ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1568/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. și D.:

(i) să se constate natura juridică a contractului de credit nr. x/14.07.2008, modificat prin Actul Adițional nr. 1/17.10.2011, ca fiind un contract de credit ipotecar (supus reglementărilor de strictă aplicare ale Legii nr. 190/1999) și, pe cale de consecință - pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la condițiile de formă și de fond ale valabilității actelor juridice (ii) să se constate nelegalitatea cesiunii creanțelor rezultate din acest contract de credit, (iii) să se constate neopozabilitatea Contractului Cadru de Vânzare Cumpărare Creanțe, încheiat între pârâte la data de 11.07.2008, (iv) să se constate inexistența dreptului pârâtei D. de a calcula, pretinde și primi plăți în temeiul contractului de credit, de la data de 20 octombrie 2008 și până în prezent și (v) să se dispună/să se oblige în sensul restabilirii situației anterioare existente cesiunii, anume obligarea pârâtelor de a efectua demersurile necesare (re)introducerii creditului în portofoliul propriu al S.C. C. cu consecința (re)dobândirii calității de creditor a acestei pârâte în relațiile contractuale cu reclamanții.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 [litera (p) din Anexă], Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999 [art. 2 lit. c), art. 24, art. 26] - în forma existentă la data de 14.07.2008/20.10.2008/17.10.2011, Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 [art. 4 alin. (4) - coroborat cu pct. (1) lit. n) din Anexă, art. 14] și C. civ. de la 1864 [art. 111

9

48/973/1393/1396].

Prin încheierea de ședință din 04.09.2018 instanța a dispus introducerea în cauză și citarea cesionarului E. S.A., în calitate de pârât.

Prin sentința nr. 3759/2018 din 13 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei interesului, invocată de pârâta C.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C., D. și E. S.A.

A constatat inopozabilitatea față de reclamanți a Contractului cadru de cesiune din 11.07.2008, încheiat între C. și D.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și F. (în calitate de succesor al C.).

Prin decizia civilă nr. 1567 din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții A. și B. și de pârâta F. (în calitate de succesor al C.) împotriva sentinței civile nr. 3759 din 13 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. și E. S.A.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii judecătorești recurate și retrimiterea cauzei Curții de Apel București pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanți, menținând celelalte dispoziții ca fiind cu autoritate de lucru judecat.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenții încep prin a reproduce ultimul paragraf de la pagina 6 a deciziei recurate, susținând că, în ceea ce privește apelul propriu, instanța de apel a analizat pe fond doar capătul de cerere referitor la (i) clarificarea naturii juridice a contractului de credit nr. x/14.07.2008, fără a mai analiza și celelalte capete de cerere.

Așa fiind, recurenții învederează faptul că, în analiza naturii juridice a contractului de credit, instanța de apel a luat în considerare doar clauzele contractuale, raportate la dispozițiile exprese ale Legii nr. 190/1999, în forma acesteia de la data semnării contractului de credit (14.07.2008), fără a avea în vedere anexa nr. 23 la cererea de chemare în judecată care, la pagina 8, confirmă pe deplin natura juridică a contractului de credit.

Astfel, recurenții apreciază că, prin modalitatea în care instanța de apel a cercetat criticile ce au făcut obiectul apelului propriu, întemeindu-și soluția pe argumente străine de natura pricinii, s-a încălcat grav principiul disponibilității în materie civilă, întrucât instanța a omis analizarea cererii de apel prin prisma argumentelor de fapt și de drept esențiale invocate de recurenți în apel, soluția dată apelului constituind exclusiv o rezolvare formală a cauzei, prin prisma unor considerente străine de obiectul cauzei.

Concret, se arată că, în cuprinsul paginii 7 a deciziei civile recurate, după ce instanța realizează o analiză superficială a incidenței dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 raportat la contractul de credit în speță, instanța de apel concluzionează în mod eronat faptul că, în cauză, nu se întâlnește ipoteza juridică a unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare, sens în care, recurenții reproduc pasajul din decizie (penultimul paragraf de la pagina 7 a deciziei recurate) ce conține concluzia/argumentația instanței.

