ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1168/2025
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1168/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Ședința publică din data de 16 septembrie 2025
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 iulie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B.., în lichidare administrativă obligatorie, B. - Sucursala București și C.., prin intermediul și în numele Proprietății D., desființarea parțială a contractului de vânzare bun imobil încheiat între B. și SGA, autentificat sub numărul x din 21 februarie 2019, în privința tuturor efectelor pe care acesta le produce cu privire la imobilul situat în județul Prahova, în intravilanul localității Valea Călugărească, identificat cu numărul cadastral x, definit la art. 1.2 din contractul de vânzare și, pe cale de consecință, desființarea contractului de leasing financiar imobiliar nr. 11426IMMF încheiat între B., în calitate de finanțator, E. S.A., în calitate de utilizator și A., în calitate de fidejusor, în forma ulterioară contractului de cesiune din data de 11.04.2018.
De asemenea, a mai solicitat constatarea inopozabilității față de terți a contractului de cesiune în privința "Creditelor și Raporturilor Românești"; cu obligarea B. și C.. la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin sentința civilă nr. 1159/22.05.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, ca neîntemeiate; s-a respins acțiunea privind pe reclamanta A. S.A. și pe pârâtele B. S.A., C., prin intermediul și în numele proprietății D., B.-Sucursala Bucuresti și intervenientul E. S.A., prin administrator judiciar F., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A..
Prin decizia civilă nr. 563 din 04 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat, totodată, fiind obligată apelanta- reclamantă la plata către intimata- pârâtă C. S.A. a sumei de 8.358,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.
Împotriva deciziei civile nr. 563 din 04 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 17 februarie 2025 reclamanta A. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei și trimiterea dosarului Curții de Apel spre o nouă judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 499 din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.
Prin urmare, în cele ce urmează Înalta Curte va prezenta succint motivele de nelegalitate invocate prin recursul declarat, subsumate în integralitate art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., procedând apoi la analiza acestora.
Astfel, recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, 3, 9, 16 și 17 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, precum și a celor ale art. 1266-1270 din C. civ., prin raportare la art. 2 din contractul de concesiune.
În dezvoltarea criticii privind greșita aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 51/1997, s-a arătat că în momentul cesionării drepturilor și obligațiilor ce derivau din contractul de leasing financiar în vigoare, dobânditorul trebuia să fie un subiect calificat, autorizat de Banca Națională, potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului sau înscris într-un registru al Băncii Naționale în vederea desfășurării activității de leasing financiar, potrivit art. 14 din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare.
Dimpotrivă, pentru a ajunge la soluția recurată, instanța a apreciat că cesionarul nu întreprinde activități concrete de creditare/leasing financiar, ci activități specifice de recuperare a creanțelor decurgând din contracte de credit/leasing financiar încheiate deja și a avut în vedere adresa emisă de Banca Națională, care se referă însă, în opinia recurentei, la achiziționarea unor creanțe performante provenite din sau deținute de B. și nu la cesiunea unor contracte de leasing în vigoare.
A mai arătat recurenta că, din moment ce contractul de leasing este un contract sinalagmatic cu executare succesivă, rezultă că criteriile stabilite de lege pentru ca o persoană să aibă calitatea de locator/finanțator trebuie îndeplinite pe toată perioada de derulare a contractului și nu doar la semnarea acestuia.
O altă critică adusă deciziei a avut în vedere interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1266-1269 C. civ., considerându-se că obiectul contractului de cesiune îl reprezenta cesiunea creanței deținute de B. împotriva E. și nu o cesiune de contract.
Făcând trimitere la art. 5 din Decretul-Lege nr. 99/25.07.2017 edictat de Președintele Republicii Italiene, care a dispus încheierea contractului de cesiune și la dispozițiile art. 2.1 din acest contract, recurenta a arătat că intenția părților a fost aceea de a transfera creanțe și contracte, nu alternativ, când creanțe și contracte. Așa fiind, la data semnării contractului de cesiune a avut loc atât cesiunea creanței deținute de B. împotriva E./A., cât și cesiunea contractului de leasing propriu-zis.
