ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 70/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, la data de 28 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate intervenită rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din data de18 mai 2017 de către Societatea Profesională Notarială C., ca efect al îndeplinirii condiții rezolutorii prevăzute la cap. X, ultimul alineat din promisiune și, în consecință, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 13000 Euro, sumă achitată de reclamantă cu titlu de avans la 18 mai 2017, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1553-1554 și art. 1166 C. civ.

Pârâta a depus cerere reconvențională prin care a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta A., constatarea existenței dreptului pârâtei la despăgubiri în sumă de 60619,79 RON, conform cap. X alin. (3) din Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din data de 18 mai 2017 de către Societatea Profesională Notarială C., ca urmare a operării rezoluțiunii de plin drept, conform pactului comisoriu prevăzut de părți, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6186/10.05.2018, Judecătoria Sector 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2018 la data de 5 iulie 2018.

Prin sentința nr. 2038/10.10.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. și a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C B. S.R.L. și, în consecință, a constatat dreptul pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L. la despăgubiri în cuantum de 60619,79 RON, reprezentând avans achitat de reclamanta-pârâtă în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată la BNP C. sub nr. x din data de 18 mai 2017, cu cheltuieli de judecată în sarcina reclamantei-pârâte în cuantum de 5541,71 RON.

Prin decizia nr. 1288/14.10.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta - pârâtă A. împotriva sentinței menționate, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată și a constatat intervenită rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din data de 18 mai 2017 de către SPN C., în temeiul art. X ultimul alineat din promisiune.

A obligat pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 60619,79 RON, echivalentul în RON a sumei de 11000 euro + TVA de 19%, achitată cu titlu de avans.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 8875 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat de 1000 RON și taxă de timbru de 7875 RON.

A respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta-reclamantă B. S.R.L., pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susținut următoarele:

Prin decizia pronunțată, nu au fost respectate dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind depășite limitele învestirii stabilite de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, cererea principală a avut drept obiect constatarea îndeplinirii condiției rezolutorii prevăzute de art. X din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, ceea ce presupunea ca instanța să verifice numai dacă există un refuz justificat a patru instituții bancare de a acorda creditul pentru achiziția imobilului.

În acest sens, instanța urma să stabilească: ce credit trebuia refuzat - răspunsul fiind evident în cap. VI din convenția părților, care prevede că diferența de preț se va plăti parte dintr-un credit bancar acordat promitentei-cumpărătoare de către o bancă comercială; dacă aprobarea creditului într-un anumit cuantum (solicitat de reclamantă, reprezentând 100% diferența de preț) reprezintă refuz.

Or, deși instanța de apel a reținut că art. X trebuie interpretat prin prisma prevederilor cuprinse la art. VI referitoare la prețul vânzării și modalități de plată, argumentele instanței care au determinat admiterea apelului nu vizează aspectele privind îndeplinirea condiției rezolutorii.

Considerentele deciziei de apel vizează caracterul pretins neclar al clauzei contractuale privind suportarea din fonduri proprii a unei părți din diferența de preț; adaptarea contractului ca urmare a erorii privind valoarea imobilului, conform art. 1213 noul C. civ. existența vreunei condiții privind calitatea imobilului de a garanta obținerea creditului; adaptarea contractului ca urmare a impreviziunii, care ar face vădit injustă executarea obligației debitoarei, conform art. 1271 noul C. civ.

Instanța de judecată nu a fost, însă, învestită cu analiza niciuneia dintre aceste instituții juridice, ci numai cu cererea de constatare a îndeplinirii condiției rezolutorii, astfel încât, procedând la analiza altor aspecte decât acelea cu care a fost învestită, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, contrar celor menționate în cuprinsul deciziei, în sensul că urma a se proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, totodată, că și în calea apelului este pe deplin aplicabil principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

Recurenta - pârâtă a susținut că încălcarea art. 22 alin. (6) și art. 9 alin. (2) C. proc. civ. atrage sancțiunea nulității, având în vedere că principiul disponibilității reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, iar, conform art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil. Încălcarea principiului disponibilității i-a produs un prejudiciu, fiindu-i nesocotit dreptul la apărare, iar argumentele instanței reprezintă motive străine de natura cauzei.

Susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, de vreme ce, pe de o parte, se reține explicit că "prin contract nu s-a stabilit ce procent din restul de preț urma să fie asigurat din fondurile personale ale promitentei - cumpărătoare și din obținerea unui credit", iar, pe de altă parte, s-a arătat că "partea pe care apelanta ar fi trebuit să o suporte din fondurile proprii este mult mai mare" și că evaluarea imobilului "a presupus creșterea gradului de îndatorare al promitentei-cumpărătoare, adică necesitatea de a contracta un împrumut mai ridicat de la instituțiile bancare".

Recurenta a susținut că, dacă părțile nu au stabilit un procent anume pentru cuantumul contribuției reclamantei la diferența de preț, este evident că aceasta nu se putea prevala de faptul că acest cuantum ar fi "mai mare" sau că ar trebui să contracteze un credit bancar "mai ridicat".

Criticând decizia atacată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susținut că, pentru constatarea îndeplinirii condiției, instanța trebuia să facă aplicarea art. 1404 alin. (1) C. civ. și, totodată, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1267, 1268, 1276 și 1271 C. civ.

Astfel, în aplicarea art. 1404 alin. (1) C. civ., conform căruia "îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări", clauza prevăzută de părți la art. VI din contract este perfect valabilă, indiferent de procentul din restul de preț ce urma a fi asigurat din fondurile personale ale promitentei-cumpărătoare, întrucât voința părților a fost aceea ca diferența de preț să fie achitată parte din surse proprii, parte dintr-un credit bancar.

Or, reclamanta a solicitat un credit egal cu 100% din diferența de preț, neîndeplinindu-și astfel obligația de a suporta parte din diferența de preț din fonduri proprii.

Prin plata avansului de 11.000 euro, promitenta-cumpărătoare a achitat numai 14,20% din prețul vânzării, fiind o uzanță bancară practica băncilor de a solicita de la persoana care solicită creditul plata unui avans de minim 20-25% din prețul vânzării. În aceste condiții, argumentul că banca nu a acordat un credit reprezentând 85,80% din prețul vânzării nu poate reprezenta o interpretare a clauzei conformă cu art. 1268 C. civ.

Recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1276 C. civ., întrucât nu a interpretat clauzele contractuale după voința concordantă a părților, ci după voința reclamantei.

Astfel, instanța de apel a conferit reclamantei dreptul de a modifica capitolul VI privind prețul și modalitatea de plată, permițându-i să pretindă a plăti integral diferența de preț din creditul bancar și considerând că refuzul băncii se raportează la suma solicitată reprezentând integral diferența de preț.

Faptul că, în speță, creditul solicitat și acordat nu ar acoperi integral diferența de preț este prefigurat de părți atunci când au convenit ca o parte din diferența de preț să fie suportată de cumpărătoare din fonduri proprii. În acest context, susținerea potrivit căreia creditul acordat nu e în măsură să acopere diferența de rambursat către promitenta-vânzătoare reprezintă rezultatul unei interpretări contrare voinței părților.

Totodată, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1267 C. civ., întrucât toate clauzele se referă la creditul pentru plata unei părți din diferența de preț, nicidecum pentru plata integrală a diferenței de preț. Condiția rezolutorie se referă la refuzul total al acordării creditului, și nu la refuzul parțial, în sensul oferirii unei sume care nu acoperă diferența de preț.

Instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1268 alin. (4) C. civ., în condițiile în care a reținut, ca dovadă a îndeplinirii condiției rezolutorii, faptul că imobilul ce face obiectul promisiunii nu îndeplinea condițiile de eligibilitate ale băncii.

Or, nu s-a prevăzut, în legătură cu imobilul, condiția ca acesta să îndeplinească condițiile băncii pentru garantarea creditului, dimpotrivă cap. IX a prevăzut explicit obligația promitentei-cumpărătoare "să demareze procedurile necesare aprobării și garantării creditului" și "să depună diligențele în vederea obținerii creditului și a garantării acestuia". De vreme ce nu a fost asumată obligația de a asigura, prin imobilul ce face obiectul promisiunii, garantarea creditului solicitat de reclamantă, este evidentă aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

În același sens, faptul că banca a solicitat reclamantei garanții imobiliare suplimentare de care nu dispunea nu poate reprezenta decât invocarea propriei culpe în executarea obligației asumate explicit în cap. IX și menționate anterior.

