ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 102/2018

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin decizia nr. 1284 din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

În motivare, Înalta Curte a reținut că reclamanta a criticat decizia recurată pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii în sensul că reclamanta este considerată fie titularul unui bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, fie i se neagă această calitate, prin trimiterea la procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte a reținut că hotărârea instanței de apel fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția de respingere a apelului, critica nefiind sub incidența ipotezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care vizează contradictorialitatea motivării.

Astfel, instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă și a arătat în cuprinsul raționamentului judiciar realizat, din perspectiva reținerii legalității soluției dată acțiunii în revendicare, că susținerile reclamantei din apel formulate în considerarea recunoașterii calității sale de titular al unui "bun" în accepțiunea legislației europene sunt lipsite de relevanță, justificat de împrejurarea că aceasta nu este titulara unui drept de proprietate actual care să poată fi valorificat pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În cuprinsul considerentelor hotărârii pronunțate, instanța de apel a arătat că reclamanta apelanta nu a epuizat căile prevăzute de legea specială de despăgubire, nesesizând instanța cu o acțiune prin care să solicite obligarea unității deținătoare sau a entității învestite să răspundă la notificarea formulată și că nu este titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării.

S-a avut în vedere că reclamanta nu deține "o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului", de vreme ce sentința judecătorească evocată de apelantă, respectiv sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2011 a vizat imobilul-teren și nu imobilul-construcție.

Prin criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii atacate deoarece ar încalca autoritatea de lucru judecat a efectelor sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov.

Instanța de recurs a reținut că, prin cererea ce a constituit obiectul Dosarului nr. x/197/2011 al Judecătoriei Brașov, reclamantul B. a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului înscris în CF X. Brașov, nr. top. A, reprezentând grădina în suprafața de 658,80 m.p.

Prin sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Brașov, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B. (autorul reclamantei din acțiunea de față), în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin Primar și Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului grădină în suprafață de 658,80 m.p. înscris în C.F. nr. X Brașov nr. top. A și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Brașov, sub nr. top. A. situat în mun. Brașov, str. A. (fostă R., fostă G.).

Reclamantul B. a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Brașov, în sensul de a se menționa că obligația judiciară stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Brașov de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Brașov, nr. top. A., situat pe str. A. din Mun. Brașov vizează atât terenul, cât și construcția amplasată pe acesta.

Respectiva cerere de lămurire a dispozitivului, referitoare la întinderea obligației judiciare stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Brașov, a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 26 martie 2014, instanța reținând că sentința în cauză a vizat doar grădină în suprafață de 658,80 m.p.

Instanța a arătat că aceste hotărâri judecătorești se bucură de putere de lucru judecat, cu valoare absolută în ceea ce îl privește atât pe reclamant (autorul recurentei), cât și pe pârâți care au fost părți în litigiul respectiv.

Prin urmare, din sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov, coroborată cu încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentințe, a rezultat că soluția de admitere a acțiunii în revendicare din primul proces a vizat doar imobilul-teren și nu cel construcție.

În acest context, instanța de recurs a arătat că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită condiția triplei identități (obiect, cauza, părți) între cele două acțiuni, atât timp cât obiectul acțiunii de față vizează revendicarea unui imobil-construcție și nu imobil-teren care a constituit obiectul acțiunii din Dosarul civil nr. x/197/2011 al Judecătoriei Brașov.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate, întrucât hotărârea atacată ar fi dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că ignoră practica Curții Europene a Drepturilor Omului și deciziile pronunțate în interesul legii.

Înalta Curte a constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs evocat, în raport de situația de fapt reținută de instanțele de fond.

Așadar, a reținut că defunctul reclamant B. a întemeiat prezenta acțiune în revendicare privind imobilul-construcție pe dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat este proprietatea autorului său, C., construcția revendicată fiind preluată, împreună cu terenul aferent, de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, acțiunea reclamantului fiind justificată de desființarea titlului statului și a constatării dreptului de proprietate în favoarea sa, conform sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov.

Respectivul imobil a trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, așa încât, în mod corect, instanțele de fond și de apel au apreciat că imobilul-construcție revendicat în prezenta acțiune intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, invocate de reclamant în acțiunea de față.

Împrejurarea că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunile similare erau soluționate potrivit dreptului comun a fost apreciată ca irelevantă, câtă vreme litigiului pendinte îi sunt aplicabile norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Astfel, ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamantul defunct B. a demarat procedura specială instituită de această lege, sens în care a formulat notificare în scopul valorificării drepturilor sale în baza legii speciale de restituire.

Instanța de apel a reținut incidența în cauză a Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și a procedat la verificarea existenței în patrimoniul reclamantei-apelante a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul exhibat, concluzionând corect, în contextul actual al jurisprudenței europene, că reclamanta nu are un "bun actual" în sensul Convenției, care să îi permită restituirea în natură a imobilului-construcție.

Înalta Curte a constatat, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, Maria Atanasiu s.a. contra României în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană și a reținut judicios împrejurarea că instanța de contencios european a arătat că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului-construcție ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare de drept comun, nu se poate recunoaște recurentei decât beneficiul unui drept de despăgubire, ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 și a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligației Statului român de amendare a mecanismului de restituire.

Faptul că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene și etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate pe calea contestației la instanță (art. 26 din lege), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, edificatoare în susținerea acestui argument fiind și statuările date prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin urmare, în litigiul de față, întrucât recurenta nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în același sens, aceasta nu este titulara unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, context în care aceasta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect fiind, astfel, neîntemeiate.

