ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1280/2015

Instanța de apel nu a analizat majoritatea motivelor de apel: a. Contrar afirmațiilor primei instanțe, prezumția de proprietate invocată de pârâtă nu a fost răsturnată prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamanții pârâți, pentru simplul motiv că reclamanții pârâți nu au titlu pe construcțiile stăpânite de recurentă. Pe terenul revendicat, există mai multe construcții, dar niciuna dintre ele nu este „casa de lemn cu etaj și trei locuințe”. Prin urmare, reclamanții nu fac dovada că dețin dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe acest teren. Construcțiile existente pe acest teren sunt în posesia exclusivă a SN I.P. SA, iar această posesie creează prezumția de proprietate. InS.ța de apel nu și-a motivat considerentul conform căruia deținerea construcțiilor fără niciun titlu legal nu echivalează cu o prezumție de proprietate și nici considerentul că pârâții sunt „posesori nelegali”. În același context, este nemotivat și greșit considerentul conform căruia „posesia apelantei asupra acestor construcții nu creează prezumția de proprietar”. La rândul ei, proprietatea prezumată asupra construcțiilor a născut dreptul de superficie asupra terenului aferent construcțiilor. b. A mai reținut instanța ca fiind dovedită, în baza titlului și a înscrierii în cartea funciară, proprietatea reclamanților pârâți asupra terenului și a construcțiilor, respectiv „casa de lemn cu etaj și trei locuințe”. În realitate, nu s-a stabilit pe bază de probe, identitatea dintre imobilul prevăzut în titlul reclamanților și cel posedat de recurentă. c. A considerat instanța că reclamanții pârâți nu puteau să revendice decât imobilul cumpărat. Însă, în cauză, reclamanții-pârâți au cumpărat ceva ce nu exista la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (casa de lemn cu etaj și trei locuințe). Instanța de apel a reținut că „reclamanții au revendicat prin acțiunea dedusă judecații imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentic”. Din cererile precizatoare rezultă că s-au revendicat toate construcțiile de pe terenul revendicat, iar nu doar cele din contractul de vânzare-cumpărare, care sunt oricum inexistente. d. Este greșită afirmația instanței în sensul că posibilele neconcordanțe între înscrierile din cartea funciară și situația din teren nu pot fi imputate cumpărătorului. În realitate, ca orice cumpărător diligent, reclamanții pârâți aveau posibilitatea să se deplaseze la locul situării imobilului pe care au intenționat să-l cumpere și să constate că nu exista „casa lemn cu etaj și trei locuințe”, ci alte construcții. e. Posibilitatea formulării unei acțiuni de rectificare a cărții funciare nu există și, oricum, nu rezolvă problema de drept din speță, întrucât construcțiile stăpânite de recurentă nu au făcut obiectul contractului vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 de B.N.P., L.M. Art. 914 C. civ. este inaplicabil în cauză (ceea ce atrage și incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), pentru că, în speță, nu este vorba de o simplă neconcordanță între descrierea construcțiilor din cartea funciară și realitatea din teren, ci de faptul că în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților sunt menționate construcțiile aflate în posesia recurentei. f. Reclamanții pârâți insistă asupra faptului că acele construcții posedate de recurentă ar fi edificate de familia S. și că ar fi fost proprietatea acestora. Același lucru a fost reținut și de instanța de apel, fără nicio motivare. În plus, această împrejurare ar fi lipsită de relevanță, din moment ce B.G.I. nu le-a vândut către reclamanții-pârâți. g. Instanța de apel nu a observat cauza de nulitate pe care recurenta a invocat-o cu privire la cererea reconvențională. Astfel, recurenta a arătat în motivele de apel că este parțial nul contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 deoarece, din moment ce bunul nu există, nu poate exista nici dreptul de proprietate asupra sa. Instanța de apel se limitează să susțină ca „obiectul contractului există în materialitatea sa”, dar nu motivează afirmația și nu precizează din ce probe a dedus existența obiectului contractului. Fiind edificate în anul 1925, construcțiile de pe terenul revendicat existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, deci puteau face obiectul acestui contract, iar faptul că nu au fost vândute este cea mai bună dovadă că părțile contractului de vânzare-cumpărare nu au intenționat înstrăinarea acestora. Pe cale de consecință, reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra construcțiilor revendicate, motiv pentru care nu sunt valabile încheierile din 2010 și din 24 ianuarie 2011 ale B.C.P.I. Brașov privind înscrierea dreptului de proprietate asupra casei de lemn cu etaj în favoarea I.G.B. și, ulterior, în favoarea soților S., fiind înscris un drept asupra unui bun ce nu exista.