Recurenta a criticat și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1271 noul C. civ., deoarece, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii.

Astfel, pe de o parte, prețul este convenit de părți fără să fie condiționat de valoarea rezultată în urma unei evaluări, iar, pe de altă parte, oricum evaluările făcute de bănci nu îi sunt opozabile pârâtei, fiind făcute la cererea reclamantei; în niciun caz asemenea evaluări nu ar putea fi considerate "schimbare excepțională a împrejurărilor", având în vedere că promitenta-cumpărătoare și-a asumat explicit obligația de a suporta din fonduri proprii o parte din diferența de preț.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 decembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.R.L. și, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din art. 493 C. proc. civ., a fixat termen, în ședință publică, pentru judecata pe fond a recursului, pe temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În termen legal, la data de 16 iulie 2020, intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei atacate ca fiind legală și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta - pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, în termen legal, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de către intimata - reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta - pârâtă B. S.R.L. a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că nu sunt întrunite cerințele de aplicare ale dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, care se referă la încălcarea, prin decizia recurată, a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Astfel, cu toate că a reproșat instanței de apel depășirea limitelor învestirii stabilite de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta are în vedere motivele de fapt expuse în decizie, prin raportare la obiectul cererii principale, pentru a sublinia că argumentele instanței care au determinat admiterea apelului nu vizează aspectele privind îndeplinirea condiției rezolutorii și a conchide în sensul că toate aceste argumente reprezintă motive străine de natura cauzei.

Or, cercetarea existenței motivelor pe care hotărârea se întemeiază ori a aptitudinii considerentelor esențiale redate în cuprinsul deciziei de a justifica soluția pronunțată de către instanța de apel, nefiind străine de natura cauzei sau contradictorii, se circumscrie motivului de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând ca susținerile recurentei să fie analizate în acest context.

Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor vizând neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor C. civ. referitoare la constatarea îndeplinirii condiției, ca modalitate a obligațiilor, prevăzute în convenția părților și stabilirea unei situații de fapt ce nu relevă cerințele de aplicare ale acestei norme.

În mod necontestat, clauza prevăzută la art. X ultimul alineat din promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare încheiată de părțile din cauză și autentificată sub nr. x/18.05.2017 relevă o condiție rezolutorie, a cărei îndeplinire determină desființarea obligațiilor, conform art. 1401 alin. (1) C. civ.. Astfel cum a fost stipulată, condiția constă în "refuzul justificat a patru instituții bancare de a acorda promitentei - cumpărătoare creditul în vederea achiziției imobilului".

Reprezintă, de asemenea, o chestiune tranșată și nedisputată împrejurarea că această clauză se referă la diferența de preț de 66.500 euro, care trebuia achitată de către promitenta - cumpărătoare în 3 zile de la data perfectării contractului în formă autentică, în condițiile în care fusese achitat avansul convenit.

Instanța de apel a constatat ca fiind îndeplinită condiția rezolutorie și a admis cererea principală cu acest obiect, formulată de reclamantă, promitenta- cumpărătoare, dispunând și restituirea sumei de bani achitate cu titlu de avans.

Potrivit art. 1404 alin. (1) C. civ. - Constatarea îndeplinirii condiției -, "Îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări".

Pe acest temei, interpretarea contractului în conformitate cu prevederile C. civ. trebuie să aibă ca scop identificarea criteriilor pentru a se constata refuzul justificat a patru instituții bancare de a acorda promitentei-cumpărătoare creditul în vederea achitării diferenței de preț, prin observarea voinței concordante a părților în legătură cu aceste criterii.

În mod neîndoielnic, operațiunea de interpretare a contractului se raportează la reglementarea din art. 1266 - 1269 C. civ., însă prin raportare la scopul definit în cuprinsul art. 1404 alin. (1) C. civ.

