ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1120/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 17 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței, să dispună în temeiul Legii 193/2000: constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 3.1 alin. (2), (3).2, 3.3, 3.4. doar în ceea ce privește sintagma "Dobânda se calculează aplicând formula menționată în Condițiile Generale de derulare a operațiunilor bancare", 3.5, 3.7, prin care se stabilește mecanismul de percepere al dobânzii ulterior primului an de creditare și care permite băncii stabilirea acesteia în mod discreționar, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale menționate mai sus, să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de "dobândă aniversară revizuibilă" pentru perioada septembrie - 15.08.2008 și până la data de 15.10.2010, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă; constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 3.12 referitor la perceperea unui comision de procesare în valoare de 2,2 %, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale menționate, să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la diminuarea capitalului creditului inițial cu suma de 2310 CHF, încasată la data acordării creditului în conformitate cu clauza 1.1 și refacerea graficului de rambursare de la momentul acordării și până la achitarea integrală a acestuia, în sensul recalculării tuturor ratelor exprimate în CHF, achitate și care urmează a fi achitate, la valoarea împrumutată de 105.000 CHF și restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă calculată lunar la suma de 2310 CHF în conformitate cu prevederile art. 3.1. alin. (1) din Contract, având în vedere faptul că achitarea acestei sume a fost finanțată chiar de pârâtă prin intermediul Contractului de credit; constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 3.14 referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,15% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului între data de 15.08.2008 și data de 15.10.2010, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale menționate mai sus, să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de "comision de administrare" pentru perioada septembrie - 15.08.2008 și până la data de 15.10.2010, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă; constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x/13.08.2008, respectiv art. 4.1. care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF), iar suportarea riscului de curs valutar va fi în sarcina consumatorului, având în vedere caracterul abuziv al clauzei, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, precum și la alte acte normative incidente în legislația pentru protecția consumatorului, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale a acestei clauze, să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în moneda RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 2,1831 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat și se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv CHF;obligarea pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit și până la achitarea integrală a acestuia și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate, precum și a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în moneda RON, în contul de RON deschis de reclamantă la Bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu: Valoarea Ratei = Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs inițial de 2.1831 RON/1 CHF + Curs afișat de BNR valabil pentru data scadenței creditului - Curs inițial X 1/2; obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferență de curs valutar, suportate cu ocazia plății ratelor de la începutul Contractului de credit si până în prezent, sumă calculată ca diferență între: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenței din care se va scădea Valoarea Ratei, așa cum este înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit; obligarea pârâtei la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăților în sistemul informatic al Băncii, pentru ca drepturile reclamantei ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărțirii egale a riscului valutar, să nu fie prejudiciate în niciun fel.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Tribunalul a reținut că, între reclamanții A. și B., în calitate de împrumutați, și pârâta C., în calitate de împrumutător s-a încheiat contractul de credit nr. x/13.08.2008 având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 107.301 CHF pe o durată de 360 de luni.

În cadrul cererii de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a următoarelor sume: 3.972,15 CHF încasată de Bancă în perioada 15.08.2008 și 15.09.2010, în temeiul clauzei abuzive 3.14 referitoare la comisionul de administrare din Contractul de credit, sumă ce se va actualiza cu dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume și până la plata efectivă; 5.698,29 CHF încasată de Bancă în perioada 15.08.2008 și 15.09.2010 în temeiul clauzelor abuzive 3.1 alin. (2), (3).2, 3.3, 3.4., doar în ceea ce privește sintagma "Dobânda se calculează aplicând formula menționată în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor bancare", 3.5 și 3.7; suma reprezentând 50 % din totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferență de curs valutar, suportate cu ocazia plății ratelor de la începutul Contractului de credit și până în prezent, sumă calculată ca diferență între: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenței din care se va scădea Valoarea Ratei, așa cum este înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit până la data restituirii efective a sumelor. La data formulării cererii de chemare în judecată s-a învederat că suma era în cuantum de 40.098,55 RON.

Prin sentința civilă nr. 7655 din 6 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. și s-a constatat nulitatea clauzei stipulate la art. 3.12 din contractul de credit nr. x/13.08.2008 cu privire la comisionul de procesare; s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 2310 CHF, în echivalentul în RON la data plății, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării de către reclamanți a comisionului de procesare, până la data achitării efective de către bancă; s-au respins celelalte capete ale cererii ca neîntemeiate; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A.. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4 teza a III-a și art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x/13.08.2008. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a diferenței de dobândă în cuantum de 1% aferentă perioadei 15.08.2009 - 05.10.2010. A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității clauzei inserate în art. 3.12 din contractul de credit nr. x/13.08.2008, precum și capetele de cerere accesorii având ca obiect restituirea sumei de 2.310 CHF și dobânda legală aferentă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

La data de 27 aprilie 2018, respectiv 25 aprilie 2018, atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii, recursurile fiind depuse la curtea de apel.

