ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1127/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 20 octombrie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând: constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute în art. 4.1 b și 4.3 teza finală, privitor la dobânda revizuibilă, din contractul de credit nr. x din 25 februarie 2008, repunerea în situația anterioară prin restituirea sumelor achitate sau, în subsidiar, prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit; constatarea nulității absolute a clauzelor privind dobânda majorată prevăzute de la art. 4.4 din Contractul de credit nr. x/25.02.2008, art. 1.7 și 1.7.1 din actul adițional nr. x/23.12.2010 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumelor achitate sau percepute cu acest titlu sau pentru cele plătite, compensarea cu restul de plată datorat în baza convenției de refinanțare; constatarea nulității absolute a clauzelor privind comisionul de procesare de 1,5% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului stabilit prin art. 6.1 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor abuzive sau, în subsidiar, prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit de refinanțare; constatarea nulității absolute a clauzelor privind comisionul de administrare stabilit prin art. 6.3 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 în valoare de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor abuzive sau, în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plata rămas în baza contractelor de credit de refinanțare; constatarea nulității absolute a clauzelor din perspectiva riscului valutar prevăzută de art. 5.4 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea 93/2000, art. 6 și art. 1 alin. (1) lit. b) din LISTA cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive ANEXA la Legea 193/2000 - privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, și în sensul hotărârii CJUE pronunțată în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor încasate în temeiul acestor clauze abuzive, lovite de nulitate absolută sau compensarea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive cu sumele rămase de achitat, precum și lipsirea de efect a acestor clauze abuzive pentru viitor, prin conversia în RON a creditului la cursul de la data tragerii/denominarea/înghețarea cursului de la data tragerii/stabilizarea cursului de schimb CHF/RON, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii Contractului, până la finalizarea contractului, cu menționarea nivelului dobânzii din contract.

În subsidiar, s-a solicitat conversia în RON a creditului acordat prin contractul de credit modificat prin actele adiționale 1-4, la cursul de la data tragerii, denominarea sau înghețarea cursului de la data tragerii, stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii contractului, până la finalizarea contractului, cu menționarea nivelului dobânzii din contract, cu titlu de despăgubire stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. c) și f) și lit. a), b), d) din O.G. nr. 21/1992 - privind protecția consumatorilor ca sancțiune pentru inserarea de clauze abuzive în contractul de credit încheiat cu consumatorul în baza dreptului de a fi exonerați de plata produselor și serviciilor care nu au fost acceptate, cu luarea în considerare a recunoașterilor efectuate de pârâtă în acest sens in secțiunea SCOPUL actului adițional 2 condiții speciale.

Reclamanții au mai solicitat constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor menționate în art. 10 lit. a), privind cazul de culpă; constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor menționate în art. 11.1, 11.2, 11.3, privind scadența anticipată; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, jurisprudența CJUE și cea națională.

La data de 21 noiembrie 2016, reclamanții A. și B. au formulat precizări cu privire la sumele solicitate, respectiv: 435.977,61 RON - diferența curs valutar; 8.465,31 CHF - comision de procesare - clauza de la art. 6.1 din convenție; 48.097,15 CHF - comision de administrare achitat.

La 24 aprilie 2017, reclamanții A. și B. au formulat precizări la cererea de chemare în judecată cu privire la capătul 5 de cerere, în sensul că acesta rămâne neschimbat față de sumele achitate de la data contractării creditului - 25.02.2008 și până la data la care aceștia au achitat prima rată în moneda națională, urmare a încheierii Actului adițional din data de 29 iunie 2016, prin care creditul a fost restructurat cu conversia din CHF în RON, la cursul valutar de 4,1674 RON, în contextul în care la data acordării creditului cursul CHF era de 2,2663 RON, a rămas un sold de achitat în sumă de 1.295.235,55 RON.

Diferența de curs valutar achitată în perioada 25.02.2008-3.07.2015 este în cuantum total de 435.977,61 RON.

Prin sentința civilă nr. 1861 din 15 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzută de art. 4.3 teza II din contractul de credit nr. x/25.02.2008 doar în ceea ce privește sintagma "banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii", a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele achitate cu titlul de dobândă în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.3 teza II din contract, constatată nulă. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.1 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 și a obligat pe pârâtă să restituie reclamanților sumele achitate cu titlul de comision de procesare în temeiul clauzei prevăzute de art. 6.1 din contract, constatată nulă. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 11.1 din contractul de credit nr. x/25.02.2008 doar în ceea ce privește sintagma "pentru încălcarea oricăror alte obligații contractuale". S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1861 din 15 mai 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă au declarat apeluri reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 238A din 8 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1861 din 15 mai 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016. Totodată, s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1861 din 15 mai 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, fiind schimbată în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.1 din contract și cererea de restituire a sumelor percepute în baza acestei clauze, ca neîntemeiate. Au fost obligați apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 810 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 238A din 8 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de legislația națională dar și de jurisprudența CJUE căreia nu i s-a dat prioritate.

Recurenții arată că în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit, instanța de apel nu a reținut că prin această clauză pârâta și-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii conform deciziei sale interne ceea ce creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

De asemenea, clauzele privind comisionul de penalizare sunt abuzive deoarece obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

În legătură cu această clauză, instanța de apel trebuia să examineze în ce măsură cota acestor dobânzi depășește cota legală aplicabilă și dacă aceasta este disproporționată în raport cu scopul urmărit prin aplicarea dobânzilor de întârziere.

Curtea de apel a admis în parte apelul pârâtei și a respins capătul de cerere privind comisionul de procesare cu încălcarea jurisprudenței CJUE, recurenții susținând că o astfel de clauză este abuzivă deoarece nu este arătat motivul pentru care s-a stabilit acest comision și nici modalitatea de calcul.