În plus, nu sunt motivate nici susținerile instanței de apel în sensul că „prima instanță a respectat dispozițiile procedurale incidente în cauză, atunci când a procedat la decăderea apelantei din administrarea probei cu interogatoriul numitului B.F.”, „posesorii nelegal nu pot invoca prezumția de proprietate”, „probele administrate în fața primei instanțe fac dovada că, construcțiile aflate în prezent pe terenul revendicat de către reclamanți sunt aceleași cu cele preluate abuziv de către Statul Român de la foștii proprietari tabulari”, „în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 492, 489 și 482 C. civ.”

Probele solicitate de apelantă au fost greșit respinse. În mod nelegal și netemeinic ambele instanțe au respins probele cu expertize (topo și construcții) și martori solicitate prin cererile scrise depuse. Nu dovada titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu era obiectul probațiunii, ci lipsa identității între construcțiile revendicate și cele aflate în posesia apelantei.

La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2013, prima instanță a încuviințat proba cu interogatoriu pârâților S.G., S.L.L. și E.B.. În ceea ce privește interogatoriul pentru pârâtul E.B., în încheierea de ședință de la acel termen, s-a consemnat greșit că instanța ar fi pus în vedere pârâtei să-l depună în scris în termen de 5 zile. Deși din transcrierea ședinței din 11 septembrie 2013, rezultă că instanța nu a pus în vedere depunerea în scris a interogatoriului în termen de 5 zile, la termenul de judecată din data de 06 noiembrie 2013, instanța a dispus ca interogatoriu să nu mai fie administrat.

Este incident motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele argumente: a. În mod nelegal pârâții au fost obligați la predarea celor două imobile menționate în dispozitiv. Nu există în fapt nicio casa de lemn cu etaj și/sau 3 locuințe situata pe terenul de 61,20 mp. Altfel spus, reclamanții pârâți nu au făcut dovada că imobilul revendicat există și că pârâții posedă imobilul revendicat. b. Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 492, 489 și 482 din C. civ., deoarece a fost răsturnată prezumția instituită prin art. 492 C. civ. (nu reclamanții pârâți au edificat construcțiile revendicate, iar titlul lor nu le cuprinde). c. În ceea ce privește greșita soluționare a unor excepții. În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a SN I.P. SA - Sucursala Brașov, deși aceasta nu are personalitate juridică. Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., întrucât o sucursală a unei societăți comerciale este un dezmembrământ al unei societăți și nu se încadrează în noțiunile de „asociații sau societăți care nu au personalitate juridică”, iar în speță, sucursala nu are organe proprii de conducere. În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a SN I.P. SA În raport de sentința civilă nr. 328/S din 07 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov și de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, reclamanții trebuiau să se îndrepte împotriva vânzătorului, care are obligația legală de predare a imobilului în temeiul art. 1314 și urm. C. civ. în vigoare la momentul încheierii vânzării, iar vânzătoarea B.G.I., la rândul ei, trebuia să se îndrepte împotriva Municipiului Brașov, căruia i s-a stabilit irevocabil obligația de restituire și predare a imobilului. Reclamanți-pârați nu au făcut dovada că recurenta deține construcțiile menționate în titlul lor. Faptul că în cartea funciară și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 se menționează o casă de lemn cu un etaj și trei locuințe nu înseamnă că acestea mai există în realitate. În mod greșit, a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii principale. Reclamanți au cumpărat terenul revendicat, iar obținerea bunului de către cumpărător se face în temeiul dispoziției speciale prevăzute de art. 1314 și urm. C. civ., iar nu în temeiul dispoziției generale prevăzute de art. 480 C. civ. Deși a reținut caracterul special al dispozițiilor art. 1314 și urm. C. civ., instanța nu a dat eficiență regulii specialia generalibus derogant, în sensul aplicării acestor norme speciale cu prioritate. În mod greșit, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.E. și M.Ș. Pârâții M. realizează administrarea bunurilor SN I.P. SA, astfel că ei nu pretind proprietatea și nu dețin posesia imobilului, deci nu au calitate procesuală pasivă.

