ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 29

octombrie 2008, reclamnta O.M., în contradictoriu cu pârâta P.E.R., a solicitat

obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 28905 Brașov, sub nr. top.

14276-14277; rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de

proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară încheierii

contractului de vânzare cumpărare al acesteia; obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată, în situația în care se va opune la admiterea

prezentei acțiuni.

Prin sentința civilă nr.

707 din 28 ianuarie 2009, Judecătoria Brașov, investită cu soluționarea cauzei,

a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat

competența de soluționare în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr.

172/ D din 5 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei O.M., invocată de pârâta P.E.R.

S-a respins cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanta O.M., în contradictoriu cu

pârâta P.E.R., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Din copia cărții

funciare nr. 28905 Brașov, rezultă că imobilul înscris sub nr. top

14276-14277\2\a\10, constând în apartament cu trei camere și dependințe, a

constituit obiectul dreptului de proprietate al numiților M.L. și M.E., fiind

dobândit de aceștia cu titlu de cumpărare.

Prin Decizia nr. 802,

emisă la data de 16 septembrie 1989 de către Consiliul Popular al Județului

Brașov, s-a dispus trecerea, fără plată, în proprietatea statului a imobilului

mai sus menționat, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974.

Ulterior trecerii

imobilului în proprietatea statului, acesta a fost înstrăinat în condițiile

reglementate de Legea nr. 112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare din 12

noiembrie 1996, intervenit între SC C. SA, în calitate de vânzător, și pârâta P.R.E.,

în calitate de cumpărător (chiriaș).

La data de 31

octombrie 1997, în evidențele de publicitate imobiliară a fost întabulat

dreptul de proprietate pe care pârâta P.R.E. l-a dobândit asupra imobilului în

litigiu, conform actului translativ de proprietate mai sus arătat,

semnificative fiind în acest sens mențiunile existente la poziția B 7 din cartea

funciara nr. 28905 Brașov.

Urmând procedura

prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10\2001, republicată, numita M.E.

(autoarea reclamantei) a înregistrat prin intermediul executorului

judecătoresc, la data de 19 iulie 2001, pe rolul Primăriei Municipiului Brașov,

o notificare prin care a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul situat

în Brașov, înscris în C.F. nr. nr. 28905 Brașov, sub nr. top

14276-14277\2\a\10, în calitate de coproprietar inițial al acestuia și de

succesor în drepturi al celuilalt coproprietar inițial – M.L.

Notificarea astfel

formulată a fost trimisă de Primăria Municipiului Brașov spre competentă

soluționare către S.C R. SRL, care a soluționat-o prin Decizia nr. 491 din 19

decembrie 2006.

Prin această decizie

a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului notificat, cerere

formulată de notilicatoarea M.E., în nume propriu și în calitate de succesor în

drepturi al numitului M.L., motivat de faptul că acest imobil a fost înstrăinat

în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâtei P.R.E. și a fost făcută titularului

notificării o propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Din actele de stare

civilă existente la dosarul cauzei rezultă că reclamanta O.M. este succesorul

în drepturi al proprietarilor inițiali ai imobilului în litigiu, ce au decedat,

la data de 27 ianuarie 2000 și respectiv, la data de 28 decembrie 2006.

In această calitate,

reclamanta a exercitat împotriva Deciziei nr. 491 din 19 decembrie 2006 emisă

de SC R. SRL, calea de atac a contestației, în cadrul căreia a solicitat a fi

constatată și nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, ce a fost

perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâta P.R.E.

Prin sentința civilă nr.

95 din 21 martie 2008, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare - cumpărare și a respins contestația pe care

reclamanta din prezenta cauză a exercitat-o împotriva deciziei mai sus arătate.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta din prezentul proces a exercitat calea de atac a apelului,

cale de atac ce a fost respinsă, prin Decizia civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008

a Curții de Apel Brașov.

