ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3753/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3753/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Maramureș la data de 29 decembrie 2004 reclamanta SC R. SA a

chemat în judecată pârâta SC D. SRL solicitând ca în baza sentinței

ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 45.131 dolari

S.U.A. echivalent la data efectuării plății adică

1.314.214.720 lei vechi la cursul de la data introducerii acțiunii

reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului

situat în Baia Mare în suprafață de 379 mp.

În susținerea cererii

reclamanta a arătat că între SC P. SA (devenită ulterior SC R.

SA prin fuziune) și SC D. SRL s-a încheiat contractul de leasing imobiliar

din 16 aprilie 1998, în baza căruia a asigurat pârâtei folosința

imobilului în suprafața arătată.

Acest contract de leasing

imobiliar a fost declarat nul absolut prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă și anume

prin decizia nr. 1742 din 9 octombrie 2003 prin care s-a dispus și

repunerea părților în situația anterioară.

Deși contractul de

leasing a încetat să producă efecte, pârâta refuză să

restituie imobilul, iar față de fapta culpabilă a acestuia s-au

solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestuia.

Pârâta a depus întâmpinare

prin care solicită respingerea acțiunii motivat de faptul că în

alt litigiu prin care s-a dispus evacuarea sa, a formulat cerere

reconvențională pentru obligarea reclamantei SC R. SA la plata

contravalorii investițiilor efectuate la acel imobil, precum și a

redevenței achitate în baza contractului de leasing care a fost anulat.

Deoarece refuzul de predare a

spațiului, susține pârâta, s-a bazat pe invocarea unui drept de

retenție, deci a unui drept real de garanție, pârâta nu poate fi

obligată la plata unor despăgubiri pentru lipsa de

folosință a imobilului.

Mai arată pârâta

că, față de temeiul legal invocat, respectiv art. 998 și

urm. C. civ. reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile delictuale.

Prin încheierea nr. 5792 din

2 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, a fost admisă cererea reclamantei și s-a dispus

strămutarea cauzei la Tribunalul Iași.

Prin sentința nr. 3954

din 14 decembrie 2007, Tribunalul Iași, secția comercială și

contencios administrativ, a admis acțiunea și a obligat pârâta la

plata sumei de 773.839,09 lei reprezentând lipsa de folosință a

spațiului din Baia Mare cu cheltuieli de judecată în sumă de

26.404,22 lei.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a înlăturat apărarea pârâtei privind

instituirea unui drept de retenție în favoarea acesteia până la

achitarea contravalorii investițiilor, considerând că dreptul de

retenție reprezintă un drept real de garanție imperfect ce

conferă o detenție precară și nu o posesie, fără

însă să se poată prevala de acest drept pentru a aduce atingere

dreptului reclamantei de a se folosi de toate atributele dreptului de

proprietate și de a fi despăgubită pentru lipsa îndelungată

de folosință a spațiului.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor instanța de fond a avut în vedere precizările

reclamantei în sensul solicitării contravalorii lipsei de

folosință pentru perioada 9 octombrie 2003-31 august 2007 în

cuantumul stabilit de expert T.M., precum și dispozițiile art. 998 C.

civ. ce obligă pe cel ce cauzează altuia un prejudiciu a-l repara.

Împotriva acestei

soluții a promovat apel pârâta prin care critică modul în care s-a

reținut situația de fapt și aplicarea dispozițiilor art. 998

și art. 1444 C. civ.

Se consideră de

către apelantă că admiterea acțiunii în baza art. 998 C.

civ. nu se justifică nefiind întrunite elementele răspunderii civile

delictuale, fapta ilicită, culpa pârâtei, raport de cauzalitate.

Se mai arată că art.

1444 C. civ. prevede expres că locatarii nu pot fi dați afară

înainte de a fi dezdăunați de locator, investițiile efectuate

fiind în valoare de 486.000 lei așa cum s-a reținut prin

sentința nr. 826/2006 a Tribunalului Brașov cu dreptul de

retenție notat în Cartea Funciară.

În aceste condiții

susține apelanta, locatarul nu poate fi dat afară înainte de a fi

dezdăunat de către locator.