Prin recursul formulat, reclamanții A. și B. au solicitat casarea deciziei recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea instanței de apel este nelegală raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13, art. 266 TFUE precum și deciziilor Curții Europene de Justiție relevante pentru această cauză.

S-a învederat că instanța de apel a apreciat nelegal că, în cauză, clauza privind perceperea și finanțarea comisionului de procesare nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la modalitatea de calcul a comisionul de administrare, nu s-a realizat o analiză corectă a caracterului clar și inteligibil a clauzelor contestate prin prisma deciziilor CJUE relevante: hotărârea CJUE pronunțată în Cauza C-143/13 - Matei vs. Volksbank România, hotărârea pronunțată în Cauza C-348/14 din 09.07.2015, cauza Maria Bucura vs. S.C. Bancpost S.A. România.

În ceea ce privește clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenții-reclamanți au precizat că instanța a constatat în mod greșit că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, hotărârea fiind nelegală raportat atât la Deciziile CJUE pronunțate în cauzele Andriciuc C186/16, Kusionova, C-34/13, RWE Vertrieb, C-92/11, cât și la Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017.

În ceea ce privește comisionul de procesare, reclamanții au susținut că acesta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților nefiind indicate în Contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision.

Clauza, astfel cum a fost formulată, dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activitățile și operațiunile de procesare care să justifice perceperea lui.

În accepțiunea reclamanților, clauza privind comisionul de procesare nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea acesteia vătămând interesele patrimoniale ale acestora. Prin includerea acestui comision și finanțarea achitării acestuia chiar de către profesionist, sumă la care s-a perceput și dobândă, s-a urmărit în realitate obținerea de avantaje disproporționate față de prestațiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menționat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul reclamanților. Comisionul de procesare nu face parte din prețul Contractului și, în consecință, poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Cu privire la comisionul de administrare, s-a învederat că, în cauză, nu se poate susține că legalitatea perceperii acestui comision a fost implementată printr-un act normativ care nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar O.U.G. nr. 50/2010 nu instituie nici obligativitatea perceperii acestui comision de către profesionist și nici nu prevede că acestui comision nu trebuie să îi corespundă o contraprestație.

Clauza de dobândă variabilă și comisioanele de procesare și administrare erau menite să înlesnească accesul profesionistului pe piață prin prezentarea unei rate de dobândă competitive, pentru a proteja profesionistul de riscul schimbării circumstanțelor. Toate aceste clauze sunt în strânsă legătură, iar clauza privind comisionul de administrare, în raport cu ansamblul contractual, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenții-reclamanți au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza 4.1. neputând fi analizată din perspectiva Legii 193/2000.

Prin recursul formulat și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul constatării nulității clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a și art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit nr. x/13.08.2008 și obligării pârâtei la restituirea diferenței de dobândă în cuantum de 1 % încasată peste nivelul de 5,9 % aferentă perioadei 15.08.2009-05.10.2010.

În accepțiunea recurentei-pârâte, soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a și art. 3.7. teza a II-a din contract privind dobânda revizuibilă a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat clauza prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că, în cauză, există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Totodată, s-a mai învederat că, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, clauzele de la art. 3 referitoare la dobânda revizuibila nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanților, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Motivul doi de recurs invocat de pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., s-a raportat la soluția instanței de apel de anulare a caracterului revizuibil al dobânzii, dispunând restituirea diferenței de dobândă.

În acest sens, s-a arătat că instanța de apel a anulat clauzele referitoare la dobânda revizuibilă fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile, împrejurare care se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pârâta a învederat că se face o vădită confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație, nicio prevedere din legislația consumului în vigoare la momentul semnării contractului neinterzicând dobânda variabilă.

În accepțiunea recurentei-pârâte, soluția prin care instanța de apel a decis restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 5,9 %, ceea ce înseamnă, implicit, stabilirea unei dobânzi fixe de 5,9 % pentru perioada 15.08.2009 - 05.10.2010, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, s-a subliniat că instanța de apel a intervenit practic în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislație, prin stabilirea prețului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. și a jurisprudenței CJUE, întrucât, în contractul de credit contestat dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual, la art. 3.1 lit. a) specificându-se clar că "dobânda curentă este fixă pentru primul an contractual".

În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea în întregime a cererii reclamanților privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă din contract.