Astfel, instanța de apel trebuia să determine ce înțeles au dat părțile, la momentul încheierii contractului, noțiunii de "refuz justificat" din partea a patru instituții bancare de acordare a creditului în vederea achitării diferenței de preț.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut referire la art. 1266 și art. 1267 C. civ., propunându-și interpretarea sistematică a clauzelor contractuale și a menționat elementele enumerate cu titlu exemplificativ de legiuitor pentru stabilirea voinței concordante a părților, respectiv scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile statornicite între acestea și comportamentul ulterior încheierii contractului.

De asemenea, instanța de apel a stabilit că, în aplicarea regulilor de interpretare, clauza inserată la art. X ultimul alineat al contractului trebuie interpretată prin prisma prevederilor cuprinse la art. VI, referitoare la prețul vânzării și la modalitatea de plată a acestuia, conform cărora diferența de preț urma a fi achitată de promitenta - cumpărătoare parte din surse proprii, parte dintr-un credit bancar acordat acesteia de o bancă din România.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a făcut nicio referire la art. 1404 alin. (1) C. civ., nu a analizat și nici nu și-a propus să identifice criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări, pentru constatarea îndeplinirii condiției rezolutorii.

Mai mult, instanța de apel a pornit de la premisa că a existat un refuz din partea băncilor, iar acesta este justificat pentru simplul motiv că a existat o motivare a refuzului, stabilindu-se, de fapt, îndreptățirea refuzului promitentei- cumpărătoare de a încasa suma de bani oferită de trei dintre instituțiile bancare cărora li s-a adresat pentru acordarea creditului.

Considerentele expuse în continuare în decizia recurată confirmă că ceea ce s-a analizat nu a fost răspunsul băncilor în raport de intenția comună a părților la inserarea în contract a condiției rezolutorii, ci existența unei culpe a promitentei - cumpărătoare în neexecutarea obligațiilor contractuale, respectiv de perfectare a contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică și de achitare a diferenței de preț.

Astfel, instanța de apel a reținut, ca fiind elemente relevante pentru lipsa culpei acesteia, evaluarea imobilului de către bancă la o sumă mai mică decât prețul de cumpărare convenit de părți, garanțiile suplimentare cerute de bănci pentru acordarea creditului, de care promitenta - cumpărătoare nu dispunea, efectuarea de demersuri pentru a obține disponibilități bănești.

Înalta Curte constată că toate aceste aspecte de fapt se referă la motivele pentru care promitenta - cumpărătoare nu a acceptat oferta băncilor de acordare a creditului într-un anumit cuantum și nu a achitat diferența de preț, așadar la refuzul justificat sau nejustificat al părții de executare a obligațiilor contractuale și nu se referă la criteriile potrivit cărora părțile au dat, la momentul încheierii convenției, o anumită semnificație noțiunii de "refuz justificat" din partea a patru instituții bancare.

Or, pe lângă faptul că ar fi trebuit analizat refuzul justificat al băncilor de acordare a creditului, și nu cel al promitentei - cumpărătoare de acceptare a ofertei băncilor, vinovăția părții contractante interesează în principal analiza condițiilor răspunderii civile contractuale, din perspectiva existenței unei justificări pentru neexecutarea de către reclamanta - pârâtă A., promitenta - cumpărătoare, a obligațiilor de perfectare a contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică și de achitare a diferenței de preț.

Acest aspect avea relevanță în evaluarea temeiniciei pretențiilor formulate de pârâta-reclamantă B. S.R.L. prin cererea reconvențională, prin care s-a invocat activarea pactului comisoriu inserat în clauza din art. X paragraful al treilea din contract, ce permitea promitentei-vânzătoare să rețină avansul achitat de promitenta - cumpărătoare, în cazul neexecutării de către aceasta din urmă a obligațiilor menționate anterior.

Desființarea de drept a contractului ca urmare a pactului comisoriu trebuia, însă, cercetată după verificarea pretențiilor din cererea principală, care vizează un alt motiv de desființare a drept a contractului, respectiv îndeplinirea condiției rezolutorii din art. X ultimul alineat al contractului.

