ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C., obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, ca urmare a desființării contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/6 iulie 2004 de BNP D., cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. j), art. 194 și următ. C. proc. civ., art. 1254 alin. (3) raportat la art. 1637, art. 1639, art. 1640 alin. (2), art. 1646 C. civ.

Prin sentința nr. 607 din 30 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 50.000 euro în echivalent în RON la data plății cu titlu de restituire preț și a sumei de 5505 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 133 A din 7 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1159 din 23 septembrie 2016, a luat act că pârâta renunță la excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată. A admis cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C.. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a echivalentului în RON la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând prețul achitat în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 6 iulie 2004, precum și la plata sumelor de 5505 RON reprezentând taxa judiciară de timbru și de 5410 RON onorariu de avocat.

3.1. Prin decizia nr. 1194 A din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a admis excepția inadmisibilității acțiunii, în privința reclamantului A. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de acest reclamant, ca inadmisibilă. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.. A respins cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată și a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A menținut dispoziția privind excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea intimaților - reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului. I-a obligat pe intimați să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 3.453 RON către apelantă reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2331 din 10 decembrie 2019, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva deciziei din apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 1148 A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat. A obligat-o pe apelanta - pârâtă să plătească intimaților - reclamanți suma de 7897,50 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâta.

Recurenții - reclamanți A. și B. au arătat că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, în mod eronat, a acordat doar, în parte, onorariul de avocat solicitat (în cuantum total de 15.221 RON, din care s-a acordat suma de 5505 RON), în condițiile în care onorariul menționat a fost unul just și echitabil, raportat la orele de muncă juridică prestate și la ciclurile procesuale parcurse.

Recurenta - pârâtă C. a criticat hotărârea ca fiind nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

A susținut că pentru o corectă stabilire a situației de fapt, instanța de apel, ca instanță de fond, trebuia să administreze probele solicitate în scopul aflării adevărului care să elimine posibilitatea incidenței vreunei situații de excepție de la aplicarea principiului restitutio in integrum, care reprezenta temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. De aceea, în opinia recurentei, adevărul relevat de instanță trebuie să fie complet, în așa fel încât hotărârea pronunțată să nu fie inexactă (conținând motive contradictorii) sau insuficientă (conținând motive străine de natura cauzei).

A precizat că în doctrina anterioară reglementării anterioare s-a admis, având în vedere jurisprudența constantă, că printre excepțiile de la principiul restitutio in integrum se află și cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

A solicitat astfel a se constata că în cauză reclamanții își invocă propria culpă, respectiv faptul că nu au cercetat Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare pentru perioada anterioară dobândirii de către pârâtă, în condițiile în care aceasta declarase în mod expres că nu a procedat la atare verificări.

Hotărârea recurată a fost criticată ca fiind nelegală întrucât încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta susținând că instanța de apel nu a observat incidența în cauză a principiului conform căruia nimeni nu poate invoca propria turpitudine, fiind încălcate astfel și dispozițiile art. 22 alin. (2) și (7) din cod.

Astfel, recurenta a susținut că instanța trebuia să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care trebuia să încuviințeze probele solicitate pentru a stabili irefragabil dacă în speță este incidentă (sau nu) o situație de excepție de la principiul restitutio in integrum.

A apreciat că prin neobservarea incidenței în cauză a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, a echității și a bunei-credințe, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ceea ce i-a produs o vătămare în sensul art. 175 alin. (1) din cod, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate.

Recurenții - reclamanți au formulat întâmpinare la recursul pârâtei prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Au arătat că instanța de apel a respectat întocmai dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și că în cauză nu este incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans (contractul de vânzare - cumpărare nu are o cauză inexistentă, ilicită, imorală sau contrară bunelor moravuri) și nu operează niciuna din excepțiile de la principiul restitutio in integrum, instanța de judecată, în toate etapele procesuale, reținând și aplicând corect temeiul de drept invocat de către reclamanți.

Recurenta - pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor din actul procedural, ca fiind nefondate. A arătat că turpitudinea reclamanților constă în omiterea cercetării Registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare la momentul emiterii titlului de proprietate titularilor inițiali ai acestuia până la momentul dobândirii de către pârâtă a terenului respectiv, în condițiile în care aceasta nu cercetase acel registru, iar reclamanții aveau cunoștință, la momentul cumpărării, de această împrejurare.