În mod greșit, a fost respinsă cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 588 din 26 februarie 2014 pronunțate de Tribunalul Harghita deoarece, pe terenul revendicat, există mai multe construcții, dar nici una dintre ele nu este casa de lemn cu etaj. Prin cererea de recurs a fost formulată și o cerere de suspendare a executării Deciziei civile nr. 454 din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș și a sentinței civile nr. 588 din 26 februarie 2021 a Tribunalului Harghita. Această cerere a fost respinsă ca rămasă fără obiect prin încheierea de la termenul de judecată din data de 12 martie 2015, Înalta Curte constatând că a fost încheiată executarea silită, având în vedere procesul verbal întocmit la data de 20 ianuarie 2015 de către B.E.J., T.C.T. Totodată, recurenta a formulat o cerere de întoarcere a executării, în temeiul art. 404 1 - 404 2 C. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1.a. În mod corect, instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., a constatat că reclamanții și-au dovedit calitatea de proprietari ai bunului revendicat. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 de B.N.P., L.M., prin care defuncta B.G.I. a vândut reclamantului S.G., căsătorit cu S.L.L., imobilul „situat în mun. Brașov, jud. Brașov, înscris în C.F. a mun. Brașov (provenită din conversia pe hârtie a C.F.), la A+1, cu următoarele: constituit din teren grădină în suprafață de 1.138,80 mp, constituit din teren curți-construcții în suprafață de 61,20 mp, cu mențiunea că pe ambele nr. top. este edificată construcția C1 - casă de lemn cu un etaj și trei locuințe”, și care a fost înscris în cartea funciară, face dovada calității reclamanților de proprietari ai imobilului revendicat. În prezența titlului de proprietate opus de reclamanți, prezumția instituită în favoarea recurentei prin prevederile art. 1854 C. civ. a fost răsturnată, iar afirmațiile privind dobândirea unui drept de superficie asupra terenului aferent construcțiilor rămân fără suport. Susținerea conform căreia prezumția de proprietate invocată de pârâtă nu a fost răsturnată prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamanții deoarece acest titlu nu ar viza construcțiile stăpânite de recurentă nu poate fi primită. Această susținere și cea prin care recurenta arată că pe terenul revendicat există mai multe construcții, dar niciuna dintre ele nu este „casa de lemn cu etaj și trei locuințe”, astfel încât reclamanții nu ar face dovada că dețin dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe teren, pun în discuție situația de fapt și modul în care aceasta a fost stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate. Or, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. b, e-f. Recurenta susține că inS.ța de apel nu a stabilit pe bază de probe identitatea dintre imobilul prevăzut în titlul reclamanților și cel posedat de recurentă, că imobilele-construcții pe care le stăpânește nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, că art. 914 C. civ. este inaplicabil pentru că nu este vorba de o simplă neconcordanță între descrierea construcțiilor din cartea funciară și realitatea din teren, ci de faptul că în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților sunt menționate construcțiile aflate în posesia recurentei, că, fără nicio motivare, inS.ța de apel a reținut că familia S. ar fi edificat construcțiile aflate în posesia recurentei. Toate aceste susțineri vizează în realitate interpretarea pe care inS.ța de apel a făcut-o cu privire la înscrisul ce constituie titlul de proprietate al reclamanților, felul în care a interpretat clauzele contractului vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 și probele administrate pentru stabilirea situației de fapt sub aspectul construcțiilor existente și a posesiei exercitate cu privire la acestea. Întrucât controlul exercitat pe calea recursului nu poate viza decât aspecte de legalitate, criticile menționate, cuprinzând aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. c. Nu este întemeiată susținerea potrivit căreia inS.ța de apel ar fi reținut greșit că „reclamanții au revendicat prin acțiunea dedusă judecații imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentic” deoarece, din cererile precizatoare ar rezulta că s-au revendicat toate construcțiile de pe terenul revendicat, iar nu doar cele din contractul de vânzare-cumpărare. Această critică, care ar putea fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu este susținută de actele de procedură efectuate de reclamanți în cauză. Precizarea formulată la data de 09 decembrie 2011 sub aspectul petitului cererii de chemare în judecată, coroborată cu cauza pretențiilor formulate de reclamanți, astfel cum aceștia au indicat-o, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 coroborat cu mențiunile înscrise în cartea funciară, dovedesc că inS.