Așadar, recurenții susțin, în esență, că instanța de apel nu a calificat natura juridică a contractului de credit în speță ca fiind un contract de credit ipotecar (supus reglementărilor de strictă aplicare ale Legii nr. 190/1999) întrucât acesta nu îndeplinește cumulativ cele două condiții prevăzute de lege: rambursarea unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare contractat anterior și garantarea cu ipotecă asupra imobilului obiect al investiției imobiliare pentru finanțarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiții imobiliare a cărui rambursare urmează a fi, astfel, finanțată.

Dezaprobând acest considerent al instanței, recurenții arată că respectivul credit, obținut prin contractul de credit nr. x/14.07.2008 de la fosta C., a avut drept obiect refinanțarea unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare acordat anterior de F. și a fost garantat cu ipotecă instituită pe apartamentul de domiciliu al recurenților-reclamanți, singurul deținut de aceștia, aspect neobservat de instanța de apel, care și-a argumentat soluția de respingere a apelului reclamanților pe motive total străine de starea de fapt și de cea juridică regăsită în cauză, anume că respectivul credit ce face obiectul cauzei a fost garantat printr-o ipotecă asupra unui alt imobil decât cel inițial, ceea ce, în opinia recurenților, nu corespunde realității.

În continuare, recurenții afirmă că, dacă în ceea ce privește obiectul contractului de credit, anume refinanțarea unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare acordat anterior de F., nu există niciun dubiu, atât fosta C., cât și continuatoarea ei - F. neavând niciun fel de obiecții, în ceea ce privește garantarea creditului, există la dosar documente care fac dovada de netăgăduit a faptului că și acest credit a fost garantat cu ipotecă pe același apartament de domiciliu al recurenților, cel achiziționat inițial prin creditul ipotecar de la F. și care a fost refinanțat în anul 2008.

Astfel, recurenții fac trimitere la anexele 5-8 și 11-13 la cererea de chemare în judecată, în care se regăsesc documente relevante cu privire la garantarea celui de-al doilea credit, cel care face obiectul prezentei cauze, cum ar fi corespondența purtată între C. și F., un certificat de carte funciară, înscrisuri din care, în opinia autorilor recursului, rezultă, fără echivoc, ipotecarea apartamentului de domiciliu al acestora în favoarea noului creditor din 2008, fostul C.

Așa fiind, recurenții consideră că, dacă instanța de apel ar fi observat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție cumulativă prevăzută de Legea nr. 190/1999, ar fi pronunțat o hotărâre prin care ar fi stabilit natura juridică a contractului de credit nr. x/14.07.2008 ca fiind cea a unui contract de credit ipotecar, supus reglementărilor exprese ale Legii nr. 190/1999, astfel încât, prin efectul incidenței normelor juridice prevăzute de art. 24 din Legea nr. 190/1999, și celelalte capete de cerere ale acțiunii ar fi fost admise.

Nu în ultimul rând, recurenții au arătat că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că raportul juridic de creditare încheiat între părțile cauzei odată cu încheierea contractului nr. x/14.07.2008 este circumscris unui contract de credit ipotecar, astfel încât, pe fondul cauzei, trebuie analizate toate celelalte capete de cerere și pronunțată o hotărâre judecătorească clară, precisă și inteligibilă, care să se refere la probele administrate și să fie în concordanță cu acestea.

În încheiere, recurenții au reiterat solicitarea de admitere a recursului formulat, casarea în parte a deciziei civile nr. 1567/2019 a Curții de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților.

La 5 martie 2020, intimatele-pârâte D. și E. S.A. au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului recurenților-reclamanți, ca nefondat și admiterea recursului formulat de F.