Așadar, se constată că instanța de apel a analizat în mod efectiv doar cererea reconvențională, pornind, nemotivat, de la premisa unui refuz al celor patru instituții bancare, reținută doar pe baza termenilor în care a fost conceput răspunsul băncilor, fără a se fi identificat și valorificat în concret criteriile de constatare a îndeplinirii condiției rezolutorii din art. 1401 alin. (1) C. civ.., care interesează soluționarea cererii principale.

Este de subliniat că analiza clauzelor contractuale ar trebui să aibă în vedere obligația părților prevăzută de art. 1170 C. civ., aceea de a acționa cu bună- credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării sale.

Pe de altă parte, conform alin. (2) al art. 1405 C. civ. - Determinarea îndeplinirii sau a neîndeplinirii condiției, condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiției determină, cu rea-credință, realizarea evenimentului.

În acest cadru, inserarea în convenție drept eveniment nesigur - definitoriu pentru o condiție rezolutorie, conform art. 1399 C. civ. - a unui rezultat negativ la o solicitare de credit bancar ar trebui să semnifice o așteptare legitimă a părții care recurge la credit de a obține fondurile bănești necesare pentru îndeplinirea obligației de plată a diferenței de preț și că partea acționează în aceste demersuri astfel încât să nu provoace ea însăși îndeplinirea condiției.

Depinzând de acordarea creditului în îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate cu bună- credință, se presupune că partea a făcut tot posibilul pentru a se asigura înainte de a contracta că va obține creditul, fiind în deplină cunoștință de cauză în privința condițiilor de acordare a creditului și a riscurilor de respingere a solicitării, prin raportare la propriile resurse materiale, dar așteptându-se cu temei ca solicitarea să-i fie acceptată.

În contextul în care un asemenea eveniment depinde în cea mai mare măsură de starea materială a debitorului, realizarea sa ar putea fi determinată de un debitor care nu mai dorește încheierea contractului, deși nu s-a prevăzut o clauză de dezicere ori care tinde să evite activarea acesteia. În circumstanțele particulare ale speței, poate fi suficient ca un debitor care a contractat sub atare condiție să formuleze o cerere de acordare a creditului imposibil de onorat, cunoscând sau anticipând că nu îndeplinește condițiile respectivei bănci la data cererii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte B. S.R.L. privind aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului din art. 1267 și art. 1268 C. civ. și inserarea în decizia recurată a unor motive străine de natura cauzei au legătură cu identificarea și valorificarea criteriilor prevăzute de art. 1401 C. civ., în măsura în care tind la stabilirea voinței concordante a părților și, totodată, la stabilirea conduitei culpabile a promitentei - cumpărătoare în determinarea îndeplinirii condiției, chiar dacă recurenta nu a făcut în mod explicit referire și la dispozițiile art. 1405 alin. (2) C. civ.

Recurenta susține, în esență, că prin inserarea în contract a condiției rezolutorii nu s-a agreat ca întreaga diferență de preț să fie achitată exclusiv din creditul bancar, astfel încât solicitarea adresată băncilor de către promitenta - cumpărătoare de acordare cu titlu de credit a unei sume care coincide cu diferența de preț nu denotă o conduită conformă contractului.

Aceste aspecte interesează situația de fapt ce trebuie stabilită în cauză, însă nu de către instanța de recurs, întrucât atribuțiile acesteia sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia, prin evaluarea situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate.

După cum s-a arătat anterior, instanța de apel nu a evocat fondul cererii principale în raport de dispozițiile art. 1401 alin. (1) C. civ. și nu a stabilit o situație de fapt corespunzătoare cerințelor de aplicare a acestei norme, ci a pornit de la premisa îndeplinirii condiției, fără a verifica în concret dacă aceasta este îndeplinită în raport de criteriile prevăzute de art. 1401 alin. (1).

Considerentele din decizie relevă că a fost analizată în mod efectiv doar cererea reconvențională, nefiind evaluată conduita debitorului obligat sub condiția rezolutorie în concordanță cu dispozițiile art. 1405 alin. (2) C. civ., în raport și de susținerile pârâtei pe acest aspect.

În aceste condiții, criticile recurentei sunt fondate, întrunite fiind cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pe temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1288A din data de 14 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2021.