ța de apel a soluționat cauza în limitele deduse judecății de către reclamanți. d. Susținerile conform cărora instanța de apel ar fi greșit afirmând că posibilele neconcordanțe între înscrierile din cartea funciară și situația din teren nu pot fi imputate cumpărătorului, deoarece, ca orice cumpărător diligent, reclamanții pârâți aveau posibilitatea să se deplaseze la locul situării imobilului pe care au intenționat să-l cumpere și să constate că nu exista „casa lemn cu etaj și trei locuințe”, ci alte construcții, nu reprezintă o argumentare juridică a nelegalității invocate. Ele se constituie în simple afirmații care nu satisfac cerințele art. 302 1 C. proc. civ. și, de aceea, nu vor fi analizate de instanța de recurs. g. Înalta Curte apreciază că hotărârea inS.ței de apel respectă exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Afirmațiile recurentei în sensul că „instanța de apel se limitează să susțină ca obiectul contractului există în materialitatea sa, dar nu motivează afirmația” și că, „în realitate, deși existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, construcțiile de pe terenul revendicat nu au fost vândute, ceea ce atrage nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum s-a solicitat prin cererea reconvențională”, nu pot determina admiterea recursului. Aceasta pentru că, pe de o parte, instanța de apel și-a întemeiat concluzia sub aspectul existenței obiectului contractului pe probe pe care le-a indicat, respectiv conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 coroborat cu prezumția rezultată din înscrierea în cartea funciară și cu lipsa oricăror dovezi în sens contrar din partea recurentei, iar pe de altă parte, pentru că, în realitate, aceste susțineri vizează, de fapt, tot un aspect legat de situația de fapt stabilită de inS.ța de apel. Pe cale de consecință, nu pot fi primite nici susținerile privind lipsa valabilității Încheierilor nr. 79144/2010 și nr. 6191 din 24 ianuarie 2011 ale B.C.P.I. Brașov, cât timp recurenta justifică aceste susțineri prin pretinsa inexistență a bunului ce face obiectul respectivelor înscrieri. 2. Instanța are obligația de respecta prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul de a arăta motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței și au condus la soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei. Fragmentele din cuprinsul hotărârii, citate prin motivele de recurs nu constituie un argument în sensul nemotivării corespunzătoare a deciziei, deoarece acestea trebuie apreciate în contextul analizării considerentelor deciziei recurate în ansamblul lor. În cauză, Înalta Curte constată că hotărârea recurată respectă această cerință, modul de redactare a considerentelor permițând exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, astfel încât nu se poate dispune modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 3. Motivul de recurs prin care se susține greșita respingere a probelor administrate nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de casare sau de modificare a deciziei, prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, de aceea, nu va fi analizat. Numai în măsura în care ar fi invocat greșita administrare a probelor încuviințate, recurenta ar fi formulat o critică care ar fi învestit în mod corect inS.ța de recurs cu verificarea legalității deciziei recurate. Pe de altă parte, nu se poate susține că, neîncuviințându-se probele solicitate de recurentă, nu a fost pe deplin lămurită situația de fapt sub aspectul identității între construcțiile revendicate și cele aflate în posesia recurentei. Recurenta nu a probat faptul că a edificat alte construcții pe terenul în litigiu pentru a fi necesară clarificarea identității între imobile. Dimpotrivă, s-a dovedit în cauză că asupra imobilului proprietatea reclamanților, pârâta SN I.P.B. SA - Sucursala Brașov a avut un drept de administrare operativă, radiat ulterior din cartea funciară ca urmare a Hotărârii nr. 167/2004 a Consiliului Local al Municipiului Brașov, prin care s-a dispus revocarea acestui dreptul. 4. Critica vizând nelegalitatea hotărârii pentru neadministrarea unei probe încuviințate de inS.ță - interogatoriul pentru pârâtul E.B. - nu poate determina admiterea recursului. Potrivit art. 167 C. proc. civ., numai dovezile care pot aduce dezlegarea pricinii trebuie administrate în cauză. Or, interogatoriul pârâtului E.B. nu era o probă utilă în delegarea prezentului litigiu, cât timp, conform art. 218 C. proc. civ., interogatoriul poate privi numai fapte personale, iar pârâtul E.B. era citat în cauză în calitate de moștenitor al fostei proprietare a imobilului, numita B.G.I. 5.a,b. Recurenta reia critici formulate anterior vizând lipsa titlului reclamanților, a dovezilor că pârâții posedă imobilele în litigiu și, pe cale de consecință, a unor dispoziții legale indicate de inS.ță. Întrucât aceste critici au fost deja analizate în cadrul motivelor de recurs anterioare, ele nu vor fi reanalizate. c. În ceea ce privește soluționarea pretins greșită a unor excepții, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată cuprinde dezlegări corecte sub aspectele indicate de recurentă. Astfel, inS.