Curtea de Apel Iași, secția

comercială, prin decizia nr. 24 din 10 aprilie 2008 a admis apelul a

schimbat în tot sentința criticată și, pe fond a respins

acțiunea ca nefondată cu înlăturarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În fundamentarea acestei

soluții, instanța de control judiciar a reținut că nu se

poate cere contravaloarea lipsei de folosință pentru spațiul în

litigiu, până nu este achitată garanția reală înscrisă

în Cartea Funciară de către reclamantă, pârâtei.

Aceasta deoarece este

exclusă ideea de culpă a pârâtei, culpa începând din momentul

achitării dreptului de retenție către pârâtă și

deținerea de către aceasta în continuare a spațiului

fără drept.

Pe de altă parte în

temeiul art. 1444 C. civ. locatarul nu poate fi dat afară mai înainte de a

fi dezdăunat de către locator sau subdobânditor.

Până la plata

integrală a dreptului de retenție stabilit în favoarea locatorului

pârât, nu se poate susține că acesta se află în culpă

delictuală cum greșit a reținut instanța de fond, nefiind

date elementele răspunderii delictuale (culpa, prejudiciu, raport de

cauzalitate, vinovăție).

Concluzionând, instanța

de apel a reținut că intimata-reclamantă nu poate promova o

asemenea acțiune decât după achitarea propriilor datorii către

apelanta-pârâtă.

Cu petiția

înregistrată la data de 5 mai 2008 reclamanta SC R. SA a declarat recurs

împotriva soluției instanței de apel, criticile vizând aspecte de

nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Astfel se susține

că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 998 C. civ.

Perioada pentru care s-au

solicitat daune, respectiv intervalul lipsei de folosință a

spațiului a fost 9 octombrie 2003-30 noiembrie 2006, când deținerea

spațiului nu este justificată nici prin prisma unui titlu valabil

și nici ca urmare a instituirii unui drept de retenție în favoarea

acesteia care s-a făcut mai târziu respectiv la data de 6 noiembrie 2007.

Ca atare, recurenta

consideră că s-a făcut dovada faptei ilicite precum și

deținerea culpabilă a imobilului de către intimată fiind

incidente în cauză dispozițiile art. 998 C. civ.

În speță folosirea

imobilului de către intimată apare ca fiind fără titlu,

acesta putând doar refuza punerea la dispoziție a spațiului până

la achitarea creanței, neavând dreptul de a folosi imobilul în calitatea

sa de retentor.

Recurenta mai arată

că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât

motivele pe care se sprijină sunt străine de natura pricinii.

În sprijinul acestei critici

se argumentează că situației deduse judecății nu-i

sunt aplicabile prevederile art. 1444 C. civ., întrucât textul legal

menționat are o cu totul altă aplicabilitate respectiv

dezdăunarea locatarului de către locator sau de către

cumpărător, în situația încetării contractului său de

locațiune prin efectul vânzării imobilului ce face obiectul unui

contract de închiriere.

Intimata a depus întâmpinare

prin care solicită respingerea recursului, motivând pe de o parte că

dreptul de retenție a fost stabilit prin sentința nr. 862 din 2

octombrie 2006 a Tribunalului Bihor care este executorie, iar pe de altă

parte se susține că în adevăr titularul dreptului de

retenție nu posedă bunul pentru sine numai că în toate cazurile

de aplicabilitate a dreptului de retenție reținerea bunului se face

cu titlu de garanție până la restituirea sumelor datorate,

neputându-se pune în discuție plata chiriei pentru acel bun.

Cu privire la aplicarea în

speță a dispozițiilor art. 1444 C. civ., intimata invocă

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 259 din 18

ianuarie 2007.

Recursul este fondat.

Între părțile în

litigiu s-a încheiat contractul de leasing imobiliar nr. 462 din 16 aprilie

1998 în temeiul căruia SC R. SA a asigurat pârâtei SC D. SRL folosința

imobilului situat în Baia Mare în suprafață de 379 mp.

Acest contract de leasing

imobiliar a fost declarat nul absolut prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă și anume

prin decizia nr. 1742 din 9 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj. Totodată

instanța a dispus repunerea părților în situația

anterioară.

Așa cum rezultă

și din dispozițiile O.G. nr. 51/1997 art. 10 lit. j), art. 8, art. 18,

în condițiile în care contractul de leasing încetează să

producă indiferent de motive utilizatorul (în speță

pârâta-intimată) este obligat să restituie bunul care face obiectul

contractului de leasing către proprietarul său.

