ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1129/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, la data de 21 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat în judecată pe pârâtele Q. S.A., R. prin Q. S.A., S. și T., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entități cu sediul în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 cu conținutul indicat în Anexa 1 clauze inserate în contractele de credit, eliminarea acestora; obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive de la momentul cesionarii contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor menționate în Anexa 1 privind cesionarea creditelor în străinătate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 818 din data de 27 martie 2019 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții B., A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâtele Q. S.A., R., S. și S.C. T..

Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1440/2020 din 22 octombrie 2020 a respins apelul formulat de apelanții- reclamanți B., A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. împotriva sentinței civile nr. 818/27.03.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele - pârâte Q. S.A., R., S.C. T. și S., ca nefondat; a luat act că apelanții– reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, și a luat act că intimatele– pârâte nu au solicitat cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamanții F., A. și J., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu reținere spre rejudecare în fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, respectiv: constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entitățile cu sediile în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 și eliminarea acestora și obligarea intimatelor-pârâte la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive de la momentul cesionării contractului; cu obligarea intimatelor-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (constând în taxe judiciare de timbru și onorariul avocațial, în cazul în care se regăsesc atașate la dosarul cauzei chitanțe și facturi, în contrar, cu rezervarea dreptului d a le solicita pe cale separată), în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenții- reclamanți au invocat, în esență, următoarele motive:

Instanța de apel, în decizia recurată, a efectuat o analiză formală a cererii de apel, nerealizând o analiză efectivă a dispozițiilor legale incidente în prezenta cauză, dezlegarea oferită pricinii nerespectând exigențele de legalitate necesare pentru o justă soluționare a pricinii.

Recurenții-reclamanți consideră că în mod eronat a ajuns instanța la concluzia că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ toate cele trei condiții pentru ca acele clauze să fie considerate abuzive, întrucât, atât timp cât s-a reținut că sunt clauze asupra cărora nu s-a negociat, ci au fost impuse în mod forțat prin semnarea contractelor, rezultatul lor a fost așadar prevăzut de către bancă, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților deoarece banca nu putea insera în contracte clauze care să o dezavantajeze, acum sau pe viitor, ceea ce denotă în mod vădit lipsa bunei-credințe a acesteia.

După o prezentare detaliată a situației de fapt și a unor opinii privind informarea consumatorului, a comportamentului băncii în relația cu clienții, publicitatea practicată de bancă, recurenții-reclamanți consideră ca materialele publicitare nu au respectat exigențele art. 5 din Legea nr. 148/2000, fiind o formă de publicitate înșelătoare și subliminală (art. 4 lit. b) și d) din lege), iar acest tip de publicitate era interzis expres de art. 6 din acest act normativ, fiind de natură să atragă răspunderea băncii, conform art. 22 din lege.

Prezentând condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, recurenții-reclamanți susțin că sunt îndeplinite cele două condiții, având în vedere deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al profesionistului care impune la momentul semnării contractului clauze care creează un avantaj în detrimentul consumatorului și care nu comportă modificări prin negociere.

Cu privire la cea de-a treia condiție (nerespectarea cerințelor bunei-credințe), recurenții-reclamanți consideră că și aceasta este îndeplinită, ea rezultând din comportamentul general al băncii, care a inserat clauze abuzive, neclare, aplicate în defavoarea consumatorului.

După prezentarea conceptului de externalizare a creditelor neperformante și a unor opinii privind acest concept, recurenții-reclamanți mai arată că au încheiat contractele de credit cu Q., însă, ulterior, creanțele aferente au fost cesionate, în mod succesiv și fără ca ei să fie notificați, către alte persoane juridice, fiind executați silit după mult timp de creditori necunoscuți, cu care nu au încheiat niciun contract.

Pe cale de consecință, din cele menționate anterior, consideră că reies fără dubiu atât îndeplinirea condiției privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dar și cea privind lipsa bunei- credințe a Băncii, singura care a generat și condus la prejudicierea lor.

Apărările formulate în cauză

Intimatele- pârâte Q. S.A și R. au depus întâmpinare la dosar, în termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de recurs, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin recursul declarat, recurenții-reclamanți invocă, ca și motive de casare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În examinarea primului motiv de casare invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se invocă nemotivarea hotărârii, critica adusă fiind aceea că instanța de apel nu realizează o analiză efectivă a dispozițiilor legale incidente în prezenta cauză, dezlegarea oferită pricinii nerespectând exigențele de legalitate necesare pentru o justă soluționare.