Apreciind că, atât

reclamanta, cât și pârâta, dețin câte un titlu legal asupra imobilului situat

în Brașov, înscris în C.F. nr. 28905 Brașov, sub nr. top. 14276-14277\2\a\10,

reclamanta a învestit instanța de judecată cu prezenta acțiune în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.

Având în vedere că

reclamanta a confirmat dreptul său de proprietate asupra bunului imobil mai sus

identificat, drept dobândit cu titlu de moștenire, tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale active a acestei părți, excepție ce a fost

invocată de către pârâtă.

Din starea de fapt

mai sus expusă, rezultă că bunul imobil în litigiu face parte din categoria

imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001,

iar cu privire la acesta, reclamanta a urmat procedura specială instituită de

această lege.

Sub acest aspect,

este de menționat că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 acoperă

sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu

titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin

urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare

al legii speciale și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a

acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.

Or, în aceste

condiții în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparație

pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului în litigiu,

tribunalul a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și

pe calea unei acțiuni ulterioare, de revendicare, promovată în condițiile

dreptului comun.

Legea nr. 10/2001,

aplicabilă raportului juridic creat între părți, apără efectele acelor

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod

valabil, între care se află și contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă

și care constituie titlul de proprietate al acesteia.

Intre aceste efecte

este, în mod evident, asigurarea tuturor atributelor care rezultă din calitatea

de proprietar a cumpărătorului, fără pericolul unei evicțiuni ulterioare,

datorată unor cauze preexistente la momentul vânzării, cum este cea privitoare

la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului.

Pentru asemenea

situații, legea specială, de care reclamanta a uzat, a prevăzut măsuri

reparatorii în echivalent, care au fost stabilite prin decizia emisă ca urmare

a notificării ce a fost promovată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în condițiile în

care, titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra imobilului în litigiu

s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a nulității absolute a

acestuia, iar pentru imobilul revendicat reclamanta a primit măsuri reparatorii

în echivalent, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, tribunalul a

apreciat că solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei de a-i lăsa acest

imobil în deplină proprietate și posesie nu poate fi admisă.

Se reține, sub acest

aspect, că atâta timp cât reclamanta a ales calea procedurii speciale

instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, această

parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ,

principii printre care se numără și cel al restituirii în echivalent a

imobilelor ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum și

cel al asigurării respectării stabilității rapoartelor de proprietate formate

ca urmare a perfectării unor acte translative de proprietate, încheiate în mod

valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Aceste statuări au

fost făcute și de instanța supremă prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009, ce a

fost pronunțată în recurs în interesul legii, astfel că ele se impun

instanțelor judecătorești, conform art. 329 C. proc. civ.

Totodată, C.E.D.O. a

stabilit în jurisprudența sa că nu contravine prevederilor din Convenție

respingerea ca neîntemeiată, de către instanțele de judecată, a unei acțiuni în

revendicare introdusă de fostul proprietar, în contradictoriu cu chiriașul

cumpărător al bunului, argumentată de acordarea de preferință titlului de

proprietate al chiriașului, consolidat prin buna sa credință și de eroarea comună

și invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar a

statului asupra bunului. Astfel, chiar dacă instanțele au reținut

nevalabilitatea titlului statului asupra bunului litigios, faptul că nu procedează

la compararea de titluri, ci aleg să eficientizeze teoria aparenței în drept nu

atrage încălcarea art. 6 din Convenție (cauza Katz contra României).

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta O.M.

Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 131/ AP din 30 octombrie 2009, a

respins apelul declarat de apelanta reclamantă și a obligat-o pe aceasta la

plata, către intimata pârâtă P.E.R., a sumei de 500 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta O.M. a

uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a-și valorifica drepturile

prevăzute de această lege, iar prin Decizia nr. 491 din 19 decembrie 2006,

emisă de SC R. SRL Brașov, s-a respins cererea formulată de antecesoarea

reclamantei, M.E., pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr.

