ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 29 octombrie 2008, reclamnta O.M., în contradictoriu cu pârâta P.E.R., a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 28905 Brașov, sub nr. top. 14276-14277; rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare al acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care se va opune la admiterea prezentei acțiuni. Prin sentința civilă nr. 707 din 28 ianuarie 2009, Judecătoria Brașov, investită cu soluționarea cauzei, a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 172/ D din 5 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei O.M., invocată de pârâta P.E.R. S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta O.M., în contradictoriu cu pârâta P.E.R., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Din copia cărții funciare nr. 28905 Brașov, rezultă că imobilul înscris sub nr. top 14276-14277\2\a\10, constând în apartament cu trei camere și dependințe, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numiților M.L. și M.E., fiind dobândit de aceștia cu titlu de cumpărare. Prin Decizia nr. 802, emisă la data de 16 septembrie 1989 de către Consiliul Popular al Județului Brașov, s-a dispus trecerea, fără plată, în proprietatea statului a imobilului mai sus menționat, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974.

Ulterior trecerii imobilului în proprietatea statului, acesta a fost înstrăinat în condițiile reglementate de Legea nr. 112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare din 12 noiembrie 1996, intervenit între SC C. SA, în calitate de vânzător, și pârâta P.R.E., în calitate de cumpărător (chiriaș). La data de 31 octombrie 1997, în evidențele de publicitate imobiliară a fost întabulat dreptul de proprietate pe care pârâta P.R.E. l-a dobândit asupra imobilului în litigiu, conform actului translativ de proprietate mai sus arătat, semnificative fiind în acest sens mențiunile existente la poziția B 7 din cartea funciara nr. 28905 Brașov. Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10\2001, republicată, numita M.E.

(autoarea reclamantei) a înregistrat prin intermediul executorului judecătoresc, la data de 19 iulie 2001, pe rolul Primăriei Municipiului Brașov, o notificare prin care a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. nr. 28905 Brașov, sub nr. top 14276-14277\2\a\10, în calitate de coproprietar inițial al acestuia și de succesor în drepturi al celuilalt coproprietar inițial – M.L. Notificarea astfel formulată a fost trimisă de Primăria Municipiului Brașov spre competentă soluționare către S.C R. SRL, care a soluționat-o prin Decizia nr. 491 din 19 decembrie 2006. Prin această decizie a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului notificat, cerere formulată de notilicatoarea M.E., în nume propriu și în calitate de succesor în drepturi al numitului M.L., motivat de faptul că acest imobil a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâtei P.R.E.

și a fost făcută titularului notificării o propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Din actele de stare civilă existente la dosarul cauzei rezultă că reclamanta O.M. este succesorul în drepturi al proprietarilor inițiali ai imobilului în litigiu, ce au decedat, la data de 27 ianuarie 2000 și respectiv, la data de 28 decembrie 2006. In această calitate, reclamanta a exercitat împotriva Deciziei nr. 491 din 19 decembrie 2006 emisă de SC R. SRL, calea de atac a contestației, în cadrul căreia a solicitat a fi constatată și nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, ce a fost perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâta P.R.E.

Prin sentința civilă nr. 95 din 21 martie 2008, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare și a respins contestația pe care reclamanta din prezenta cauză a exercitat-o împotriva deciziei mai sus arătate. Împotriva acestei sentințe, reclamanta din prezentul proces a exercitat calea de atac a apelului, cale de atac ce a fost respinsă, prin Decizia civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Brașov. Apreciind că, atât reclamanta, cât și pârâta, dețin câte un titlu legal asupra imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 28905 Brașov, sub nr. top. 14276-14277\2\a\10, reclamanta a învestit instanța de judecată cu prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.

Având în vedere că reclamanta a confirmat dreptul său de proprietate asupra bunului imobil mai sus identificat, drept dobândit cu titlu de moștenire, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a acestei părți, excepție ce a fost invocată de către pârâtă. Din starea de fapt mai sus expusă, rezultă că bunul imobil în litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanta a urmat procedura specială instituită de această lege. Sub acest aspect, este de menționat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.

Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legii speciale și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil. Or, în aceste condiții în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare, de revendicare, promovată în condițiile dreptului comun. Legea nr. 10/2001, aplicabilă raportului juridic creat între părți, apără efectele acelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod valabil, între care se află și contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă și care constituie titlul de proprietate al acesteia.

Intre aceste efecte este, în mod evident, asigurarea tuturor atributelor care rezultă din calitatea de proprietar a cumpărătorului, fără pericolul unei evicțiuni ulterioare, datorată unor cauze preexistente la momentul vânzării, cum este cea privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului. Pentru asemenea situații, legea specială, de care reclamanta a uzat, a prevăzut măsuri reparatorii în echivalent, care au fost stabilite prin decizia emisă ca urmare a notificării ce a fost promovată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în condițiile în care, titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra imobilului în litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a nulității absolute a acestuia, iar pentru imobilul revendicat reclamanta a primit măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei de a-i lăsa acest imobil în deplină proprietate și posesie nu poate fi admisă.

Se reține, sub acest aspect, că atâta timp cât reclamanta a ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, această parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, principii printre care se numără și cel al restituirii în echivalent a imobilelor ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum și cel al asigurării respectării stabilității rapoartelor de proprietate formate ca urmare a perfectării unor acte translative de proprietate, încheiate în mod valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat. Aceste statuări au fost făcute și de instanța supremă prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, astfel că ele se impun instanțelor judecătorești, conform art. 329 C. proc.

civ. Totodată, C.E.D.O. a stabilit în jurisprudența sa că nu contravine prevederilor din Convenție respingerea ca neîntemeiată, de către instanțele de judecată, a unei acțiuni în revendicare introdusă de fostul proprietar, în contradictoriu cu chiriașul cumpărător al bunului, argumentată de acordarea de preferință titlului de proprietate al chiriașului, consolidat prin buna sa credință și de eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar a statului asupra bunului. Astfel, chiar dacă instanțele au reținut nevalabilitatea titlului statului asupra bunului litigios, faptul că nu procedează la compararea de titluri, ci aleg să eficientizeze teoria aparenței în drept nu atrage încălcarea art. 6 din Convenție (cauza Katz contra României).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta O.M. Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 131/ AP din 30 octombrie 2009, a respins apelul declarat de apelanta reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata, către intimata pârâtă P.E.R., a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanta O.M. a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a-și valorifica drepturile prevăzute de această lege, iar prin Decizia nr. 491 din 19 decembrie 2006, emisă de SC R. SRL Brașov, s-a respins cererea formulată de antecesoarea reclamantei, M.E., pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 95 din 21 martie 2008, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei sus menționate. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008, rămasă irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Brașov. Reclamanta O.M. a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., invocând prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii.

Prin această decizie pronunțată în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța supremă a stabilit următoarele: în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât reclamantul se poate prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Aceasta se poate realiza, însă, în situația în care bunul revendicat nu a fost înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 și, astfel, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate si securității raporturilor juridice. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., exigentele art. 1 din Protocolul 1 si principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Cumpărarea este un mod de dobândire a proprietății prevăzut de C. civ. si de legile speciale. Valabilitatea titlului de proprietate al chiriașului cumpărător a format obiectul litigiului finalizat prin sentința civilă nr. 95 din 21 martie 2008 a Tribunalului Brașov, prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității contractului de vânzare.

Ca urmare, titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra imobilului în litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În consecință, instanța a reținut că și pârâta în acțiunea în revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenției și că prin admiterea cererii în revendicare imobiliară s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acesteia și securității raporturilor juridice. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de apelanta reclamantă, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a acesteia, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă, în cuantum de 500 lei.