Înalta Curte observă, în primul rând, că acest motiv de recurs este invocat strict formal, și nedezvoltat în scris, nefiind arătate ce motive nu cuprinde hotărârea recurată ori care ar fi motivele contradictorii sau străine de natura cauzei reținute de aceasta.

În al doilea rând, deși se susține că instanța de apel nu realizează o analiză efectivă a dispozițiilor legale incidente în cauză, recurenții-reclamanți nu indică, în concret, care este norma legală pe care instanța nu ar fi analizat-o prin decizia pronunțată.

Chiar și așa, examinând decizia recurată, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte reține următoarele:

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, trebuie să explice clar faptele și chestiunile asupra cărora completul trebuie să se pronunțe.

În speța pendinte, aceste cerințe sunt îndeplinite, instanța realizând o analiză a tuturor motivelor de apel și a probelor dosarului, a apărărilor și susținerilor părților în litigiu, cu referire specială la cauzele de anulare arătate în raport cu invocarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 14.7., art. 17. și art. 17.7. din contractele de credit arătate, precum și al clauzei privind cesionarea creditelor către entitățile cu sediul în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1.

Ceea ce mai trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se impun a fi reținute argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în Cauza Gheorghe Mocuța contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

De altfel, o eventuală nemulțumire a recurenților-reclamanți ori faptul că aceștia nu sunt de acord cu raționamentul instanței de apel sau cu modul în care a înțeles să răspundă criticilor de apel formulate, nu poate echivala cu o nemotivare, în conținutul cererii de recurs neidentificându-se, astfel, argumente viabile referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Verificând, așadar, conținutul deciziei recurate, se constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât instanța de apel a expus considerentele care au fundamentat soluția adoptată, neputându-se reține incidența pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Examinând, în continuare, recursul, prin prisma celui de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că și acesta este nefondat, în acest sens, constatându-se că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, contrar susținerilor recurenților-reclamanți.

În speță, este vorba despre un drept al consumatorului, fiind supus analizei clauzele unor contracte de credit, iar legea aplicabilă este Legea nr. 193/2000, față de data încheierii contractelor în discuție.

În accepțiunea art. 4 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori, clauză abuzivă este considerată acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și "prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În definiția legală sunt precizate elementele constitutive ale clauzei abuzive, și anume: caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, încălcarea exigențelor bunei-credințe, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește exigența bunei-credințe, este de precizat că buna-credință contractuală este prezumată de lege - art. 970 C. civ., având o aplicare generală.

Legea nr. 193/2000 introduce noțiunea de echilibru contractual. Echilibrul contractual presupune o anume potrivire între drepturile și obligațiile părților, o justă repartizare a acestora pe întreaga durată a acestuia. Prin opoziție, dezechilibrul contractual înseamnă nepotrivire, discrepanță între elementele conținutului contractului, adică, alterarea globală a armoniei sale, înclinarea unuia sau altuia dintre talgerele balanței justului contractual, fie că aceasta afectează însăși nașterea contractului, fie că privește executarea lui.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților se obiectivează în funcție de specificul fiecărei clauze abuzive; de obicei, dezechilibrul contractual rezultă ex re, din chiar stipularea unei astfel de clauze. Așa cum se precizează în lege, dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă (de exemplu, profitul obținut de comerciant prin adaosul comercial în cazul unui bun vândut este ceva firesc, dat fiind faptul că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis meractorum est lucrum). Caracterul semnificativ al dezechilibrului se poate aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului.

În afară de o definiție legală a clauzei abuzive, legea ne oferă și elemente de identificare in concreto a acestor clauze, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească respectivele dispoziții contractuale pentru a fi considerate abuzive.

Astfel, clauzele contractuale vor fi interpretate, în vederea stabilirii caracterului lor abuziv, și separat, de sine stătător, dar mai ales utilizând metoda interpretării sistematice "a ceea ce rezultă din actul întreg", prin raportare la reglementarea de ansamblu a contractului.

În cauză, recurenții-reclamanți susțin că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entitățile cu sediile în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1, întrucât, pe de o parte, contrar reținerilor instanței de apel, atâta timp cât aceste clauze au fost impuse în mod forțat prin semnarea contractelor, rezultatul lor a fost prevăzut de către Bancă, respectiv, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților; pe de altă parte, Banca nu putea insera în contracte clauze care să o dezavantajeze, ceea ce denotă în mod vădit, consideră recurenții, lipsa bunei-credințe a acesteia.