95 din 21 martie 2008, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare și a respins contestația formulată

de reclamantă împotriva deciziei sus menționate. Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 169 din 17

decembrie 2008, rămasă irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

Reclamanta O.M. a

formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

invocând prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. în recurs în

interesul legii.

Prin această decizie

pronunțată în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța supremă a stabilit

următoarele: în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Nu se poate aprecia

că existenta Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât reclamantul se poate prevala,

la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție. Aceasta se poate realiza, însă, în situația în care bunul revendicat

nu a fost înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 și, astfel, nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate si securității raporturilor

juridice.

Potrivit jurisprudenței

C.E.D.O., exigentele art. 1 din Protocolul 1 si principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Cumpărarea este un

mod de dobândire a proprietății prevăzut de C. civ. si de legile speciale.

Valabilitatea titlului de proprietate al chiriașului cumpărător a format

obiectul litigiului finalizat prin sentința civilă nr. 95 din 21 martie 2008 a

Tribunalului Brașov, prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității contractului de

vânzare. Ca urmare, titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra

imobilului în litigiu s-a consolidat prin respingerea cererii de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință,

instanța a reținut că și pârâta în acțiunea în revendicare are, la rândul său,

un bun în sensul Convenției și că prin admiterea cererii în revendicare

imobiliară s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acesteia și

securității raporturilor juridice.

Pentru aceste

considerente, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins

apelul declarat de apelanta reclamantă, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., reținând culpa procesuală a acesteia, a obligat-o la plata

cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă, în cuantum de 500 lei.

Împotriva acestei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamanta O.M.

Criticile formulate

vizează, în esență, aspecte legate de aplicarea greșită a legii de către

instanțele anterioare, respectiv acordarea priorității legilor speciale române

în raport cu legislația internațională la care România a aderat.

În acest sens se

susține că statul român, preluând apartamentul litigios în baza prevederilor

Decretului nr. 223/1974, nu a devenit proprietar, imobilul neieșind din

patrimoniul reclamantei, dreptul de proprietate al acesteia fiind

imprescriptibil.

Cumpărătorii unor

astfel de imobile nu pot opune buna credință față de prevederile Decretului nr.

223/1974.

Reclamanta având un

titlu de proprietate asupra apartamentului în cauză, ca și moștenitor al defunctei

sale mame, titlul acesteia este preferabil față de titlul cumpărătoarei, iar

instanța trebuia prin compararea titlurilor, să dea câștig de cauză părții care

are un titlu mai bine caracterizat și preferabil.

În consecință, se

solicită admiterea acțiunii în revendicare astfel cum a fost formulată, cu

cheltuieli de judecată.

În recurs, intimata

pârâtă P.E.R. a formulat și depus întâmpinare cu respectarea dispozițiilor art.

308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat,

pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri și care

constituie apărări la motivele de recurs.

Examinând recursul,

Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

În prealabil,

instanța supremă constată că susținerile privind modul eronat în care

instanțele de fond și de apel au stabilit situația de fapt, în urma

interpretării și aprecierii probelor administrate, nu mai pot face obiectul

analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt,

consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării

deciziei atacate.

În ceea ce privește

criticile, astfel cum au fost formulate și structurate, se constată că

recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de

către instanța de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.

Din dezvoltarea

acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în legătură cu hotărârea

atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a

afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context,

instanța supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la

situația de fapt stabilită, urmând a confirma soluțiile pronunțate în cauză, cu

consecința respingerii recursului.

Astfel, în privința

modalității în care soluționând pe fond acțiunea în revendicare, instanțele au

dat eficiență titlului intimatei pârâte, criticile nu sunt fondate.

Pornind de la premisa

că, în speță, există două titluri de proprietate valabile, al recurentei

reclamante - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și al intimatei

pârâte - în condițiile în care contractul de vânzare - cumpărare a fost

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu

bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a

nulității acestuia, instanțele anterioare, procedând la compararea celor două

titluri de proprietate, au conchis ca intimata pârâtă să păstreze bunul în

natură. De altfel, recurenta reclamantă a înțeles să urmeze procedura legii

speciale în această materie și anume, Legea nr. 10/2001.