La 16 martie 2020, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatele-pârâte D. și E. S.A., solicitând respingerea susținerilor formulate de acestea.

Împotriva aceleiași decizii, pârâta F. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în privința dispoziției de respingere a apelului propriu.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că, prin decizia atacată, instanța de apel a respins argumentația sa privind lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, reținând că "o eventuală tranzacție extrajudiciară încheiată între părți nu prezintă relevanță juridică".

În opinia recurentei, procedând astfel, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 2267 și următoarele din C. civ. privind contractul de tranzacție, arătând că aceasta era datoare să cerceteze în detaliu conținutul tranzacției extrajudiciare încheiate între părți, sub forma unui act adițional la contractul de credit, prin care părțile au hotărât stingerea diferendului referitor la problematica cesiunii creanței bancare către intimata D., iar, în cazul în care trăsăturile acestui document întruneau condițiile impuse prin art. 2267 și următoarele din C. civ., să acorde efectul prevăzut expres de legiuitor, respectiv acela de a "stinge un litigiu".

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a trecut de plano peste întreaga sa argumentație din apel în ceea ce privește lipsa de interes în promovarea acțiunii, raportat la modalitatea concretă de derulare a contractului de credit.

Se arată că instanța de apel s-a rezumat la a "reține ca fiind temeinice statuările primei instanțe în sensul interesului apelanților-reclamanți de a le fi lămurită situația contractuală cu F., inclusiv prin promovarea unui demers judiciar".

Cu toate acestea, în opinia recurentei, instanța de apel era datoare să se aplece asupra fiecăruia dintre motivele pe care le-a dezvoltat prin cererea de apel, respectiv:

• Certitudinea deținerii calității de creditor (în intervalul 2008 - 2018) de către co-pârâta D. (fosta EFG New Europe Funding II B.V.)» dovedită de conținutul tuturor actelor adiționale încheiate între părți, de notificările de cesiune și de celelalte înscrisuri aflate la dosar.

• Lipsa de incidență a identității creditorului asupra modului de derulare a creditului în intervalul 2008-2018, în condițiile în care: costurile creditului sunt expres și transparent prevăzute în contract (neputând fi afectate de eventualele cesiuni), respectiv dobânda de tip Libor CHF 3M + marja fixă și comision de administrare 0%; în tot acest interval, C. a păstrat calitatea de administrator al activelor financiare cesionate co-intimatei D., intermediind relația contractuală cu clienții.

• Inexistența unor indicii potrivit cărora reclamanții ar fi beneficiat de un tratament mai puțin favorabil în urma cesionarii creditului către co-intimata D.;

• Inexistența unor solicitări parelele de plată a ratelor din partea ambelor entități (recurenta și D.).

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., recurenta dezvoltă un alt set de critici care vizează motivarea deciziei recurate față de respingerea argumentelor aduse în susținerea respingerii capătului de cerere privind constatarea inopozabilității Contractului cadru de cesiune de creanță din 11.07.2008.

Pe acest aspect, recurenta arată că instanța de apel a acordat insuficientă atenție argumentației prezentate, rezumându-se la a reține că nici măcar autoarea/F. nu ar fi pretins că acest contract de cesiune ar fi produs efecte juridice directe față de reclamanți.

În continuare, evocând dispozițiile art. 20 alin. (1) din C. civ. intitulat "Efectele publicității", recurenta afirmă că, din interpretarea acestui text de lege rezultă că publicitatea este necesară doar în situațiile în care legea o impune expres, or, în cazul unui contract cadru de cesiune de creanță, care nu produce prin el însuși efecte juridice directe față de debitori, legea nu impune nicio formalitate de publicitate, care, în schimb, poate viza doar actele încheiate ulterior între cedent și cesionar, în care se individualizează creanțele cesionate.

