ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1287/2020

Ședința publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 27.06.2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității/anularea contractului de vânzare cu opțiune de răscumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/09.10.2012 și repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 15.12.2014, tribunalul a pus în discuție excepția conexității cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La data de 23.03.2015, numita E. a depus în dosarul nr. x/2014 o cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților, solicitând admiterea cererii de chemare în judecată formulată de aceștia.

Prin încheierea din 16.02.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepția conexității și s-a dispus conexarea acestei cauze, privind pe reclamanta S.C. F. S.R.L. și pârâții A., B. și S.C. C. S.A., la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 02.07.2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. F. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții A., B. și S.C. C. S.A., solicitând instanței să dispună constatarea nulității contractului de vânzare cu opțiune de răscumpărare autentificat sub nr. x/09.10.2012 de B.N.P. D., să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunțată la 18.05.2015 în dosarul nr. x/2014, tribunalul admis în principiu cererea de intervenție formulată de intervenienta E..

Prin sentința civilă nr. 247 din 29 februarie 2016, Tribunalul București, secția III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea principală, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de către intervenienta E., precum și cererea formulată de către pârâta S.C. C. S.A., de obligare a reclamanților și a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanții-reclamanți A. și B., apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. și apelanta-intervenientă E. au declarat apel împotriva acestei sentințe.

Prin decizia civilă nr. 1047A din 04 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a fost admisă excepția netimbrării apelului declarat de apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. și, pe cale de consecință, a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de această parte împotriva sentinței civile nr. 247/29.02.2016; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-intervenientă accesorie E. împotriva sentinței civile nr. 247/29.02.2016 și a încheierilor de ședință în dosarul nr. x/2014; a fost obligată apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 5.310 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, parțial; au fost obligați apelanții-reclamanți A. și B., în solidar, la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 10.620 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, parțial; a fost obligată apelanta-intervenientă accesorie E., la plata către intimata pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 5.310 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, parțial.

Recurenții-reclamanți A. și B. și recurenta-intervenientă accesorie E. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1047A/04.12.2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Recurenții-reclamanți A. și B. susțin că dispoziții legale încălcate de instanța de apel și de fond au fost art. 1650 alin. (1), art. 1660 alin. (1) și (2), art. 1665 alin. (2), art. 1238 alin. (1) și (2), art. 1236 alin. (2) și (3) C. civ.

De asemenea, recurenții invocă nulitatea actului de vânzare cu opțiune de răscumpărare, menționând faptul că nu au avut voința de a-și înstrăina locuința fără să obțină în schimb valoarea acesteia, actul prin care societatea intimată a reușit să obțină proprietatea bunului având o cauză ilicită, contrară legii și bunelor moravuri.

Recurenții susțin că nu au avut reprezentarea actelor pe care le semnau, iar înțelegerea și voința părților a fost alta, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză și din prezumții simple.

Astfel, susțin recurenții, există o vădită disproporție între sumele menționate ca preț al imobilului și valoarea acestuia, ceea ce constituie, în sine, o cauză ilicită a actului. Această disproporție dovedește, totodată, și eroarea în care recurenții s-au aflat în privința actelor pe care le-au semnat în ziua de 09.10.2012; proba cu expertiza relevă faptul că valoarea imobilului este de 750.000 euro, în timp ce sumele menționate ca preț al imobilului totalizează 435.000 euro; din proba testimonială administrată în cauză rezultă că nu au avut în vedere posibilitatea vânzării imobilului la un preț mai mic de 700.000 euro.

Recurenții arată că imobilul era ipotecat către G. S.A. și exista riscul unei executări, această bancă evaluând imobilul la 635.000 euro (cu marja corespunzătoare de reducere pe care o practică băncile), iar dacă s-ar fi ajuns la executare și s-ar fi vândut imobilul, recurenților le-ar fi rămas suma de 400.000 euro; din această sumă puteau achita și datoria societății H. S.R.L. și tot le-ar mai fi rămas aproximativ 200.000 euro.

Prin urmare, recurenții consideră că nu există nicio rațiune pentru ca să evite o executare posibilă, printr-un act mult mai oneros decât executarea, din care nu au mai rămas cu nimic.

Recurenții apreciază că nu poate fi primită nici susținerea intimatei în sensul că, deși prețul imobilului a fost disproporționat cu valoarea imobilului, la aceasta se adaugă lipsa de folosință sau valoarea mărfii livrate în baza contractului comercial, având în vedere că lipsa de folosință pentru 18 luni poate valora cel mult 18.000 euro, nu mai mult și nu se justifică diferența de 300.000 euro.