În opinia recurentei - pârâte, respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nu ca inadmisibilă, pe temeiul principiului electa una via, non datur recursus ad alteram nu încalcă dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., fiind vorba despre o altă dezlegare a pricinii, străină de prima.

A mai precizat că a avut în vedere incidența principiului propriei turpitudini asupra principiului restitutio in integrum după ce contractul a fost desființat prin hotărârea penală anterioară, acest principiu venind să paralizeze doar principiul restitutio in integrum, care reprezintă cauza prezentei acțiuni, nu și nulitatea actului, care la acest moment nu mai poate fi pusă în discuție, față de dispozițiile hotărârii penale anterioare, rămasă definitivă.

De asemenea, recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamanților prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A arătat că în practica judiciară în materia cheltuielilor de judecată s-a reținut că onorariul de avocat poate fi încuviințat de către instanță dacă este necesar, real și rezonabil, dar că în aprecierea proporționalității cuantumului onorariului, instanța se poate raporta și global asupra ansamblului cauzei.

Recurenții - reclamanți au formulat răspuns la întâmpinarea recurentei - pârâte, prin care au solicitat cenzurarea apărărilor acesteia, ca fiind false și neavenite, respingerea recursului pârâtei, admiterea recursului propriu și acordarea cheltuielilor de judecată pentru această fază procesuală.

Raportul, prin care s-a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanți, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 martie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul pârâtei și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 19 mai 2021, constatând neîncadrarea criticilor recursului promovat de reclamanți în motivele art. 488 C. proc. civ., cu sancțiunea aplicabilă prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamanții A. și B. se constată incidența sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Art. 489 C. proc. civ. stipulează în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cauzelor de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod, care la alin. (1) pct. 1-8 enumeră limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea unor hotărâri.

În speța dedusă judecății, se constată că motivele recursului nu pot fi încadrate în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., în condițiile în care vizează modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 451 alin. (2) din cod.

Se constată, sub acest aspect, incidența deciziei pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/5 martie 2020 (obligatorie pentru instanța de judecată de la data publicării, în conformitate cu dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. prin care s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Se reține astfel că în speță sunt îndeplinite condițiile ce rezultă din decizia în interesul legii menționată, respectiv motivul de recurs al reclamanților vizează cuantumul onorariului avocațial și este formulat de partea care a câsțigat procesul, situație față de care recursul acestora este lovit de nulitate.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 488 C. proc. civ. și cum nu au fost identificate motive de ordine publică, se va constata nulitatea căii de atac exercitate de reclamanți.

În ceea ce privește recursul pârâtei se constată că se critică împrejurarea potrivit căreia instanța de apel nu ar fi observat incidența în cauză a principiului imposibilității invocării propriei culpe, ca excepție de la restitutio in integrum, motiv subsumat cazurilor de casare prevăzute la pct. 5 și 6 ale art. 488 C. proc. civ.

Criticile formulate nu pot fi însă primite.

Decizia atacată a fost pronunțată de curtea de apel urmare a casării dispuse de Înalta Curte prin decizia nr. 2331/2019 și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecarea apelului dispusă de instanța supremă, curtea de apel a observat că motivele de apel ale pârâtei vizează exclusiv excepția inadmisibilității acțiunii, prisma faptului că nu se mai putea exercita o acțiune în fața instanței civile întrucât se încalcă principiul electa una via.

Cu alte cuvinte, apelanta - pârâtă a criticat soluția pronunțată de tribunal susținând că prin soluționarea laturii penale și prin condamnarea inculpatului, s-a soluționat și latura civilă, astfel încât reclamanții nu mai puteau formula o nouă acțiune pentru restituirea prețului.

În cadrul procesual determinat astfel prin motivele de apel, curtea de apel a constatat că prin decizia de casare, Înalta Curte a dezlegat aspectul inadmisibilității acțiunii motiv pentru care a reținut că acesta nu mai poate fi avut în vedere, în condițiile în care dezlegările acesteia sunt obligatorii pentru instanța de trimitere potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, curtea de apel a făcut aplicarea art. 476 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a procedat la verificarea legalității și temeiniciei sentinței tribunalului prin prisma celor invocate în fața primei instanțe.