Împotriva acestei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamanta O.M. Criticile formulate vizează, în esență, aspecte legate de aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare, respectiv acordarea priorității legilor speciale române în raport cu legislația internațională la care România a aderat. În acest sens se susține că statul român, preluând apartamentul litigios în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, nu a devenit proprietar, imobilul neieșind din patrimoniul reclamantei, dreptul de proprietate al acesteia fiind imprescriptibil. Cumpărătorii unor astfel de imobile nu pot opune buna credință față de prevederile Decretului nr. 223/1974.

Reclamanta având un titlu de proprietate asupra apartamentului în cauză, ca și moștenitor al defunctei sale mame, titlul acesteia este preferabil față de titlul cumpărătoarei, iar instanța trebuia prin compararea titlurilor, să dea câștig de cauză părții care are un titlu mai bine caracterizat și preferabil. În consecință, se solicită admiterea acțiunii în revendicare astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. În recurs, intimata pârâtă P.E.R. a formulat și depus întâmpinare cu respectarea dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri și care constituie apărări la motivele de recurs.

Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: În prealabil, instanța supremă constată că susținerile privind modul eronat în care instanțele de fond și de apel au stabilit situația de fapt, în urma interpretării și aprecierii probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei atacate. În ceea ce privește criticile, astfel cum au fost formulate și structurate, se constată că recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de către instanța de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat în recurs. Din dezvoltarea acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest context, instanța supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, urmând a confirma soluțiile pronunțate în cauză, cu consecința respingerii recursului. Astfel, în privința modalității în care soluționând pe fond acțiunea în revendicare, instanțele au dat eficiență titlului intimatei pârâte, criticile nu sunt fondate.

Pornind de la premisa că, în speță, există două titluri de proprietate valabile, al recurentei reclamante - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și al intimatei pârâte - în condițiile în care contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia, instanțele anterioare, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, au conchis ca intimata pârâtă să păstreze bunul în natură. De altfel, recurenta reclamantă a înțeles să urmeze procedura legii speciale în această materie și anume, Legea nr. 10/2001.

Față de această situație, se constată că apartamentul în litigiu, revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiunea introdusă la data de 29 octombrie 2008, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi. Legea specială în materie și anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate (art. 18 lit. c), art. 29). Recurenta reclamantă în cauză a urmat procedura prevăzută de legea specială, după cum rezultă din considerentele acestei decizii fundamentate pe actele dosarului.

Decizia nr. 491 din 19 decembrie 2006 emisă în această procedură a fost contestată în justiție de către recurenta reclamantă. Prin sentința civilă nr. 95 din 21 martie 2008 a Tribunalului Brașov, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de intimata pârâtă în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a respins contestația pe care recurenta reclamantă a exercitat-o împotriva deciziei emisă în procedura Legii nr. 10/2001, mai sus menționată. În acest mod, a devenit executorie propunerea unității deținătoare ca, pentru apartamentul deținut de intimata pârâtă în proprietate, recurenta reclamantă să primească măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale.

Urmare criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecății, instanța supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situația dată, confirmarea și valorificarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin dispoziția emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor interesați, să recurgă la protecția aceluiași drept de proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ. În privința acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială.

Prin urmare, instanța supremă reține în același sens ca și instanțele anterioare că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant” și a regulii „electa una via”. În acest sens este și Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. În considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (B. 1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.” Prin urmare, instanța supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În consecință, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracție de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei căi, a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană, persoanele care au urmat și beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității raporturilor juridice (Cauza B. contra României – 1997, Cauza D. și N. contra României – 2009 ș.a.). În ceea ce privește aplicabilitatea legislației internaționale, invocată de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, recurenta reclamantă a urmat și epuizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin contestarea dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu. Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă și concretă, în cazul recurentei rerclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul Legii nr. 33/2008).

În circumstanțele speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că titlul de proprietate al intimatei pârâte, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, iar bunul imobil se află în posesia acesteia. Sub acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care revendică. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt dedusă judecății, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva Deciziei nr. 131/ AP din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.