ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1134/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. - fostă B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D. și E. S.A., cerere completată la primul termen de judecată stabilit la data de 17.04.2018, în principal să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru două terenuri situate în extravilanul comunei Blejoi din județul Prahova, respectiv tarlaua x, parcela x și tarlaua x, parcela x, iar în subsidiar, rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat cu pârâții persoane fizice la data de 25.02.2008, precum și radierea unor sarcini și litigii din cărțile funciare ale celor două terenuri.

Prin încheierea din 17 aprilie 2018, instanța a admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești invocată din oficiu cu privire la cererile de radiere a unor sarcini și litigii din cărțile funciare ale celor două terenuri și excepția lipsei calității procesuale pasive a E. S.A., invocată din oficiu.

Prin încheierea din 02 mai 2018, instanța a admis și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 1667 din 29 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții C. și D.; a obligat reclamanta să plătească pârâtei E. S.A. suma de 27.710,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1667 din data de 29.05.2018, precum și împotriva încheierii din data de 02.05.2018, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 2310/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. - fostă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1667 din 29 mai 2018, precum și a încheierii din data de 02.05.2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

Potrivit recurentei, instanța de apel a admis în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare și a statuat în mod eronat cu privire la faptul că termenul general de prescripție de 3 ani începe să curgă de la nașterea dreptului la acțiune, respectiv data la care s-a împlinit termenul stabilit de părți pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare din 31.12.2010.

În susținerea acestei critici, recurenta invocă dispozițiile art. 2.1 și respectiv 2.6.4 din antecontractul încheiat cu pârâții.

Arată, de asemenea, recurenta că instanța de apel a reținut faptul că neîndeplinirea condițiilor nu prezintă nicio relevanță cu privire la situația de fapt, însă nu a argumentat această soluție, motiv pentru care nu poate fi acceptată aceasta simplă afirmație. Recurenta face în acest sens trimitere la decizia nr. 1225 din 28 iunie 2016 pronunțată în recurs de secția de a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportat la litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2006, aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, care a fost soluționat irevocabil prin decizia nr. 910/2008 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești, recurenta arată că definitivarea acestui litigiu nu era suficientă pentru a putea fi perfectat contractul de vânzare-cumpărare, fiind totodată necesară și radierea din cartea funciară, conform art. 28 alin. (7) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare.

Astfel, intimații era singurii care puteau să solicite oficiului de cadastru și publicitate imobiliară radierea litigiului despre care se face vorbire.

Recurenta susține că nu a fost informată de către intimați cu privire la stadiul litigiilor sau clarificarea situației juridice cu privire la bunul imobil și că intimații au ipotecat imobilul care făcea obiectului unui antecontract de vânzare-cumpărare și pentru care primise întreg prețul, în valoare de 618.000 euro.

Astfel, abia la data de 5 iulie 2016 și ca urmare a insistențelor recurentei, aceasta a fost informată de către intimați că litigiul cu F. S.R.L. s-a soluționat. Tot la acel moment, recurenta a aflat și de existența ipotecii instituite în favoarea E., despre care intimatul a afirmat că se va șterge la momentul transferului bunului imobil.

Potrivit recurentei, termenul de prescripție prevăzut pentru solicitarea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare nu a început să curgă, din moment ce condițiile prevăzute în antecontract nu au fost îndeplinite de către intimați și, mai ales, având în vedere instituirea de către intimații a unei interdicții de înstrăinare în favoarea unui terț, invocând art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Arată, de asemenea, recurenta că nu au fost expuse motivele pentru care instanța de apel a înțeles să analizeze distinct (i) îndeplinirea condiției ca fiind finalizarea litigiului și (ii) radierea acestuia din cartea funciară.

În ceea ce privește considerentele instanței de fond cu privire la faptul că instituirea și înscrierea interdicției de vânzare operată la data de 14.06.2011 nu a creat un obstacol de neînlăturat pentru reclamantă, recurenta susține că această atitudine nu a fost constantă și în concordanță cu buna-credință a societății în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu intimații.

De asemenea, potrivit recurentei, cursul prescripției a fost suspendat la momentul înscrierii interdicției de înstrăinare, fără a fi încetat nici până în prezent, întrucât interdicția încă există notată în cartea funciară.

Un alt aspect extrem de important, în opinia recurentei și pe care instanța de apel 1-a considerat ca nefiind un caz de suspendare a cursului de prescripție, este cel reprezentat de negocierile purtate de către părți în perioada 5 iulie 2016 - 5 aprilie 2017. Noul C. civ. stabilește că termenul de prescripție se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Recurenta, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., expune, de fapt, argumente ce exprimă nemulțumirea acesteia cu privire la soluția instanței de apel, din perspectiva situației de fapt reținute de aceasta (soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2006, lipsa informării cu privire la stadiul litigiilor, respectiv a clarificării situației juridice cu privire la imobil, neîndeplinirea de către intimați a condițiilor antecontractului de vânzare-cumpărare, efectele juridice ale instituirii și înscrierii interdicției de vânzare din 14.06.2011) și a interpretării clauzelor art. 2.1. și 2.6.4 din antecontract

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, inclusiv prin invocarea încălcării art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și a art. 28 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Recurenta tinde, așadar, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2310/A din 13 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2310/A din 13 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.