La data de 25 iunie 2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți și, în consecință, anularea acestuia, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate de reclamanți nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ. și, cu atât mai puțin, in ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamanților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., reclamanții depunând punct de vedere prin care au formulat excepția de neconstituționalitate față de concluziile privind inadmisibilitatea căii de atac prevăzute în raport.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de pârâta C. S.A., întrucât criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și au fost admise în principiu recursurile.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursurilor declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-269/19 și C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. le va respinge ca nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul reclamanților A. și B. este întemeiat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se nelegalitatea hotărârii instanței raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13, art. 266 TFUE precum și deciziilor Curții Europene de Justiție relevante în cauză.

În ceea ce privește comisionul de procesare, recurenții-reclamanți au susținut că acesta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților nefiind indicate în Contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision deoarece dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activitățile și operațiunile de procesare care să justifice perceperea lui. Comisionul de procesare nu face parte din prețul Contractului și, în consecință, poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Criticile nu sunt fondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Astfel, în ceea ce privește clauza privind perceperea și finanțarea comisionului de procesare instanța de apel a reținut că aceasta nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece este definit prin chiar clauza contestată, reclamanții fiind pe deplin informați cu privire la obligația de plată corespunzătoare, precum și cu privire la motivația perceperii comisionului, astfel că obligația de plată nu poate fi considerată lipsită de cauză. Obligația de plată a comisionului a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii în considerarea faptului că acest comision nu este menit să acopere prețul folosinței sumei de bani împrumutate, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare încheierii contractului de credit.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reține că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel, prin art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Raportat la aceste dispoziții se constată că, în mod corect instanța de apel a reținut că valoarea comisionului de procesare, este clar determinată prin contract - 2,2% din valoarea creditului - stipulându-se și condițiile de plată, respectiv la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată. De asemenea, în cuprinsul aceleiași clauze s-a indicat contraprestația în schimbul perceperii comisionului, și anume procesarea cererii de credit.

Prin urmare, fiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, clauza privind comisionul de procesare nu este o clauză abuzivă, recurenții-reclamanți având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestui comision, prin raportare la suma împrumutată, fiind informați în mod corespunzător într-un limbajul accesibil care definește comisionul în discuție, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia, respectiv efectuarea acelor activități și operațiuni necesare procesării cererii de credit.

Această concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare sau acordare, a fost reținută și de CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Referitor la modalitatea de calcul a comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au arătat faptul că nu s-a realizat o analiză corectă a caracterului clar și inteligibil a clauzelor contestate prin prisma deciziilor CJUE relevante: hotărârea CJUE pronunțată în Cauza C-143/13 - Matei vs. Volksbank România, hotărârea pronunțată în Cauza C-348/14 din 09.07.2015, cauza Maria Bucura vs. S.C. Bancpost S.A. România.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au învederat că legalitatea perceperii acestui comision nu a fost implementată printr-un act normativ care nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar O.U.G. nr. 50/2010 nu a instituit obligativitatea perceperii acestui comision de către profesionist și nici nu prevede că acestui comision nu trebuie să îi corespundă o contraprestație.

Și această critică este nefondată instanța de apel reținând în mod corect că referitor la clauza privind comisionul de administrare, s-a pronunțat CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS, în sensul că examinarea caracterului clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale și care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Cu alte cuvinte, comisioanele de administrare și acordare sau procesare, prevăzute într-un limbaj clar și inteligibil, cum este situația în cauză, nu pot face obiectul examinării din perspectiva Legii nr. 193/2000 în raport cu excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din această lege.

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17, Cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss, astfel cum s-a arătat la secțiunea de analiză a criticii privind comisionul de procesare.

În ceea ce privește clauza de restituire a creditului în moneda CHF, recurenții-reclamanți au precizat că instanța a constatat în mod greșit că în cauză operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, hotărârea fiind nelegală raportat atât la Deciziile CJUE pronunțate în cauzele Andriciuc C186/16, Kusionova, C-34/13, RWE Vertrieb, C-92/11.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greșită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că și în privința clauzei privind creditului în moneda CHF, au fost pronunțate decizii de interpretare de către CJUE, fiind relevante pentru cauză, deciziile pronunțate în cauzele C-186/16 și C-81/19.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Totodată, prin decizia pronunțată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 s-a reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor acestei legi deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul pârâtei C. S.A. acesta vizat critici referitoare la greșita constatare a nulității clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a și art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit nr. x/13.08.2008 și obligării pârâtei la restituirea diferenței de dobândă în cuantum de 1 % încasată peste nivelul de 5,9 % aferentă perioadei 15.08.2009-05.10.2010.