Cum pârâta nu a înțeles

să procedeze la restituirea acestui imobil, la data la care avea

obligația, respectiv 9 octombrie 2003, reclamanta-recurentă a

solicitat contravaloarea lipsei de folosință de la această

dată până la 31 august 2007.

În ce privește baza de

calcul s-a avut în vedere tarifele încasate pentru chiriile specifice zonei în

care se află imobilul.

Prin apărările

făcute intimata-pârâtă a recunoscut că refuză eliberarea

spațiului invocând un drept de retenție în cauză având ca obiect

evacuarea, în prezentul dosar susținerile pârâtei neluând forma unei

cereri reconvenționale.

În ce privește dreptul

de retenție, trebuie reținut că acesta este un mijloc specific

de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza

să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce

debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în

legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu se bucură de un drept

de retenție potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut

până la plata prețului depozitorul asupra lucrului depozitat,

până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui, precum și

locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i

sunt datorate de proprietar potrivit legii.

Mai trebuie reținut

că, dreptul de retenție nu este un drept real accesoriu, o

garanție reală, cum este gajul sau ipoteca, și nu conferă

retentorului un drept de preferință și nici un drept de

urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul

deținut.

Potrivit doctrinei dreptul

de retenție reprezintă un drept de garanție imperfect, care-i

conferă o simplă detenție precară, iar nu o posesie.

Detenția precară nu conferă detentorului dreptul să

culeagă fructele bunului pe care îl deține.

În speță,

folosirea imobilului de către intimată apare ca fiind fără

titlu, acesta putând doar refuza punerea la dispoziție a spațiului

până la achitarea creanței, neavând însă dreptul de a folosi

imobilul în calitatea sa de retentor.

În aceste condiții, se

reține că instanța de apel a făcut o aplicare eronată

a dispozițiilor art. 998 C. civ. știut fiind că fapta

ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este

definită ca fiind orice faptă prin care încălcându-se normele

dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau intereselor

unei persoane, cerințe întrunite în cauză, întrucât recurenta a fost

privată de folosirea imobilului.

Mai mult din cuprinsul

dispozițiilor art. 485 și art. 486 C. civ. rezultă că acela

căruia i s-a recunoscut un drept de retenție pentru a i se asigura

posibilitatea încasării creanței sale, nu poate fi considerat posesor

de bună credință, deoarece el nu deține bunul în baza unui

titlu translativ de proprietate. Retentorul este, deci, un detentor precar,

astfel că nu are dreptul să culeagă fructele bunului pe care-l

deține.

Față de aceste

prevederi, se constată că, în speță instanța de apel

în mod eronat a reținut că pârâta-intimată în calitate de

retentor are dreptul de a folosi spațiul reclamantei-recurente,

fără a plăti echivalentul folosinței.

De altfel este de

reținut că pentru intervalul 9 octombrie 2003-12 octombrie 2006

deținerea imobilului de către intimată nu este justificată

nici prin prisma unui titlu valabil și nici ca urmare a instituirii unui

drept de retenție.

De reținut că este

justificată și critica privind neaplicarea dispozițiilor art. 1444

C. civ. întrucât acesta se referă la dreptul locatarului de a fi

dezdăunat pentru investițiile făcute, în cazul în care imobilul

este vândut și în contractul de locațiune s-a prevăzut clauza

desființării lui din cauza vânzării.

Acest text

reglementează situația încetării pe viitor a unui contract de

locație, în speță situația este desființarea

retroactivă, ca efect al nulității absolute a unui contract de

leasing.

Invocarea de către

intimată a unor decizii a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu pot fi luate în considerație știut fiind că

precedentul judiciar nu constituie izvor de drept.

În concluzie

intimata-pârâtă fiind un detentor precar nu are dreptul să

culeagă fructele bunului pe care-l deține folosind imobilul este

obligat să plătească proprietarului bunului echivalentul

folosinței calculat corespunzător chiriei.

Față de cele arătate

văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC R. SA Baia Mare, împotriva deciziei nr. 24 din 10 aprilie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția comercială,

modifică decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de

pârâta SC D. SRL Baia Mare, împotriva sentinței nr. 3954 din 14 decembrie

2007, pronunțată de Tribunalul Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 decembrie 2008.