ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1733/2020

Ședința publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra recursului din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 6 iulie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat între pârâți și autentificat prin încheierea nr. 2192 din 02.10.2013 la Biroul Notarial F., repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâților B. și C., la plata sumelor de 62.543,53 euro și 11.919,16 RON.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1235, 1236, 1237, 1238, 1247 și 1249 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 22 februarie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a luat act că obiectul cererii de chemare în judecată, îl reprezintă solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat la data de 02.10.2013, repunerea în situația anterioară și obligarea pârâților la acoperirea prejudiciului rezultat din executarea silită, precum și declararea inopozabilității față de reclamantă a actului de vânzare-cumpărare încheiat în octombrie 2013, invocându-se ca temei de drept dispozițiile art. 1562 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1441 din 14 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. Totodată, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, s-a declarat inopozabil față de aceasta contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, autentificat sub nr. x din 02.10.2013 de Biroul Notarial F., s-au respins celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate și s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Totodată s-a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor judecătorești către pârâți, precum și obligarea acestora la plata taxei judiciare de timbru conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, ca neîntemeiată, cu motivarea că, din verificările efectuate din oficiu cu privire la dosarul nr. x/2014, al Tribunalului București, secția a V-a civilă, a rezultat că reclamanta a aflat despre vânzarea imobilului în ședința publică din 17 februarie 2015, când s-a depus contractul din litigiu. În raport cu această dată, înregistrarea acțiunii la data de 6 iulie 2015, se încadrează în termenul de prescripție de un an prevăzut de lege pentru formularea acțiunii revocatorii.

În privința fondului cauzei, prima instanță, analizând probele administrate în cauză a concluzionat că sunt îndeplinite cerințele art. 1562 și art. 1563 C. civ., cu consecința admiterii în parte a acțiunii, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți fiind declarat inopozabil față de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B., C., D. și E..

Prin decizia civilă nr. 334A/2018 din 16 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-au respins ca nefondate apelurile.

În motivarea deciziei s-a reținut că, în mod corect, prima instanță a constatat că reclamanta a luat cunoștință despre existența contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2192/02.10.2013 de Biroul Notarial F., cu privire la imobilul, la data de 17.02.2015, când avocatul pârâților l-a depus la dosar, situație în care înregistrarea acțiunii la data de 08.07.2015, raportat la data de 17.02.2015, se situează în termenul de prescripție de un an, și în consecință a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiunea invocată de pârâți.

În ceea ce privește acțiunea pauliană, curtea a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1562 C. civ., deoarece, la data înregistrării acțiunii, reclamanta fusese deja executată silit pentru creanța de 62.543,53 euro, rezultată din contractul de credit nerespectat de către debitorii B. și C., în baza contractului de garanție încheiat cu banca de către reclamantă pentru creditul acordat.

Instanța de apel a reținut ca este îndeplinită și condiția anteriorității creanței față de momentul la care debitorul a încheiat actul a cărui inopozabilitate s-a solicitat.

De asemenea este îndeplinită și condiția ca actul încheiat de debitori cu terțul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, acest prejudiciu rezultând în urma vânzării singurului imobil proprietate personală înregistrat în evidențele fiscale, ceea ce a pus în imposibilitate banca creditoare să-și recupereze debitul neîncasat și de a executa contractul de ipotecă.

În ceea ce privește condiția existenței fraudei, s-a arătat că, în condițiile în care, anterior încheierii actului de vânzare atacat, debitorii Croitoru au fost notificați pentru transferul ipotecii asupra apartamentului proprietatea lor, de către reclamantă și aceștia aveau cunoștință în mod cert, încă de la data încheierii contractului de credit că reclamanta garantase creditul cu apartamentul proprietatea sa, este evident că știau că prin perfectarea actului îi cauzează acesteia un prejudiciu.

Împotriva deciziei civile nr. 334A/2018 din 16 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâții B. și C. și respectiv, D. și E., solicitând admiterea recursurilor și casarea deciziei atacate.

Recurenții-pârâți B. și C. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că s-au încălcat principiul contradictorialității și al nemijlocirii deoarece, instanța de apel a pronunțat decizia în baza unor dovezi care nu au administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților.

În mod concret, arată recurenții, că au invocat prin motivele de apel nelegalitatea hotărârii primei instanțe, care ulterior închiderii dezbaterilor, și contrar dispozițiilor art. 394 C. proc. civ., a procedat la efectuarea unor verificări din oficiu, a altui dosar între aceleași părți prin accesarea arhivei Tribunalului București, iar în urma analizării acestor probe a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Prin decizia recurată, instanța de apel nu a analizat această critică, ci bazându-se pe prezumții simple a admis acțiunea privind declararea inopozabilității contractului din litigiu, deși această calificare a fost efectuată de prima instanță prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 204 C. proc. civ.

În aceste condiții, arată recurenții este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a examinat criticile formulate și probele administrate în cauză.