Instanța de recurs a subliniat și că nu se poate aprecia că recurenta ar avea o "speranță legitimă" de a câștiga în cadrul acțiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în aceleași condiții ca și "un bun actual", întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite părții, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există nicio jurisprudența care să permită o soluție favorabilă reclamantei în acțiunea în revendicare.

În același sens, în hotărârea Curții Europene sus-menționată se arată că "(...) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, instanța a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, context în care recurenta are la dispoziție calea legii speciale, procedură demarată de către autorul acesteia, care îi va permite, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină recunoașterea drepturilor sale, context normativ care îi asigură plenar dreptul de acces la justiție.

Împotriva acestei decizii contestatoarea A. a formulat, în termenul legal, contestație în anulare.

În cuprinsul acesteia, constatatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze un motiv de casare, care a fost invocat în termenul legal.

Astfel, contestatoarea a arătat că Înalta Curte a ignorat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov, rămasă definitivă.

Ca urmare a ignorării acestei hotărâri judecătorești, instanța a omis să observe că naționalizarea ce a operat a fost ilegală, prin raportare la persoana autorului și să constate că procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt ineficiente, întrucât notificarea contestatoarei a rămas nesoluționată, motiv pentru care contestatoarea este îndreptățită să recurgă la dreptul comun pentru realizarea drepturilor ce fac obiectul notificării, fiind titulara unui bun, în sensul Convenției, prin raportare la obiectul notificării.

Deși contestatoarea a învederat respectivele apărări instanței de recurs, aceasta a reținut că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu este întrunită condiția triplei identități între cele două acțiuni.

Prin hotărârea judecătorească invocată, respectiv sentința civilă nr. 16136 din data de 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2011, a fost consacrat dreptul contestatoarei de a recurge la dispozițiile dreptului comun și asupra construcției aflată pe terenul în cauză.

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Analizând contestația în anulare, instanța reține următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că intimații Municipiul Brașov prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.R.F.P. Brașov au depus întâmpinări, prin care au invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (2) C. proc. civ. "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (…) pct. 3 instanța de recurs, respingând recursul sau admițând-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

În cauză, prin motivele contestației în anulare, contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra unuia din motivele de recurs, invocat în termenul legal.

Contestatoarea a arătat că a invocat în fața instanței de recurs autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov și rămasă definitivă, dar instanța de recurs a ignorat această susținere.

Așadar, Înalta Curte urmează să respingă excepția invocată, întrucât criticile formulate de contestatoare pot fi circumscrise motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active în apel a apelantei A., invocată de intimat și s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 219/S din 8 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2015.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a arătat, în esență, că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că autorul reclamantei este moștenitorul proprietarului bunului ce formează obiectul litigiului, că naționalizarea bunului în persoana autorului său a fost ilegală, precum și faptul că primăria refuză să îi soluționeze notificarea, deși instanța a stabilit că reclamantul a urmat procedura prevăzută de legea specială, în sensul că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din casă și grădină, situat în Brașov, Str. A.

A susținut și că în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanta nu a epuizat procedura prevăzută de legea specială, astfel că putea să solicite instanței obligarea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării să răspundă la notificare.

A invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, respectiv greșita naționalizare a bunului ce a aparținut autorului reclamantului.

Prin decizia nr. 1284 din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

În motivare, Înalta Curte a combătut criticile reclamantei din cererea de recurs, referitoare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., prin care a invocat nelegalitatea hotărârii atacate deoarece ar încalca autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov.

Instanța de recurs a reținut că prin sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov a fost admisă acțiunea civilă a reclamantului B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin primar și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Brașov, s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului grădină în suprafață de 658,80 m.p. înscris în CF nr. X Brașov nr. top. A și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Brașov, sub nr. top. A. situat în mun. Brașov, str. A. (fostă R., fostă G.).

Reclamantul B. a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Brașov, în sensul de a se menționa că obligația judiciară stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Brașov de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Brașov, nr. top. A., situat pe str. A. din Mun. Brașov vizează atât terenul, cât și construcția amplasată pe acesta.

Cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov formulată de reclamantul defunct A. referitoare la întinderea obligației judiciare stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Brașov a fost respinsă, instanța reținând că sentința civilă nr. 16136 pronunțată la data de 22 decembrie 2011 de Judecătoria Brașov în Dosarul civil nr. x/197/2011 a vizat doar grădină în suprafață de 658,80 m.p.

Prin urmare, instanța de recurs a reținut, din sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Brașov coroborată cu încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentințe, pronunțată la data de 26 martie 2014, că soluția de admitere a acțiunii în revendicare din primul proces a vizat doar imobilul-teren și nu cel construcție.

În acest context, a arătat că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită condiția triplei identități (obiect, cauza, părți) între cele două acțiuni, atât timp cât obiectul acțiunii de față vizează revendicarea unui imobil-construcție și nu imobil-teren care a constituit obiectul acțiunii din Dosarul civil nr. x/197/2011.

În prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16136/2011 pronunțată de Judecătoria Brașov a fost pe larg analizat, instanța de recurs confirmând soluția dată de curtea de apel pe acest aspect, în sensul că nu este întrunită condiția triplei identități de obiect, cauza și părți.

Față de cele ce preced, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității invocată de intimați.

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1284 din data de 21 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.