Pentru motivele arătate pe larg în cererea proprie de apel, recurenta solicită ca instanța de recurs să observe că, dacă actul a cărui inopozabilitate se solicită a se constata nu are nicio legătură cu reclamantul și nu este supus publicității, soluția judiciară concretă nu poate fi decât respingerea capătului de cerere, nicidecum constatarea inopozabilității.

Concluzionând, recurenta-pârâtă F. solicită admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1567/09.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, cu consecința casării în parte a acesteia, în partea privind respingerea apelului propriu.

La 5 martie 2020, intimatele-pârâte D. și E. S.A. au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului formulat de pârâta F.

La 10 martie 2020, recurenții-reclamanți au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepțiile tardivității, netimbrării și excepția nulității recursului pârâtei F. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

După analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 10 noiembrie 2020, raportul a fost comunicat părților.

Față de raportul comunicat, la 2 decembrie 2020, intimata-pârâtă D., prin reprezentant G. a precizat că solicită soluționarea recursurilor în ședință publică.

Prin rezoluția din 28 decembrie 2020, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (5)-(7) C. proc. civ., în cauză, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilității recursului în completul de filtru la 9 martie 2021.

Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 9 martie 2021, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului declarat de pârâta F., invocate de recurenții-reclamanți prin întâmpinare. Totodată, a admis în principiu ambele recursuri declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 9 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilind termen de judecată la 22 iunie 2021, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, reclamanții au susținut că instanța de apel a analizat doar capătul de cerere referitor la clarificarea naturii juridice a contractului de credit nr. x/14.07.2008, fără a mai analiza și celelalte capete de cerere referitoare la: constatarea nelegalității cesiunii creanțelor rezultate din acest contract de credit; constatarea inexistenței dreptului pârâtei D. de a calcula, pretinde și primi plăți în temeiul contractului de credit, de la data de 20 octombrie 2008 și până la data de 27 martie 2018; obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite de reclamanți pentru perioada cât creditul a fost cesionat la co-pârâta D., respectiv de la 20 octombrie 2008 și până la data de 27 martie 2018.

Contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, instanța de apel nu a ignorat celelalte capete de cerere, însă, pentru considerentele avute în vedere, nu le-a analizat în sensul dorit de reclamanți.

În acest context, se cuvine amintit faptul că, de la bun început, instanța de apel a precizat că "de calificarea naturii juridice a contractului de credit menționat depind celelalte critici formulate de părți în cadrul prezentei căi de atac a apelului, respectiv stabilirea legalității contractului-cadru având ca obiect vânzarea de creanțe încheiat între fosta C. (societate preluată, între timp, ca efect al fuziunii prin absorbție de către F.) și D.., respectiv legalitatea dreptului acestei din urmă societăți-cesionare de a pretinde de la apelanții-debitori plata ratelor aferente contractului de credit și dobânzilor și comisioanelor aferente."

De altfel, chiar prin apelul formulat, susținând (la pagina 3 a cererii de apel) că principalul capăt de cerere - constatarea naturii juridice a contractului de credit ca fiind un credit ipotecar - a fost analizat de instanța de fond în mod superficial, reclamanții au subliniat faptul că "…acest capăt de cerere este cel care creează în mod direct obiectul cererii de chemare în judecată și de care depinde în mare măsură soluționarea celorlalte capete de cerere …".

În concordanță cu însuși raționamentul reclamanților, Curtea a conchis în sensul că raportul juridic de creditare ce rezultă din încheierea contractului de credit nr. x/14.07.2008 nu este unul circumscris unui contract de credit ipotecar, statuând, totodată, că, "pe cale de consecință, ……..intimatele cesionare ale creanțelor deținute anterior de C. (preluată prin procedeul fuziunii prin absorbție de către apelanta F.) aveau posibilitatea legală de a cesiona creanțele cedentului C. și, implicit, dreptul de a primi plățile, constând în ratele contractuale, de la apelanții-reclamanți."