Prevederile contractuale menționate în Anexa 1 și considerate de recurenții-reclamanți ca fiind abuzive sunt următoarele:

- art. 14.7 din contractele de credit nr. x/28.08.2008, y/24.07.2008,nr. x/07.10.2008,nr. x/18.06.2008,nr. x/12.06.2008,nr. x/02.07.2008, nr. x/17.09.2008, nr. x/23.06.2008: "Banca are dreptul de a cesiona sau de a transmite în orice mod (prevăzut de legislația în vigoare) și oricând, către altă instituție de credit sau instituție autorizată să administreze portofoliile de creanțe, drepturile și obligațiile izvorâte din prezentul contract, inclusiv garanțiile accesorii acestuia, în conformitate cu prevederile aplicabile în materie. Clientul recunoaște irevocabil și necondiționat Băncii acest drept și se obligă ca într-un astfel de caz să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute în acest sens";

- art. 17 din contractele de credit nr. x/19.07.2006, nr. y/21.09.2006,nr. x/28.12.2006, nr. x/20.06.2006: "Creanța Băncii rezultată din contract, inclusiv garanțiile accesorii acestuia, pot fi cesionate de Bancă unei alte instituții de credit sau instituțiilor autorizate să administreze portofoliile de creanțe care rezultă din credite ipotecare. Banca are dreptul de a cesiona sau de a transmite în orice mod (prevăzut de normele legale în vigoare) și oricând, către altă instituție de credit sau instituție autorizată să administreze portofoliile de creanțe, drepturile și obligațiile izvorâte din prezentul contract, inclusiv garanțiile accesorii acestuia, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie. Clientul recunoaște irevocabil și necondiționat Băncii acest drept și se obligă ca într-un astfel de caz să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute în acest sens", și

- art. 17.7 din contractul de credit nr. x/07.08.2007: "Banca are dreptul de a cesiona sau de a transmite în orice mod (prevăzut de normele legale în vigoare) și oricând, către altă instituție de credit sau instituție autorizată să administreze portofoliile de creanțe, drepturile și obligațiile izvorâte din prezentul contract, inclusiv garanțiile accesorii acestuia, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie. Clientul recunoaște irevocabil și necondiționat Băncii acest drept și se obligă ca într-un astfel de caz să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute în acest sens".

Înalta Curte reține, însă, că, clauzele invocate nu pot fi considerate abuzive, întrucât, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, în înțelesul legii, așa cum s-a arătat mai sus (dimpotrivă, acest dezechilibru s-ar crea, însă, în detrimentul comerciantului - în speță, intimate-pârâte, prin anularea clauzei), iar, din punct de vedere subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea-credință; dimpotrivă, consumatorul - recurenții-reclamanți - își invocă propria culpă, prin neîndeplinirea uneia dintre obligațiile lor, aceea de plată a ratelor la scadență.

Așadar, aceste clauze, potrivit cu care, Banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din contractul de credit încheiat, nu pot fi considerate, ab initio, ca fiind abuzive, întrucât, o asemenea clauză nu are ca obiect conținutul drepturilor și obligațiilor părților, ci este exterioară lor, și anume, privește posibilitatea asumată de către Bancă de a-și substitui unui terț drepturile și obligațiile sale; așadar, nu poate fi vorba de incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, drepturile și obligațiile părților fiind reglementate la art. 7 din Condițiile Generale de Creditare - "Obligații și Drepturi".

În aprecierea caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a clauzelor acestuia, toate în condițiile unei obligații rezonabile a consumatorului, și nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al cesiunii, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

Mai mult, una din condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, prin cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului, consumatorului.

Este de remarcat că orice creanță poate fi obiect al unei cesiuni, în sensul că este transmisibilă pe calea cesiunii de creanță în general, conform art. 1566 și urm. C. civ., excepție făcând cele enumerate la art. 1569 alin. (1) și alin. (2) C. civ.

Orice persoană juridică are dreptul de a înstrăina o creanță ca pe orice alt bun, acest drept fiind unul fundamental într-o economie de piață. Un asemenea drept există în temeiul legii, cesiunea de creanță și, implicit, dreptul creditorului de a transfera dreptul său de creanță către un alt subiect de drept fiind reglementată expres prin prevederile art. 1391 C. civ. de la 1864, respectiv, prin art. 1566 și urm. Noul C. civ., precum și prin art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv, prin art. 58 din O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, care transpune prevederile Directivei 2014/17/UE.