Prin recurs a fost criticată și interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 17 din O.G. nr. 51/1997, arătându-se că din lectura acestuia rezultă că într-o operațiune de leasing finanțatorul trebuie să fie și proprietarul bunului, pentru a putea transfera utilizatorului dreptul de folosință asupra bunului și a garanta acestuia folosința liniștită. În opinia recurentei, înstrăinarea bunului poate fi făcută, potrivit art. 17 din O.G. nr. 51/1997, numai către un subiect calificat, întrucât legea nu permite o disociere între dreptul de proprietate asupra bunului și obligațiile asumate în temeiul contractului de leasing, concluzie care rezultă și din teza ultimă a art. 16 al aceluiași act normativ, care prevede posibilitatea intentării unei acțiuni împotriva finanțatorului care să aibă ca scop obținerea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.
Procedând la analiza acestor critici, Înalta Curte observă, în prealabil, că înlocuirea finanțatorului B.. din contractul de leasing financiar imobiliar nr. 11426IMMF/31.08.2006 în care recurenta A. a avut calitatea de utilizator, respectiv fidejusor, cu C. (devenită ulterior C.) s-a produs ca o consecință a Decretului Lege nr. 99/25.06.2017 adoptat de Guvernul Italiei și a Hotărârii Ministrului Economiei și Finanțelor din Italia nr. 186/25.06.2017 prin care s-a dispus deschiderea procedurii de lichidare obligatorie pe cale administrativă a B..
Astfel, la data de 11.04.2018 între aceasta din urmă și C. a fost încheiat contractul de cesiune de creanțe, active și raporturi juridice, fiind enumerate, printre creanțele cesionate, și cele derivate din contractele de leasing încheiate de filiala din România a cedentei, în desfășurare cu utilizatorii clasificați ca "pasibili de risc" sau "expuneri restante și/sau ajunse la scadență", cu mențiunea că fac obiectul cesiunii și contractele de leasing ce au ca obiect aceste creanțe.
Contractul de cesiune a fost supus regulilor de drept italian, așa încât, o primă observație ce se impune a fi făcută este aceea că interpretarea voinței părților în privința obiectului cesiunii nu poate urma regulile dreptului civil român prevăzute de art. 1270 și de art. 1266-1269, astfel cum s-a susținut de recurentă.
Așa fiind, având în vedere și faptul că, în susținerea acestei critici recurenta s-a limitat la a invoca formal încălcarea acestor texte legale, argumentele sale vizând, de fapt, interpretarea clauzelor contractuale, motiv de netemeinicie, Înalta Curte nu va proceda la analiza acestei critici.
În privința motivului de recurs referitor la greșita interpretare a dispozițiilor art. 17 din O.G. nr. 51/1997, se constată caracterul nefondat al acestuia.
Astfel, potrivit acestui text legal, "dacă în timpul derulării contractului de leasing locatorul/finanțatorul înstrăinează bunul, respectiv cesionează dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator altei societăți de leasing, dobânditorul este legat de aceleași obligații contractuale ca și locatorul/finanțatorul care a înstrăinat bunul, respectiv transmițătorul care a cesionat dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator".
Instanța de apel a apreciat că prevederea citată nu instituie o interdicție de vânzare a bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, ci, dimpotrivă, prevede expres această posibilitate, în timp ce recurentul a susținut că înstrăinarea se poate face doar către un subiect calificat, adică tot către o societate de leasing.
Înalta Curte constată că, în cauză, bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar a fost înstrăinat prin vânzare-cumpărare către cesionar la data de 21.02.2019, așadar ulterior încheierii contractului de cesiune și chiar ulterior încetării contractului de leasing prin ajungere la termen.
Prin urmare, art. 17 din O.G. nr. 51/1997 nu este aplicabil situației de fapt din prezenta cauză, înstrăinarea având loc ulterior încetării contractului de cesiune.
Mai mult, această împrejurare confirmă raționamentul instanței de apel potrivit căruia prin contractul de cesiune s-a transmis doar creanța ce a făcut obiectul contractului de leasing, finalitatea urmărită fiind aceea de recuperare a creanțelor datorate în temeiul acestui contract, și nu cea de continuare a sa în condițiile convenite inițial.
Pentru aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate prin raportare la criticile formulate în recurs, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 453 din C. proc. civ., întrucât intimatele-pârâte C. SPA și B.. nu au făcut dovada cheltuielilor de judecată, cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 563 din 04 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Respinge cererea formulată de intimatele-pârâte C. SPA și B.. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2025.