În accepțiunea recurentei-pârâte, soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a și art. 3.7. teza a II-a din contract privind dobânda revizuibilă a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat clauza prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, care reprezintă o situație excepție de la dispozițiile art. 4, în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că existenței unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reține că acest text de lege prevede că sunt considerate clauze abuzive, acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

În raport cu cerințele impuse de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit instanța de apel că în contract nu au fost arătate motivele întemeiate pentru care poate fi modificată clauza privind dobânda revizuibilă, astfel încât reclamanții să cunoască criteriul concret și verificabil al variației dobânzii și care să nu determine un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel cum a determinat formularea generală contestată de reclamanți privind sintagma "politica băncii".

În același timp, este important de menționat că, potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, lista cuprinsă în Anexa ce face parte integrantă din legea menționată redă doar exemplificativ clauze considerate ca fiind abuzive.

Dobânda, ca element esențial al contractului, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a consumatorului, prin urmare, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât se referă la costurile contractului, comportamentul pârâtei fiind contrar exigențelor bunei-credințe, deoarece, tinând seama de poziția sa dominantă, și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral dobânda în defavoarea reclamanților.

În jurisprudența CJUE în materia relevantă în cauză s-a reținut că, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV).

Obligația impusă profesioniștilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil are în vedere al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 conform căruia consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract pentru a decide dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut de asemenea, în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a arătat că instanța de apel a anulat clauzele referitoare la dobânda revizuibilă fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile, făcându-se confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație, nicio prevedere din legislația în vigoare la momentul semnării contractului neinterzicând dobânda variabilă.

Și această critică este nefondată având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a analizat mecanismul de modificare a clauzei privind dobânda variabilă și a reținut că acesta nu are la bază motive temeinice indicate în concret în contract, iar informarea reclamanților prin notificarea din data de 23.07.2009, cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii la valoarea de 6,5% pe an, reprezintă un element de luat în considerare prin prisma elementelor de verificat pentru evaluarea naturii abuzive a unei clauze contractuale deoarece nu cuprinde nicio o explicație cu caracter obiectiv cu privire la factorii care ar fi determinat stabilirea valorilor de dobândă ulterior primului an de creditare.

Instanța de apel a reținut corect că modalitatea de determinare a dobânzii de către recurenta-pârâtă nu corespunde excepției stabilite de alin. (1) lit. a) alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpune prevederea de excepție din punctului 2 litera (b) din anexa la Directiva 93/13, iar în argumentare a fost adusa hotărârea CJUE în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, prin care s-a arătat că, deși din perspectiva punctului 2 litera (b) din anexa la Directiva 93/13 revine întreprinderii de distribuție obligația de a preveni consumatorii cu un preaviz rezonabil despre orice majorare a tarifelor și despre dreptul acestora de a rezilia contractul, această obligație, care este prevăzută pentru ipoteza în care respectiva întreprindere ar dori efectiv să își exercite dreptul pe care și l-a rezervat de a modifica tarifele, se adaugă celei de a informa consumatorul, înaintea încheierii contractului și în termeni clari și inteligibili, despre principalele condiții de exercitare a unui astfel de drept de modificare unilaterală (par. 52).

În accepțiunea recurentei-pârâte, soluția prin care instanța de apel a decis restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 5,9 %, ceea ce înseamnă, implicit, stabilirea unei dobânzi fixe de 5,9 % pentru perioada 15.08.2009 - 05.10.2010, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, s-a subliniat că instanța de apel a intervenit în raporturile contractuale prin stabilirea prețului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. și a jurisprudenței CJUE, întrucât, în contractul de credit contestat dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual, la art. 3.1 lit. a) specificându-se clar că "dobânda curentă este fixă pentru primul an contractual".

Criticile sunt nefondate având în vedere că prin decizia atacată s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a și art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit ceea ce a determinat anularea consecințelor aplicării acestor clauze în perioada în care au fost aplicate de către recurenta-pârâtă.

Înlăturarea acestor clauze a fost determinată de faptul că, deși clauzele contractuale prevedeau încheierea unui act adițional, întrucât părțile nu l-au încheiat, instanța de apel a reținut că dobânda aplicabilă este cea convenită de părți iar nu cea stabilită unilateral de recurenta- pârâtă în temeiul clauzelor abuzive.

Așadar, nu se poate reține că prin declararea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a, art. 3.4. teza a III-a și art. 3.7. teza a II-a din contractul de credit, a avut loc o stabilire a prețului contractului de către instanță, aceasta acționând în limitele contractuale agreate de părți, sancțiunea nulității intervenind pentru clauzele al căror caracter abuziv a fost constatat.

În consecință, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții B. și A. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții B. și A. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 354A/2018 din 21 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2021.