ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 692/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și C. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în capitolul VIII "Alte clauze", respectiv art. 8.14, art. 8.15 teza a II-a, art. 8.16; a art. 8.1 din Condițiile Generale de Afaceri, capitolul 8; a art. V "Comisioanele și costurile creditului", pct. 5.1 lit. c) și pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x/2008, iar ca efect al constatării nulității absolute au solicitat repunerea părților în situația anterioară, obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanți a sumei de 10.324 CHF achitată cu titlu de comision de administrare începând cu data de 17.03.2009 până la data de 17.06.2017, obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale calculată pentru fiecare sumă a cărei restituire se cere de la data scadenței fiecărei plăți nedatorate și până la data restituirii efective; adaptarea pentru viitor a contractului începând cu data introducerii cererii și până la scadența finală a contractului, respectiv conversia în RON a creditului și a tuturor accesoriilor sale la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, respectiv un curs indexat maxim de 2,7 RON începând cu data introducerii cererii și până la scadența finală a creditului; stabilirea unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculată după formula ROBOR la 3 luni plus o marjă de 2%, dobândă ce se va aplica până la data scadenței finale a contractului de credit; recalcularea sumelor de plată ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii și restituirea sumelor achitate în plus de la data introducerii cererii și până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Prin sentința civilă nr. 999 din 29 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale pasive a C. S.A. și inadmisibilității în ceea ce privește capătul 4 al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a admis, în parte, acțiunea, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor de la art. 8.14, 8.15 teza a II-a, 8.16 din cap. VIII "Alte clauze", precum și a art. 8.1 din Condițiile Generale de Afaceri, capitolul 8, a art. V "Comisioanele și costurile creditului", pct. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x/2008 și pct. 5.1 lit. b) din contract; a obligat pârâtele să restituie reclamanților suma de 10.324 CHF încasată cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală de la data scadenței fiecărei plăți și până la data restituirii efective; a obligat pârâtele să restituie reclamanților suma de 1.428,80 CHF încasată cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală de la data scadenței plătii nedatorate și până la data restituirii efective; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la adaptarea contractului pentru viitor.

Prin cererea înregistrată la data de 10.07.2018, petentele C. S.A. și C. au solicitat, în temeiul art. 444 C. proc. civ., completarea dispozitivului sentinței civile nr. 999 din 29.03.2018 în sensul că au solicitat instanței să se pronunțe asupra cererii accesorii de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea dosarului.

Prin sentința civilă nr. 2747 din 20 septembrie 2018, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul reținând că, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței a cărei completare se solicită, instanța a admis în parte acțiunea cu care a fost învestită de către reclamanți, fiind respins un singur petit al cererii, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 444 C. proc. civ.

Împotriva acestor sentințe au formulat apel reclamanții A. și B. și pârâtele C. și C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 222/A din 5 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 999 din 29 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelantele-pârâte C. prin mandatar C. S.A. și C. S.A., ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 999 din 29 martie 2018, a schimbat sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 8.16 din contract și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A admis apelul formulat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 2747 din 20 septembrie 2018, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 999 din 29 martie 2018 și a obligat reclamanții, în solidar, să plătească pârâtei C. suma de 3000 RON, cheltuieli de judecată; a obligat apelanții reclamanți, în solidar, să plătească pârâtei C. suma de 2932,91 RON, cheltuieli de judecată.

La 3 mai 2019, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 222/A din 5 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea considerentelor reținute în hotărârea recurată, în ceea ce privește capătul de cerere privind adaptarea contractului, recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE 93/13 și art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 republicată (actul de transpunere), precum și jurisprudența unională generată de acest act normativ al Uniunii Europene, a art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864 și a Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

De asemenea, recurenții se referă și la art. 148 alin. (2) din Constituție, care consacră prevalența dreptului unional și jurisprudenței europene asupra dreptului național, fiind de datoria instanțelor de judecată să pronunțe o hotărâre ce respectă statuările de la nivel european și deciziile C.J.U.E.

Recurenții apreciază că motivarea instanței de apel în sensul că:

"supra-aprecierea monedei CHF față de leu (riscul valutar) nu reprezintă un eveniment excepțional și imprevizibil de natură a atrage aplicarea impreviziunii (risc supra-adăugat), fiind un risc inerent contractului de credit încheiat în monedă străină, ce putea fi prevăzut în mod rezonabil de debitorii-consumatori (chiar în lipsa oricărei informări din partea profesionistului)", încalcă principiul in dubio pro consumer, ce impune ca orice dubiu în privința clauzelor contractuale, precum și a probelor, să fie interpretat în favoarea consumatorului, acesta fiind consacrat în art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE 93/13 și art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 republicată (actul de transpunere), precum și jurisprudența unională în această materie, în special Cauza Lupean (C-119/17 din 22 februarie 2018) și Cauza Andriciuc (C-186/16 din 20 septembrie 2017). Astfel, capacitatea consumatorului de prevedere trebuie analizată de instanță în considerarea dihotomiei profesionist/consumator și a consecințelor ce derivă din aceasta, astfel cum a fost statuat în Deciziile CCR 623/2016 și 62/2017, precum și în cauza Andriciuc.