În ceea ce privește datoria societății I. S.R.L. față de G. S.A., pe care S.C. C. S.A. s-a obligat prin actul de vânzare-cumpărare să o achite pentru radierea ipotecilor de pe imobil, această plată făcută cu "titlu de preț" pentru ridicarea ipotecilor, nu are rațiune decât în contextul în care, în reprezentarea recurenților, imobilul este și rămâne în proprietatea lor, altfel neavând niciun interes să încaseze o sumă de bani pentru a libera de ipotecă imobilul intimatei. Din aceste împrejurări rezultă eroarea asupra naturii și efectelor actului și cauza ilicită a acestuia (prezumții simple).

Recurenții mai susțin și faptul că instanța de apel a considerat că persoane mature și cu experiență puteau cunoaște consecințele actelor, dar din proba cu acte rezultă că recurenta B. este diagnosticată cu demență senilă, aspect pe care instanța nu 1-a analizat.

Deși contractul este de vânzare, recurenții menționează că, în realitate, nu s-a convenit și nu s-a achitat un preț, deși prețul este de esența unui astfel de contract.

Consideră recurenții că actul nu este valabil nici ca dare în plată, nici ca act de compensare pentru stingerea unor obligații reciproce, deoarece actul nu face vorbire de o datorie certă a "vânzătorilor", respectiv suma împrumutată/preț marfa livrată, din ce titlu rezultă, cu ce se dovedește, iar în ceea ce privește prețul mărfii care urma să fie livrată către J. S.R.L., conform contractului nr. x/09.10.2012, acesta s-a executat și se execută conform sentinței civile nr. 1678/2015 a Tribunalului București și dosarului de executare nr. 31270/299/2015, prin poprire și alte mijloace de executare silită; în același timp, suma "s-a compensat" cu imobilul în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă accesorie E. susține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece instanța a eludat aplicarea dispozițiilor art. 65 și art. 67 C. proc. civ., înlăturând atât solicitarea de probatorii a intervenientului accesoriu, cât și apărările acestuia.

Totodată, recurenta apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Deși unul dintre motivele de anulare a contractului 1-a constituit lipsa obiectului specific contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de răscumpărare, recurenta arată că instanța a reținut și a analizat existența obiectului contractului din perspectiva mențiunilor scriptice - existența unui preț. Instanța de apel nu a analizat legalitatea clauzei de răscumpărare, specifică în cazul contractului încheiat și nici dacă a existat o plată aferentă contractului de vânzare-cumpărare.

Printr-o altă critică, recurenta susține că decizia dată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Conform dispozițiilor art. 1.707 C. civ., proprietarii vânzători garantează cumpărătorul doar pentru viciile ascunse care micșorează folosința imobilului, dar în prezenta speță, verificarea utilizării în temeiul unui contract de comodat a unui apartament de către intervenienta E. este o situație de fapt, ușor sesizabilă de către un cumpărător de bună-credință.

Față de raportul dintre părinți și fiică în calitate de comodant și comodatar, recurenta consideră că situația de fapt a fost interpretată eronat de către instanța de judecată.

Mai arată recurenta faptul că acordul părților nu se poate stabili exclusiv în raport de conținutul contractului de vânzare-cumpărare contestat, pentru că validitatea contractului de comodat rezultă din orice dovadă, nefiind impusă prin lege obligația încheierii unui contract în formă autentică.

Astfel, recurenta susține că situația utilizării spațiului cu acordul proprietarilor potrivit contractului de comodat, reprezintă o situație de fapt și nu o situație de drept și din acest motiv, dovada validității și a obligațiilor ce izvorăsc din acest contract de comodat se poate realiza prin orice mijloace de probă.

Recurenta invocă dispozițiile art. 581 C. civ., conform cărora dacă lucrările sunt realizate de un terț, cu materialele și fondurile sale, proprietarul imobilului nu devine proprietarul acelor lucrări din momentul realizării lor, ci doar condiționat de achitarea lor, conform art. 581 lit. a), dacă nu alege să vândă imobilul către cel ce a realizat lucrările, la prețul stabilit conform art. 581 lit. b) din același Cod.

Prin urmare, arată recurenta, până la îndeplinirea acestor condiții, investiția este proprietatea intervenientei.