Față de această

situație, se constată că apartamentul în litigiu, revendicat în condițiile

dreptului comun prin acțiunea introdusă la data de 29 octombrie 2008, intră în

categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează

condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor

proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi.

Legea specială în

materie și anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod

abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le

permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate (art. 18 lit.

c), art. 29).

Recurenta reclamantă

în cauză a urmat procedura prevăzută de legea specială, după cum rezultă din

considerentele acestei decizii fundamentate pe actele dosarului.

Decizia nr. 491 din 19

decembrie 2006 emisă în această procedură a fost contestată în justiție de

către recurenta reclamantă.

Prin sentința civilă nr.

95 din 21 martie 2008 a Tribunalului Brașov, definitivă și irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 169 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, s-a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat

de intimata pârâtă în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a respins contestația pe

care recurenta reclamantă a exercitat-o împotriva deciziei emisă în procedura

Legii nr. 10/2001, mai sus menționată.

În acest mod, a

devenit executorie propunerea unității deținătoare ca, pentru apartamentul

deținut de intimata pârâtă în proprietate, recurenta reclamantă să primească măsuri

reparatorii prin echivalent, conform legii speciale.

Urmare criticilor de

nelegalitate formulate prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecății,

instanța supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situația dată,

confirmarea și valorificarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin

dispoziția emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite

sau nu, celor interesați, să recurgă la protecția aceluiași drept de

proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare,

întemeiată pe art. 480 C. civ.

În privința acestor

imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele

interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparație,

acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind

practic înlăturată de legea specială.

Prin urmare,

instanța supremă reține în același sens ca și instanțele anterioare că, în

speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită,

corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant”

și a regulii „electa una via”.

În acest sens este și

Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra

existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a

legii, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art.

480 C. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii că, atâta vreme

cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Totodată, problema

raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar

de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul Legii nr. 53

din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este

obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele

acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu

atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat

procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem

și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (B. 1997

ș.a.).

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.”

Prin urmare, instanța

supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001

a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr.

10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de

stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În consecință,

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se

abstracție de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu

privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Închiderea acestei

căi, a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele

care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta

reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru

persoana interesată.

Accesul la justiție

nu implică și admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se

adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, după ce în

prealabil, a solicitat restituirea aceluiași bun în procedura legii speciale,

dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în

această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestației ce

poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare a dreptului

garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, având în

vedere principiul securității raporturilor juridice, consacrat constant în

jurisprudența europeană, persoanele care au urmat și beneficiat de procedura

Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiune în revendicare, fără a

aduce atingere dreptului la un proces echitabil și stabilității raporturilor

juridice (Cauza B. contra României – 1997, Cauza D. și N. contra României –

2009 ș.a.).

În ceea ce privește

aplicabilitatea legislației internaționale, invocată de recurenta reclamantă,

Înalta Curte constată că prioritatea normei convenționale poate fi dată în

raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma

internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Or, în speță, așa cum

rezultă din considerentele ce preced, recurenta reclamantă a urmat și epuizat

calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus

pretins, prin contestarea dispoziției emise în procedura de soluționare a

notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Se poate constata,

prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă și concretă,

în cazul recurentei rerclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în

mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea

dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea

legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul Legii nr. 33/2008).

În circumstanțele

speței, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că titlul

de proprietate al intimatei pârâte, respectiv contractul de vânzare – cumpărare

încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, iar bunul imobil

se află în posesia acesteia.

Sub acest aspect,

doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea

este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și

posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care

revendică.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare

a legii la situația de fapt dedusă judecății, motiv pentru care, în raport de

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva Deciziei nr. 131/ AP din 30

octombrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2011.