Așa fiind, Înalta Curte nu va putea reține critica recurenților-reclamanți.

În altă ordine de idei, recurenții au mai învederat faptul că, în analiza naturii juridice a contractului de credit, instanța de apel a luat în considerare doar clauzele contractuale, raportate la dispozițiile exprese ale Legii nr. 190/1999, în forma acesteia de la data semnării contractului de credit (14.07.2008), fără a avea în vedere o anexă la cererea de chemare în judecată care, în opinia recurenților, confirma pe deplin natura juridică a contractului de credit.

Având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", Înalta Curte nu va putea reține critica mai sus amintită, întrucât, în această fază procesuală, instanța de recurs poate cenzura exclusiv aspecte de nelegalitate, și nu de temeinicie.

Mai mult decât atât, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speță, instanța supremă constată că nu poate da curs criticii formulate, aceasta fiind invocată cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți susțin că, prin modalitatea în care instanța de apel a cercetat criticile din apelul reclamanților, s-a încălcat principiul disponibilității prin aceea că instanța de apel a omis analizarea cererii de apel prin prisma argumentelor de fapt și de drept pe care reclamanții le-au invocat, soluția dată apelului constituind, în accepțiunea recurenților, o rezolvare formală a cauzei, prin prisma unor considerente străine de obiectul cauzei.

În concret, recurenții au învederat că respectivul credit, obținut prin contractul de credit nr. x/14.07.2008 de la fosta C. a avut drept obiect refinanțarea unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare acordat anterior de F. și a fost garantat cu ipotecă pe apartamentul de domiciliu al reclamanților, aspect în privința căruia recurenții susțin că instanța de apel nu l-a observat, argumentându-și soluția de respingere a apelului acestora pe motive total străine de starea de fapt și de cea juridică regăsită în cauză, anume că au garantat creditul ce face obiectul cauzei printr-o ipotecă asupra unui alt imobil decât cel inițial. În acest sens, au arătat că, în ceea ce privește garantarea creditului, există la dosar documente apreciate de recurenți ca fiind elocvente.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susținerea motivului de recurs, recurenții expun, de fapt, argumente ce exprimă nemulțumirea acestora cu privire la soluția instanței de apel, din perspectiva situației de fapt reținute de aceasta (creditul ce formează obiectul contractului nr. x/14.07.2008 a fost acordat în vederea rambursării (achitării) unui alt credit imobiliar nr. 2211/18.09.2007, nedepus la dosar de către apelanții-reclamanți, credit ce a fost însoțit de constituirea unei ipoteci imobiliare asupra unui alt imobil decât cel ce a format obiectul contractului din 2007) și a interpretării clauzelor art. 1.1 și 1.2 din contractul nr. x/14.07.2008.

Înalta Curte reține că recurenții tind, în realitate, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului prin revizuirea situației de fapt, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Procedând în continuare la analiza recursului recurentei-pârâte din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, printr-o primă critică, susține că, respingându-i argumentația privind lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii pe considerentul că "o eventuală tranzacție extrajudiciară încheiată între părți nu prezintă relevanță juridică", instanța de apel a nesocotit prevederile art. 2267 și următoarele din C. civ. (2009) privind contractul de tranzacție.

În concret, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel era datoare să cerceteze în detaliu conținutul tranzacției extrajudiciare încheiate între părți sub forma unui act adițional la contractul de credit prin care părțile au hotărât stingerea diferendului referitor la problematica cesiunii creanței bancare către intimata D. și, în cazul în care trăsăturile acestui document întruneau condițiile impuse prin art. 2267 și următoarele din C. civ. (2009) să acorde efectul prevăzut expres de legiuitor, respectiv acela de a "stinge un litigiu".

Critica este nefondată pentru considerentele ce succed.

