ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1635/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 23 mai 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. (fosta C.), solicitând, în temeiul art. 992 C. civ., obligarea acesteia la plata sumei de 831.684,54 de Euro, sumă achitată de reclamantă ca plată nedatorată, precum și la plata dobânzii legale începând cu data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 din C. proc. civ. La data de 7 iulie 2013, reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că obiectul cererii îl reprezintă obligarea pârâtei să achite suma de 831.684,54 euro, cu titlu de plată nedatorată, temeiul de drept pentru acest capăt de cerere fiind art. 992 din C. civ. anterior, în vigoare la data încheierii contractelor de leasing nr. x pana la y din 18 ianuarie 2008, obligarea pârâtei să achite dobânda legală începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, până la achitarea integrală a sumei datorate, temeiul de drept pentru acest capăt de cerere fiind art. 1079 din C. civ. anterior. Valoarea provizorie a acestei creanțe a fost apreciată la suma de 1.000 de RON. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 din C. proc. civ. La data de 13 ianuarie 2014, la solicitarea instanței, reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare a obiectului cererii de chemare în judecată, indicând sumele care au fost achitate în plus pentru fiecare din cele 58 de contracte.

Prin sentința civilă nr. 602 din 9 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și s-a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A, iar prin decizia nr. 719 din 25 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul, cu consecința anulării sentinței civile atacate și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10 iunie 2016, sub nr. x/2013*. Prin încheierea din 13 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a considerat că nu se impune completarea raportului de expertiză, în sensul solicitat de reclamantă, având în vedere că valoarea dobânzii legale este determinabilă. Prin sentința civilă nr. 7580 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta A. S.A. Prin încheierea din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a prorogat discutarea cererii de majorare a onorariului de expert după pronunțarea instanței asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză contabilă. Au fost respinse ca nefondate obiecțiunile intimatei B. S-a admis obiecțiunea apelantei A. S.R.L. S-a pus în vedere expertului să determine dobânda datorată de reclamant în baza contractelor de leasing încheiate cu pârâta, fără luarea în considerare a marjei fixe de 2% ce nu este menționată în contract. Prin decizia nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea de majorare a onorariului de expert. A fost admis apelul formulat de apelanta A. S.A., împotriva încheierii din 13 octombrie 2016 și a sentinței civile nr. 7580 din 29 noiembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L. A fost schimbată, în tot, sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond, s-a admis acțiunea, reclamantei, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.007.418,76 Euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății și dobânda legală aferentă aceste sume, în cuantum de 763.927,03 Euro, în RON la cursul BNR din ziua plății. Totodată a fost obligată intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 69.119,46 RON, în apel și 197.951,67 RON - fond și celelalte cicluri procesuale.

La 23 noiembrie 2021, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 8 octombrie 2019 și deciziei nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Curte de Apel București, secția a VI-a civilă întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. Referitor la încheierea din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, recurenta critică faptul că instanța de apel a admis obiecțiunea formulată de reclamantă împotriva propriilor dispoziții regăsite în obiectivul nr. 2 al expertizei prin eliminarea marjei fixe regăsite de experți, în cuantum de 2%. Ceea ce naște premisele unei atitudini subiective, motiv pentru care a formulat cerere de recuzare a completului. Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se arată faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece s-a reținut greșit că sunt întrunite cerințele plății nedatorate pentru suma de 1.007.418,76 Euro și a dobânzii legale aferente acesteia, dar și pentru faptul că s-a eliminat din calculul dobânzii marja fixă în cuantum de 2%, la care se adaugă indicele Euribor. Recurenta arată că suma corectă ce trebuie restituită este 561.908,95 Euro și reprezentând o plată efectuată excedentar, conform raportului de expertiză întocmit pentru termenul din 2 iunie 2020, la care se adaugă dobânda legală. Conform Condițiilor specifice ale contractului, termenul de dobândă nu este menționat, fiind prevăzută doar valoarea indicelui Euribor pentru 3 luni și detaliile de plată sunt prevăzute în Graficul de plăți, prin urmare costul contractului este determinat. În cadrul art. 4.1. din Condiții generale, apare noțiunea și termenul de dobândă, fiind definit un mecanism de calcul, respectiv avans, dobândă, valoare reziduală și TVA. S-a susținut că acest articol nu face referire la Euribor și nici la prima pagină a condițiilor specifice, iar art. 4.2 prevede faptul că dobânda contractuală este calculată pe baza ratei anuale a dobânzii Euribor și că dobânda va fi ajustată pe baza noului nivel al acestei dobânzi. Prin urmare dobânda contractuală era dependentă valoric de indicele Euribor, care era fluctuant. Recurenta arată că, în ceea ce privește caracterul principal al plății nedatorate, acesta constă în faptul că obligațiile la care dau naștere nu izvorăsc dintr-un acord de voință, respectiv dintr-un contract, iar în cauză, plata făcută de reclamantă a fost efectuată în executarea unei prestații datorate în virtutea unui raport contractual, existând astfel o cauză juridică a plății. Prin urmare, s-a subliniat că, pentru a obține restituirea, cel care a plătit din eroare va trebui să facă proba acestui fapt, însă, în cauză reclamanta nu a dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plății, dobânda fiind calculată conform contractului, respectiv Graficului de plăți, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 1212 C. civ.

Intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat împotriva încheierii din 8 octombrie 2019, iar cu privire la recursul formulat împotriva deciziei, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 29 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 24 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 20 septembrie 2022. Totodată, a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului formulat împotriva încheierii de ședință din 8 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte constată că pârâta B. a declarat recurs împotriva încheierii de ședința din 8 octombrie 2019, precum și împotriva deciziei nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii, recurenta-pârâtă contestă soluția instanței de apel referitoare la admiterea obiecțiunilor la raportul de expertiză, formulate de societatea pârâtă, instanța de apel stabilind în sarcina expertului contabil întocmirea unei variante de calcul care să nu țină seama de marja de 2% adăugată la dobândă. Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel s-a antepronunțat deoarece a dispus ca expertul să întocmească încă o variantă de calcul a sumelor pretinse de societatea pârâtă. În acest sens, se învederează că instanța de apel nu putea decide întocmirea unei variante de calcul care să nu țină seama de marja de 2% întrucât dreptul împrumutătorului de a percepe și o astfel de marjă era recunoscut în C. civ. În privința recursului recurentei-pârâte formulat împotriva încheierii din 8 octombrie 2019, Înalta Curte constată că acesta nu este motivat, având în vedere că în cuprinsul cererii nu se regăsește nicio critică a acestei încheieri din perspectiva cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În realitate, recurenta-pârâtă descrie ceea ce s-a decis prin încheierea din 8 octombrie 2019, fără a formula vreo critică referitoare la nelegalitatea acestei încheieri. Nemulțumirea recurentei-pârâte cu privire la soluția instanței de a admite obiecțiunea societății reclamante la raportul de expertiză judiciară contabilă, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a acestei încheieri și nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, se constată că susținerile recurentei nu constituie critici concrete aduse încheierii atacate, din perspectiva modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile de drept material incidente la cazul concret dedus judecății sau din perspectiva normelor de procedură aplicate, întrucât aceste susțineri nu au fost formulate strict în concordanță cu argumentele reținute de instanța de apel prin încheierea recurată și în raport de normele de procedură aplicate de această instanță. Constatând că argumentele recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte reține că acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Principalele critici formulate de recurenta-pârâtă vizează argumentele instanței de apel referitoare la îndeplinirea cerințelor plății nedatorate pentru suma de 1.007.418,76 euro, și a dobânzii legale aferente, precum și eliminarea de către instanța de apel, din calcul dobânzii, a marjei fixe în cuantum de 2%, marjă la care se adaugă indicele Euribor. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că plata făcută de către reclamantă a fost efectuată în executarea unei prestații datorate în virtutea unui raport contractual, existând deci o cauză juridică a plății, iar pentru a obține restituirea, cel ce a plătit din eroare trebuia să facă proba acestui fapt. În acest sens, s-a învederat că, în cauză, reclamanta nu a dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plății, dobânda fiind calculată conform contractului, respectiv Graficului de plăți, astfel că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1212 C. civ. Înalta Curte reține că această critică este nefondată, deoarece, pe de o parte norma legală anterior indicată reglementează invocarea cu bună-credință a erorii ca viciu de consimțământ, nefiind aplicabilă în cauză, iar pe de altă parte, în mod corect, instanța de apel a reținut că art. 1341 alin. (1) C. civ. nu a mai preluat cerința erorii solvensului, condiție prevăzută expres sub imperiul dispozițiilor art. 992-993 C. civ. de la 1864. Instanța de apel a constatat că este eronat raționamentul primei instanței potrivit căruia reclamanta nu ar fi dovedit eroarea în care s-a aflat la data efectuării plăților într-un cuantum diferit de cel datorat, potrivit dispozițiilor contractuale, având în vedere că pârâta nu a explicat în cuprinsul facturilor componenta ratei dobânzii, nu a comunicat modul în care aceasta a variat, raportat și la numărul mare de contracte încheiate între părți și la plata anticipată a sumelor datorate. Totodată, instanța de apel, în mod corect, a constatat că această condiție a erorii este necesar a fi îndeplinită doar în ceea ce privește art. 992 C. civ. de la 1864, deci, numai pentru plățile efectuate anterior datei de 1 octombrie 2011, deoarece art. 1341 alin. (1) C. civ. nu a mai preluat această cerință, astfel încât pentru plățile făcute după această dată, nici nu se mai impunea verificarea acestei cerințe. Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în cauză, costul contractelor de leasing financiar nu este prevăzut pe prima pagină a Condițiilor Specifice, ci numai determinarea acestuia, costul fiecărui contract fiind prevăzut în Anexa 2, Graficul de plăți, parte integrantă conform art. 3.2 din fiecare contract. Totodată, s-a subliniat că, aceste clauze contractuale se interpretează unele prin altele, totalizarea costului fiecărui contract reieșind din Graficele de rambursare - Anexa 2 la fiecare contract. Înalta Curte constată că și în această privință, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în cauză, Graficele de rambursare anexate contractelor nu pot fi considerate ca având semnificația acceptării de către reclamantă a plății unor sume în plus celor stabilite potrivit clauzelor contractuale, în condițiile în care aceste grafice trebuie să reflecte tocmai calculul determinat potrivit clauzelor contractuale, iar nu să menționeze sume stabilite în mod unilateral de către pârâtă, fără criterii obiective care să se regăsească în convențiile părților. Totodată, graficele de rambursare nu constituie temei pentru încasarea unei sume de bani cu titlu de dobândă în plus față de ceea ce părțile au convenit în cuprinsul contractului și, având în vedere caracterul variabil al dobânzii, efectele acestor grafice nu sunt valabile decât pe perioade determinate, în care nu intervin modificări ale indicelui Euribor 3M. În ceea ce privește critica referitoare la eliminarea de către instanța de apel, din calcul dobânzii, a marjei fixe în cuantum de 2%, marjă la care se adaugă indicele Euribor, Înalta Curte reține că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că toate sumele care au fost solicitate suplimentar celor echivalente indicelui de referință Euribor 3M, prin perceperea unei marje de 2% care nu a fost prevăzută contractual pe perioada reclamată de A. S.A. și nu au temei în contractele de leasing financiar încheiate de părțile litigante, nefiind menționate și neputând fi justificate de vreo prevedere contractuală, respectiv art. 4.4 sau art. 5.3 din condițiile generale la contracte. Soluția instanței de apel a fost întemeiată pe dispozițiile legale care reglementează plata nedatorată, respectiv art. 992 și 993 raportate la art. 1092 din vechiul C. civ. și art. 1341 alin. (1) raportat la art. 1470 din noul C. civ., în acest sens stabilindu-se că, în cauză, au fost îndeplinite condițiile plății nedatorate. Recursul recurentei-pârâte nu cuprinde critici cu privire la aplicarea acestor dispoziții legale, nefiind formulate argumente concrete care să susțină aplicarea greșită a acestor prevederi legale și să combată existența plății nedatorate. De asemenea, recurenta-pârâtă nu a prezentat un fundament juridic pentru justificarea marjei plătite în plus de către societatea reclamantă. În egală măsură, se constată că recurenta nu critică hotărârea instanței de apel pentru ca ar fi fost aplicată greșit legea sau ar fi fost încălcată legea, ci pentru că instanța de apel a dat o altă interpretare clauzelor contractuale. În contractele de leasing financiar nu a existat vreo clauză contractuală care să permită societății de leasing să stabilească unilateral o marjă în plus față de dobânda prevăzută la art. 4.2. din aceste contracte, iar graficul de rambursare a ratelor de leasing nu putea să prevadă decât sumele care trebuiau plătite în limitele prevăzute de clauzele contractuale, acesta fiind un act întocmit în aplicarea contractului, iar nu un act de modificare a contractului, astfel că nu putea reprezenta temei pentru perceperea unei dobânzi mărite nelegal, printr-o marjă. Se constată că instanța de apel a analizat cauza și din perspectiva răspunderii civile contractuale, în acest sens reținându-se că plata lucrului nedatorat este efectul executării culpabile a contractului de către societatea de leasing, așadar s-a constatat și o executare defectuoasă a obligațiilor contractuale de către societatea de leasing și vinovăția acesteia, întrucât pârâta a perceput fără nicio justificare o dobândă mai mare decât cea rezultată din contract și prin emiterea unor facturi cu un conținut contrar modalității de calcul cuvenite prin contractele de leasing. Având în vedere argumentele prezentate anterior, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel încât vor fi respinse ca atare. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală și că recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 741 din 22 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.