În privința motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că, contrar celor reținute de instanța de apel, nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii revocatorii, sens în care sunt reluate argumentele privind fondul cauzei.

Recurenții-pârâți D. și E. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1562 - 1564 C. civ.

Prima critică vizează soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea inopozabilității contractului de vânzare autentificat sub nr. x/2013, încheiat între părți.

În conformitate cu dispozițiile art. 1564 C. civ., arată recurenții, dreptul material la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul rezultat din actul atacat, iar reclamanta a susținut că a aflat despre existența acestuia cel mai târziu în luna decembrie 2013. Termenul de un an pentru promovarea acțiunii în inopozabilitatea actului juridic s-a împlinit la data de 31 decembrie 2014, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior acestei date, motiv pentru care, în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

De asemenea, susțin recurenții printr-un alt motiv de recurs, instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1562 C. civ., deoarece, contrar celor reținute prin decizia recurată, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale pentru a fi admisă acțiunea revocatorie, sens în care sunt reluate apărările de fond a căror analiză ar fi determinat respingerea acțiunii.

Recurenții-pârâți D. și E. au formulat întâmpinare la recursul pârâților B. și C. prin care au reiterat argumentele prezentate prin recursul propriu.

Recurenții-pârâți B. și C., prin întâmpinarea formulată la recursul pârâților D. și E., au solicitat admiterea recursului acestora, arătând, în principal, că nu au avut niciodată vreo înțelegere cu aceștia și nici cu reclamanta A., de a prejudicia sau avantaja pe cineva, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1562 și 1564 C. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-pârâții B. și C. și de recurenții-pârâții D. și E. împotriva deciziei civile nr. 334A/2018 din 16 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La termenul din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursurile formulate, prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate, în limitele controlului de legalitate, urmând să le admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți cu motivarea că în ședința publică din 17 februarie 2015, s-a depus contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, aceasta fiind data la care reclamanta A. a luat cunoștință despre vânzarea imobilului.

În urma verificărilor efectuate din oficiu cu privire la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București a concluzionat prima instanță că termenul de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ. nu era împlinit la data înregistrată cererii de chemare în judecată din 6 iulie 2015.

Prin apelul formulat, pârâții criticând modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, au invocat nelegalitatea sentinței derivată din încălcarea dispozițiilor art. 7, art. 9 și art. 16 C. proc. civ.

S-a susținut că prin verificările altui dosar efectuate de prima instanță, din oficiu, după închiderea dezbaterilor, au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cele privind legalitatea, disponibilitatea și nemijlocirea, deoarece, pârâții au fost în imposibilitate de a analiza dacă constatările instanței contrazic recunoașterea reclamantei care a afirmat că a aflat despre existența contractului de vânzare, cel mai târziu în luna decembrie 2013, data în raport cu care termenul de prescripție s-a împlinit la data depunerii cererii completatoare având ca obiect acțiunea revocatorie.

În acest context factual, prin recursul formulat s-au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâții susținând că deși instanța de apel a fost învestită cu verificarea legalității hotărârii tribunalului din perspectiva modului în care au fost administrate probele în baza cărora s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, prin decizia recurată nu s-a efectuat o atare analiză. Au precizat totodată recurenții că această probă esențială în temeiul căreia a fost respinsă excepția prescripției a fost administrată din oficiu, contrar dispozițiilor art. 394 C. proc. civ., ulterior încheierii dezbaterilor, astfel încât nu putea fi avută în vedere la soluționarea cauzei.

În aceste condiții, arată recurenții, procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Verificând considerentele deciziei din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cuprinsul acesteia, nu se regăsesc în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate criticile apelanților-pârâți referitoare la încălcarea dispozițiilor legale care prin art. 7, art. 9 și art. 16 C. proc. civ. reglementează principiile fundamentale ale procesului civil privind legalitatea, disponibilitatea și nemijlocirea administrării probelor, deși pârâții au susținut că o probă esențială în baza căreia a fost respinsă excepția prescripției a fost administrată de tribunal, din oficiu, după închiderea dezbaterilor prin accesarea unui alt dosar aflat pe rolul instanței.

În egală măsură, Înalta Curte observă că, din considerentele deciziei lipsește și analiza criticii formulate de pârâții care s-a susținut că termenul de prescripție de un an trebuie calculat prin raportare la data depunerii acțiunii revocatorie și nu la data înregistrării acțiunii introductive.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în absența examinării acestor critici formulate prin apel, instanța a pronunțat o decizie nelegală, astfel încât motivele de recurs fiind fondate, soluția ce se impune fiind aceea de admitere a recursului pârâților, conform art. 496 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, situație în care analizarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea dispozițiilor de drept material nu se mai impune.

În rejudecare, instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 500 alin. (3) C. proc. civ., va analiza criticile și apărările formulate și va administra potrivit alin. (4) al aceluiași articol, toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâții B. și C. și de recurenții-pârâții D. și E. împotriva deciziei civile nr. 334A/2018 din 16 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2020.