Recurenții arată că instanța de apel a respins nelegal și susținerile privind caracterul abuziv al comisionului de administrare, deși aceasta creează în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 193/2000. Instanța de apel nu a avut în vedere că sub aspectul primei condiții prevăzute de art. 4 alin. (3) teza finală, sarcina probei negocierii acestei clauze revenea pârâtei, iar condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, s-a reținut greșit că nu este îndeplinită deși ponderea obligațiilor împrumutaților este mult mai mare față de cea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, aceasta asigurându-se împotriva tuturor riscurilor prin punerea acestora în sarcina împrumutaților. În ceea ce privește condiția bunei-credințe, recurenții arată că, întrucât comisionul de administrare nu reprezintă decât o dobândă mascată, această practică este expresia relei-credințe a pârâtei în relația cu consumatorii.

În ceea ce privește clauza de risc valutar se arată că deși contractul de credit nu are caracter aleatoriu ci comutativ, prin urmare întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel că părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-a dat acordul, este exclusă expunerea unei dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert. Instanța de apel nu a avut în vedere că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării asupra împrumutaților a riscului generat de aprecierea CHF este contrară dispozițiilor legale, respectiv art. 25 lit. b), art. 27 lit. e) din Codul consumului, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c). din O.G. nr. 21/1992.

Prin neexecutarea obligației de informare a reclamanților cu privire la clauza de risc valutar, aceștia și-au asumat obligații despre care nu au avut posibilitatea să ia cunoștință la data semnării contractului, contrar dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Oferta intimatei de acordare a creditelor în CHF nu a avut în vedere devalorizarea acestei monede. Suma suplimentară pe care consumatorul este silit să o achite cu titlu de diferență dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare al CHF nu poate fi deci considerată ca făcând parte din obiectul contractului și prin urmare, clauza care impune această obligație poate fi cercetată în raport cu Legea nr. 193/2000.

Recurenții solicită ca principiul nominalismului să fie interpretat împreună cu principiul legalității având în vedere obligația de informare încălcată de pârâtă, în contract nefiind prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb valutar, astfel cum se prevede în hotărârea CJUE dată în cauza Kasler C-26/13.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. părțile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-269/19 și C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material deoarece în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit, instanța de apel în mod greșit a înlăturat criticile potrivit cărora, prin această clauză, pârâta și-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii conform deciziei sale interne, ceea ce creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Acest motiv de recurs nu este fondat, instanța de apel reținând în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lit. i) din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, deoarece în analiza dezechilibrului semnificativ s-a avut în vedere legislația națională ce reglementează dobânda legală și s-a concluzionat că nu au fost depășite limitele legale.

Înalta Curte va înlătura și critica referitoare la comisionul de penalizare avându-se în vedere că judecata în fond nu a relevat existența unei clauze de acest tip.

Sunt nefondate și criticile privind comisionul de procesare, recurenții susținând că o astfel de clauză este abuzivă deoarece nu este arătat motivul pentru care s-a stabilit acest comision și nici modalitatea de calcul. De asemenea, recurenții au arătat că le-au fost respinse nelegal și criticile privind caracterul abuziv al comisionului de administrare, deși această clauză creează în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reține că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de procesare, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că din denumirea acestuia reiese că este perceput pentru operațiunile realizate de către angajații băncii pentru acordarea creditului.

Astfel, Înalta Curte reține că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că reclamanții au deținut toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința comisionului de procesare, prin raportare la suma împrumutată, context în care nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Limbajul care definește comisionul este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv efectuarea acelor activități și operațiuni necesare punerii la dispoziție a sumei împrumutate. Dezechilibrul semnificativ la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți.

În privința comisionul de administrare, Înalta Curte reține că instanța de apel a reținut corect că denumirea comisionului relevă fără echivoc rațiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităților întreprinse de bancă ci doar serviciul prestat, și anume administrarea creditului.

Prin urmare, fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, clauzele privind comisionul de procesare și de administrare nu sunt abuzive, recurenții- reclamanți având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestor comisioane, fiind informați în mod corespunzător într-un limbajul accesibil care definește comisioanele în discuție, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii acestora.

Aceiași concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionanele de procesare și de administrare, a reținut și CJUE prin decizia C-621/17, Cauza Kiss.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE prin hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45, precum și cea dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

În ceea ce privește clauza de risc valutar recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu a avut în vedere că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării asupra împrumutaților a riscului generat de aprecierea CHF, este contrară dispozițiilor legale, respectiv art. 25 lit. b), art. 27 lit. e) din Codul consumului, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c). din O.G. nr. 21/1992.

Prin neexecutarea obligației de informare a reclamanților cu privire la clauza de risc valutar, aceștia și-au asumat obligații despre care nu au avut posibilitatea să ia cunoștință la data semnării contractului, contrar dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenții solicită ca principiul nominalismului să fie interpretat împreună cu principiul legalității având în vedere obligația de informare încălcată de pârâtă, în contract nefiind prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb valutar, astfel cum se prevede în hotărârea CJUE dată în cauza Kasler C-26/13.

Nu sunt fondate nici aceste critici în raport cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 conform cărora, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că și în privința clauzei privind creditului în moneda CHF, au fost pronunțate decizii de interpretare de către CJUE, fiind relevante pentru cauză, deciziile pronunțate în cauzele C-186/16 și C-81/19.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă și interpretarea recentă dată de CJUE în decizia pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a acestei legi deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată, respectiv art. 25 lit. b), art. 27 lit. e) din Codul consumului, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c). din O.G. nr. 21/1992 precum și obligația de informare a reclamanților cu privire la clauza de risc valutar, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

În consecință, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 238A din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 238A din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,11 mai 2021.