În primul rând, Înalta Curte reține că, în privința lipsei interesului în promovarea acțiunii, prin apelul formulat, pârâta a învederat faptul prima instanță de fond a acordat insuficientă importanță argumentelor pe care le-a adus prin intermediul întâmpinării formulate în cauză, argumente reluate în critica formulată în apel, asupra căreia conchide în sensul că, în accepțiunea sa, se impune admiterea excepției lipsei interesului în promovarea acțiunii.

Așa cum se poate observa, printre argumente, nu se regăsește nicio mențiune referitoare la o eventuală tranzacție extrajudiciară, or, din maniera în care pârâta a formulat critica mai sus arătată, aceasta lasă de înțeles că tranzacția extrajudiciară de care pârâta încearcă să se prevaleze a fost invocată în susținerea lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, reproșând instanței de apel faptul că i-a respins argumentația privind lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii pe considerentul că "o eventuală tranzacție extrajudiciară încheiată între părți nu prezintă relevanță juridică". Or, cu privire la tranzacția încheiată la 19.07.2016, așa cum reiese din motivele de apel formulate, pârâta a susținut că raportul juridic dedus judecății este identic cu cel avut în vedere la încheierea Tranzacției, diferendul fiind stins încă din anul 2016 prin acordul părților, astfel încât, în accepțiunea sa, se impunea respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Cât privește critica referitoare la faptul că instanța de apel era datoare să cerceteze în detaliu conținutul tranzacției extrajudiciare încheiate între părți și, în cazul în care trăsăturile acestui document întruneau condițiile impuse prin art. 2267 și următoarele din C. civ. (2009), să acorde efectul prevăzut expres de legiuitor, respectiv acela de a "stinge un litigiu", Înalta Curte reține că părțile nu au învestit instanța cu o solicitare de consfințire a tranzacției încheiate, înscris asupra căruia instanța ar fi fost îndrituită să îl analizeze și din perspectiva dispozițiilor art. 2267 și următoarele din C. civ.

Așadar, luând în considerare faptul că o atare verificare se impunea doar în situația în care instanța era pusă în situația de a pronunța o hotărâre de expedient, prilej cu care urma să verifice dacă tranzactia este rezultatul voinței neviciate a părților și dacă prin aceasta se urmareste un scop licit, Înalta Curte reține că doar într-o atare situație se putea pune problema unei eventuale nesocotiri a prevederilor art. 2267 și următoarele din C. civ. (2009) privind contractul de tranzacție.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a trecut peste întreaga sa argumentație privind lipsa de interes în promovarea acțiunii, rezumându-se la a reține ca fiind temeinice statuările primei instanțe în sensul interesului apelanților-reclamanți de a le fi lămurită situația contractuală cu F., inclusiv prin promovarea unui interes judiciar. Recurenta-pârâtă conchide în sensul că, procedând astfel, instanța de apel a emis o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, se cuvine menționat că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Totodată, Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Totodată, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți. În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Aceleași concluzii se impun și în ceea ce privește ultima critică, prin care recurenta-pârâtă a susținut că, în privința opozabilității contractului cadru de cesiune de creanță din 11.07.2008, instanța de apel a acordat insuficientă atenție argumentelor aduse de pârâtă.

În plus, abordarea chestiunii opozabilității respectivului act de cesiune din perspectiva dispozițiilor art. 20 din C. civ. (2009) este străină de natura cauzei în condițiile în care nimeni nu a susținut că un astfel de act ar face obiectul publicității.

Așadar, cu toate că cesiunea de creanță își produce efectele între cedent și cesionar din momentul încheierii contractului de cesiune - în virtutea principiului forței obligatorii a contractelor - pentru opozabilitatea față de terți trebuie îndeplinite unele formalități, care, în C. civ. de la 1864 (aplicabil față de momentul încheierii actului de cesiune) se puteau face doar prin notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea cesiunii de către debitor (conform art. 1393 din Cod).

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate de recurenții-reclamanți și de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 9 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cât și recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 9 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.