ța de apel a interpretat corect prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a soluționat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a SN I.P. SA - Sucursala Brașov. Potrivit acestui articol, „asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”, iar el este aplicabil sucursalelor cât timp se referă la societăți care nu au personalitate juridică, iar conform art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala este un dezmembrământ al unei societăți comerciale. Este adevărat că, potrivit aceluiași articol, sucursala nu are personalitate juridică, însă, art. 41 alin. (2) C. proc. civ. reglementează o situație de excepție și dispune că, o societate sau o asociație, chiar în lipsa personalității juridice, poate sta în judecată ca pârâtă dacă are organe proprii de conducere. Or, în cauză, instanța de apel a reținut că apelanta nu a dovedit că SN I.P. SA - Sucursala Brașov nu ar avea organe proprii de conducere, în cauză probându-se în schimb că reclamanții revendică chiar imobilul unde această sucursală are înregistrat sediul social și că sucursala are un reprezentant înscris în evidențele O.N.R.C., conform extrasului depus la dosar. Aceste constatări ale instanței nu au fost combătute pe parcursul soluționării apelului și nici în faza de judecată a recursului, în condițiile art. 305 C. proc. civ. Nu sunt fondate nici criticile prin care se susține dezlegarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a SN I.P. SA și a pârâților M.E. și M.Ș. Recurenta susține că în raport de sentința civilă nr. 328/S din 07 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov și de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, reclamanții trebuiau să se îndrepte împotriva vânzătorului, care are obligația legală de predare a imobilului în temeiul art. 1314 și urm. C. civ., iar vânzătoarea B.G.I., la rândul ei, trebuia să se îndrepte împotriva Municipiului Brașov, căruia i s-a stabilit irevocabil obligația de restituire și predare a imobilului. În plus, reclamanți nu au făcut dovada că recurenta deține construcțiile menționate în titlul lor. Critica nu este fondată. Recurenta ignoră faptul că inS.țele au fost învestite cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o pretenție care să-și aibă cauza în prevederile art. 1314 C. civ. În raport de obiectul acțiunii deduse judecății - acțiune în revendicare - calitatea procesuală pasivă revine posesorului neproprietar al bunului revendicat. Pe baza probelor administrate, și care nu mai pot fi reapreciate în această fază de judecată, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a stabilit că posesorii imobilului revendicat de reclamanți sunt SN I.P. SA București, SN I.P. SA - Sucursala Brașov, M.E. și M.Ș. Prin urmare, pentru determinarea calității procesuale pasive în cauză, în raport de obiectul pretențiilor deduse judecății, este lipsită de relevanță sentința civilă nr. 328/S din 07 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011. Cât timp, inS.ța a constatat, că posesia imobilului este exercitată de pârâții menționați, aceștia au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată de proprietarul neposesor al bunului imobil revendicat. Pentru aceleași argumente care țin de obiectul acțiunii formulate - acțiune în revendicare, iar nu cerere întemeiată pe prevederile art. 1314 C. civ. - nu pot fi primite nici criticile legate de soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii. Nu există un raport regulă generală-regulă specială între dispozițiile art. 480 C. civ. și prevederile art. 1314 C. civ., așa cum susține recurenta, și a cărei încălcare să facă aplicabilă excepția inadmisibilității. Cererile întemeiate pe cele două norme menționate au natură și regim juridic diferit, astfel că reclamanții care urmăreau obținerea posesiei imobilului de la posesorul neproprietar, iar nu predarea imobilului de către vânzător, au uzat, în mod corect, de acțiunea în revendicare. 6. Criticile vizând respingerea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 588/26 februarie 2014 pronunțate de Tribunalul Harghita, soluție confirmată de curtea de apel prin decizia recurată, sunt de asemenea, nefondate. Recurenta susține că această cerere ar fi trebuit admisă, deoarece, pe terenul revendicat, există mai multe construcții, dar nici una dintre ele nu este casa de lemn cu etaj. Or, cât timp, în dispozitivul hotărârii se regăsește obiectul contractului de vânzare-cumpărare, așa cum a fost indicat în cererea de chemare în judecată și cum apare înscris în cartea funciară și cât timp, inS.ța de apel a respins motivele de apel care vizau pretinsa neconcordanță între situația reală și cea existentă în cartea funciară, soluția dată cererii de lămurire a dispozitivului este corectă. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat și, pe cale de consecință, în baza art. 404 2 C. proc. civ., și cererea de întoarcere a executării formulată de pârâta SN I.P. SA București.