De asemenea, recurenta susține că dispozițiile art. 581 lit. b) C. civ. îl obligă pe proprietarul imobilului în care s-au încorporat lucrările să formuleze către constructorul de bună-credință oferta prevăzută de acest text de lege și în niciun caz nu poate înstrăina imobilul mai înainte de a îndeplini obligația prevăzută de acest articol.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității celor două recursuri, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Recurenta-intervenientă E. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A., prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursurilor, existând expuneri vaste, indicarea textelor de drept și de interpretare a dispozițiilor legale, în raport de motivele invocate.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursului, iar prin încheierea din 5 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Recurenții-reclamanți A. și B. și recurenta-intervenientă accesorie E. au formulat un punct de vedere cu privire la raport, solicitând înlăturarea motivelor de nulitate a recursului.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, întrucât nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, în vederea soluționării recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, apeciind că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursurilor la data de 27 mai 2020, termen la care procedura de citare a fost viciată, cauza fiind amânată la data de 8 iulie 2020.

Examinând recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., în raport de excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A. și reținută prin raport, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să fie în concordanță cu argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, deși recurenții-reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezei reglementate de acesta.

Raportat la susținerile din memoriul de recurs, în sensul că, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1650 alin. (1), art. 1660 alin. (1) și (2), art. 1665 alin. (2), art. 1238 alin. (1) și (2), art. 1236 alin. (2) și (3) din C. civ., Înalta Curte reține că aceste texte legale sunt invocate pur enunțiativ, deoarece recurenții nu au adus argumente care să susțină motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ignorând specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici de nelegalitate care să vizeze decizia instanței de apel.

Astfel, invocând în mod formal pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate dispozițiile privind contractul de vânzare, prețul și cauza acestui contract, recurenții au dedus judecății aspecte de netemeinicie, criticile acestora vizând modalitatea în care a fost evaluat probatoriul de către instanța de apel și instanța de fond, în ceea ce privește natura și efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, cauza ilicită a acestuia și lipsa prețului.

Înalta Curte menționează că simpla indicare sau redare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale evocate.

Așadar, excedează analizei ce poate fi realizată în etapa procesuală a recursului susținerile recurenților care vizează modul de apreciere a probelor, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Recurenții-reclamanți invocă critici relative la aprecierea probatoriului, care se circumscriu laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs, așa cum s-a arătat în precedent, fără a reuși să facă o trimitere argumentată, convingătoare la textul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Consecința este că, fără a demonstra încălcarea legii, recurenții-reclamanți, nemulțumiți de aprecierea făcută de instanța de apel, solicită în mod eronat ca instanța de recurs să intre pe tărâm probator și să facă ea însăși o altă opțiune, în condițiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

Prin urmare, motivele invocate de recurenții-reclamanți vizează în realitate nemulțumirea acestora privind modul de stabilire a situației de fapt prin raportare la probele administrate în cauză (expertiză, înscrisuri, proba testimonială), aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv.

Susținerile formulate de recurenții-reclamanți atât în cadrul dezbaterilor de la data de 8 iulie 2020, cât și prin notele scrise depuse la dosar după reținerea cauzei în pronunțare privind nemotivarea hotărârii nu vor fi analizate, întrucât prin recursul promovat aceștia nu au învestit instanța cu analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului care a fost comunicat părților s-a reținut că recurenții au invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Simpla afirmație a recurenților exprimată prin punctul de vedere la raport în sensul că "în lipsa motivării sentinței de apel, astfel cum impun dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. suntem în situația unui real motiv de recurs" nu respectă exigențele prevăzute de textul legal invocat, deoarece nu sunt indicate critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele reglementate de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept sau indicarea acelor considerente străine de natura pricinii.

Prin urmare, având în vedere că susținerile formulate de recurenți nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 489 alin. (2) din același cod, va dispune anularea recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Analizând recursul intervenientei E., față de prevederile art. 67 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 67 alin. (4) C. proc. civ., "Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond."

În cauză, E. are calitatea de intervenientă accesorie, în favoarea reclamanților A. și B..

Cum recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. a fost anulat, nu poate fi concepută o continuare de către intervenientă a activității procesuale în fața instanței de control judiciar, fără ca partea principală să fi învestit în mod legal instanța cu judecarea recursului său.

Această situație, ce determină sancțiunea respingerii recursului ca neavenit, este impusă în mod evident de caracterul accesoriu al intervenției care permite altei persoane să intre în proces, într-o poziție procesuală de susținere a părții în favoarea căreia a fost făcută cererea de intervenție.

Așa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va face aplicarea art. art. 67 alin. (4) C. proc. civ. și va respinge recursul declarat de recurenta-intervenientă E. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, ca neavenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Respinge ca neavenit recursul declarat de recurenta-intervenientă E. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2020.