Prin motivele de recurs, pârâta a criticat însă decizia din apel, susținând că, în mod eronat, instanța nu a întreprins toate măsurile în scopul aflării adevărului care să elimine posibilitatea incidenței vreunei situații de excepție de la aplicarea principiului restitutio in integrum, care reprezenta temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, și anume nu a observat incidența în cauză a principiului imposibilității invocării propriei culpe.

În esență, recurenta a susținut astfel că intimații - reclamanți și-au invocat propria culpă, respectiv faptul că nu au cercetat Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare pentru perioada anterioară dobândirii de către pârâtă, în condițiile în care aceasta declarase în mod expres că nu a procedat la atare verificări.

Se constată însă că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează în sensul că în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Or, aplicarea acestui articol a fost impusă, după cum s-a precizat mai sus, de faptul că excepția inadmisibilității acțiunii, singura critică cuprinsă în motivele de apel, fusese tranșată prin decizia de casare.

Oricum, se constată că pârâta nu a formulat în recurs critici privind aplicarea eronată a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.,

Revenind la demersul judiciar cu care au fost învestite instanțele se constată că, așa cum s-a reținut și prin decizia de casare, tribunalul a avut de judecat o cerere de restituire a prețului încasat de vânzătoare către cumpărătorii care au fost evinși urmare a anulării contractului prin descoperirea unei infracțiuni referitoare la titlul de proprietate anterior.

Curtea de apel a reținut incidența dispozițiilor C. civ. de la 1864, intrată în puterea lucrului judecat prin neformularea de critici, care deși nu conțineau o reglementare de sine stătătoare a principiului restitutio in integrum, impuneau ca tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat să fie restituit.

Prin urmare, întrucât prin desființarea actului juridic dispare și temeiul juridic al executării prestațiilor, premisa aplicării principiului restitutio in integrum o reprezintă restituirea prețului achitat de către cumpărători vânzătoarei.

Sunt corecte astfel considerentele prin care curtea de apel a constatat că demersul judiciar a fost grefat pe o răspundere civilă contractuală, nefiind permisă o schimbare a naturii juridice a acțiunii, contrar voinței reclamanților care au demarat litigiul civil și împotriva raționamentului primei instanțe, având în vedere că acesta nu a făcut obiect al criticii în calea de atac exercitată.

O soluție contrară ar fi echivalat cu încălcarea principiilor disponibilității și a rolului judecătorului în aflarea adevărului, reglementate de art. 9 și art. 22 C. proc. civ., precum și a principiului tantum devolutum quantum iudicatim, consacrat de art. 478 alin. (3) din cod.

Mai mult, critica privind neobservarea incidenței în cauză a principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans care presupune că unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, culpă, să obțină avantaje, nu poate fi primită, în condițiile în care aplicabilitatea acestui principiu se întâlnește în domeniul actelor juridice având o cauză imorală.

Nu se poate susține că, în general, actele de vânzare - cumpărare presupun o cauză imorală și nici măcar că, în concret, actul încheiat de reclamanți ar fi fost - cât îi privește pe aceștia - afectat de o cauză imorală, identificată în faptul că scopul realizării vânzării ar fi fost tocmai specularea acestei vulnerabilități existentă în șirul transmisiunilor succesive ale terenului în cauză.

Este adevărat că actul juridic încheiat de reclamanți a fost desființat de instanța penală, însă măsura a fost dictată de constatarea săvârșirii infracțiunii de înșelăciune de către numitul E., care s-a erijat în calitatea de mandatar al proprietarilor inițiali, în contractul de vânzare - cumpărare a terenului către pârâtă.

Ca atare, raportând noțiunea de cauză a actelor juridice, așa cum este reglementată prin dispozițiile C. civ. la speță, nu se poate susține că actul de vânzare - cumpărare desființat de instanța penală ar fi avut inițial o cauză ilicită sau imorală.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

În ceea ce privește solicitarea recurenților - reclamanți de obligare a recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, cererea va fi admisă parțial.

În stabilirea sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată parțiale la care va fi obligată recurenta - pârâtă către recurenții - reclamanți, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că în speță s-au exercitat două recursuri, iar cel declarat de părțile care au solicitat acordarea cheltuielilor a fost anulat pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, se are în vedere și faptul că nu au fost defalcate cheltuielile de judecată aferente susținerii propriului recurs de cele privitoare la formularea apărărilor față de recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1148 A din 5 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenta - pârâtă la 2000 RON cheltuieli de judecată parțiale către recurenții - reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2021.