Ca urmare a unei cesiuni de creanță nu intervin schimbări în conținutul raportului juridic născut în temeiul unui contract de credit, înțeles ca totalitatea drepturilor subiective și obligațiilor civile pe care le au părțile lui, ci doar în privința subiectelor raportului juridic, în sensul că cesionarul ia locul cedentului și dobândește toate drepturile pe care le avea cedentul, inclusiv, dreptul de a încasa dobânda în condițiile stabilite prin contractul de credit (dreptul la dobândă fiind un accesoriu al creanței, care se transmite odată cu aceasta).

Așadar, nu se poate reține încălcarea unor dispoziții interne, respectiv, art. 79 din Legea nr. 296/2004, precum și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și nici a dispozițiilor din dreptul comunitar, respectiv Directiva nr. 87/102/CEE a Consiliului Europei, modificată prin Directiva nr. 98/7/CE a Parlamentului European si a Consiliului.

În plus, se reține că cesionarul are calitatea de instituție de credit, fiind înființată și autorizată conform legislației din Olanda, respectiv, Ungaria.

Conform Directivei nr. 48/2006/CE, activitățile prevăzute în Anexa nr. 1 pot fi desfășurate de către o instituție de credit autorizată într-un alt stat membru al Uniunii Europene, pe teritoriul oricărui alt stat membru, fără a fi necesară obținerea unei autorizații din partea autorității de supraveghere din statul membru gazdă.

Prevederile acestei Directive au fost transpuse în dreptul intern prin O.U.G. nr. 99/2006, act normativ care prevede la art. 49 că furnizarea de servicii în mod direct de către o instituție de credit autorizată și supravegheată într-un alt stat membru poate fi realizată pe baza notificării transmise Băncii Naționale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine, cuprinzând activitățile pe care instituția de credit intenționează să le desfășoare în România, B.N.R. fiind notificată în legătură cu furnizarea de servicii în mod direct pe teritoriul României de către acestea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în condițiile în care cele două instituții de credit din afara României- intimate-pârâte în cauză- prestează, în mod direct pe teritoriul României servicii identice în ceea ce privește frecvența, periodicitatea și continuitatea acestora cu instituțiile de credit care s-au prevalat de dreptul de stabilire și instituțiile de credit resortisante (persoane juridice din România), consumatorul nu numai că nu este mai puțin protejat prin serviciile prestate de către o instituție de credit cu sediul în străinătate, ci rămâne în continuare sub protecția legii privind protecția consumatorilor, fapt care nu poate fi decât rezultatul liberei circulații a capitalurilor și serviciilor.

Astfel fiind, nu se poate constata vreo încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în aprecierea asupra clauzelor considerate de recurenții- reclamanți ca fiind abuzive, așa încât, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondată, și critica din recurs formulată de recurenții-reclamanți prin care aceștia pretind o inducere în eroare deliberată a consumatorilor prin campaniile și materialele publicitare pretins înșelătoare ale instituțiilor bancare din perioada 2007 – 2010, contrar susținerilor acestora materialele publicitare ale băncii respectând exigențele art. 5 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, precum și ale art. 6 din aceeași lege, și în niciun caz acestea nu pot fi reținute ca fiind o formă de publicitate înșelătoare și subliminală.

Campaniile publicitare derulate de anumite instituții bancare, chiar în perioada 2007– 2010 cum indică recurenții, nu au avut un conținut de natură a induce în eroare, în mod deliberat, consumatorii, iar produsele de creditare avute în ofertă au fost cele pe care le-au marketat.

Mai mult, toate tipurile de credite oferite de bănci în perioada respectivă au fost transmise spre avizare Direcției de Supraveghere a B.N.R. și, anterior semnării oricărui contract de credit, banca derula un intens proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, conform normelor sale interne, inclusiv în cazul creditelor în CHF.

Deopotrivă, faptul că unii dintre consumatori s-au calificat doar pentru un credit în CHF, și nu în RFON sau în altă monedă străină, acest lucru nu s-a datorat unei manipulări a regulilor legale, în sens de publicitate înșelătoare și subliminală, ci gradul de calificare putea fi justificat și de nivelul total al dobânzii sau de durata contractuală, de variația și valoarea diferită a indicilor de referință luați în calcul, sau de valoarea diferită a dobânzilor obținute de bancă pe piața interbancară.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți F., A. și J. împotriva deciziei civile nr. 1440/2020 din 22 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.