Recurenții susțin că hotărârea recurată este nelegală, întrucât nesocotește atât normele legale incidente, cât și jurisprudența Curții Constituționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ignorând probatoriul administrat și dând valență juridică unor simple alegații ale creditoarei intimate.

Consideră că instanța a ignorat creșterea excesivă a CHF și efectul său asupra executării contractului (având în vedere analiza financiară a derulării contractului), în opinia acesteia riscul valutar fiind un risc inerent independent de variația sa, și nu un risc supraadăugat, fără însă a motiva sau prezenta mecanismul de formare al acestei opinii.

Recurenții-reclamanți apreciază că instanța face o confuzie între condițiile impreviziunii conturate sub imperiul C. civ. 1864 și doctrina și jurisprudența în materie, pe de o parte (ce constituie cauza acțiunii civile promovate) și condițiile impreviziunii astfel cum au fost conturate prin Decizia CCR 623/2016 cu privire la Legea 77/2016, pe de altă parte.

Temeiul de drept al acțiunii îl constituie art. 969 și 970 C. civ. de la 1864 coroborat cu interpretarea obligatorie dată de Curtea Constituțională a României, care a analizat constituționalitatea unor acte normative ce vizează protecția consumatorului, îndeosebi a acelui consumator care a contractat credite în valută, decizii prin care CCR a redefinit teoria impreviziunii.

Contractele care au făcut obiectul analizei instanței de contencios constituțional, au fost încheiate, la fel ca și contractul din prezenta cauză, sub imperiul C. civ. de la 1864.

În acest context, Curtea Constituțională a reținut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, respectiv C. civ. din 1864, care, deși nu reglementa expres impreviziunea, permitea posibilitatea aplicării acesteia, implicit, prin raportare la prevederile art. 969 și art. 970 din acest cod.

Pornind de la principiile bunei credințe și ale echității, Curtea Constituțională a statuat cu privire la impreviziune, iar în Decizia nr. 62/2017 a realizat o analiză exhaustivă a riscului valutar inerent contractului de credit, principiul nominalismului monetar și posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cadrul acestor contracte (în ciuda existenței unei clauze de restituire în moneda CHF).

Astfel, la punctul 44, Curtea a statuat:

"în lumina celor expuse în prealabil, Curtea apreciază că incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia."

De altfel, instanța de apel a reținut această statuare însă, contrar acestei concluzii, a apreciat că principiul forței obligatorii a contractului nu poate suferi nicio atenuare.

Recurenții prezintă condițiile care permit aplicarea instituției impreviziunii, potrivit doctrinei și interpretării Curții Constituționale, precum și principiilor D., astfel că pentru a putea atrage intervenția instanței judecătorești, consumatorul trebuie să dovedească faptul că a intervenit un dezechilibru contractual major și nu că, datorită unor împrejurări ce țin de situația sa personală, nu își mai poate îndeplini obligațiile.

Prin urmare, arată ca trebuie făcută o distincție între cauzele care pot fi sau nu pot fi culpabile debitorului, considerând că, în prezenta cauză, deprecierea excesivă a monedei LEU față de moneda CHF nu s-a datorat culpei debitorului și nici nu a fost asumată, la data încheierii contractului de credit.

Recurenții-reclamanți susțin că și-au asumat restituirea creditului în CHF, însă această clauză nu echivalează cu o clauză de asumare a riscului valutar, implicit a oricărei variații pe care ar avea-o cursul de schimb valutar.

Interpretarea corectă a riscului supraadăugat al contractului în contextul intervenirii unei situații care face ca obligația debitorului să fie excesiv de oneroasă sau injustă/inechitabilă, este aceea care se referă la schimbarea împrejurărilor economice ce afectează valoric suma ce necesită a fi restituită de către împrumutat, situație care atrage în mod obligatoriu intervenția instanței de judecată.

"Riscul supra-adăugat" este acel risc al contractului, inerent la data acordării acestuia, risc care, pe parcursul executării contractului, s-a transformat într-unui supraadăugat din motive independente de voința părților.

Premisa pentru cercetarea judecătorească a impreviziunii, respectiv analiza condițiilor obiective (riscul supra-adăugat și inexistența unei clauze de adaptare a contractului), se realizează în mod obligatoriu, doar având în vedere obligațiile și drepturile născute din contractul analizat și dezechilibrul creat între ele, fără a se lua în calcul pentru stabilirea necesității intervenției instanței, patrimoniul debitorului.

Recurenții susțin că, în cadrul analizării dezechilibrului contractual, trebuie avute în vedere toate împrejurările raportului juridic dintre părți, respectiv și latura subiectivă a instituției impreviziunii, conform căreia părțile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiții (dacă ar fi știut).

Aceste evenimente neprevăzute nu au fost avute în vedere nici de profesioniști, căci altfel nu ar fi putut, cu bună-știință, supraîndatora populația prin acordarea de credite în franci elvețieni.

Or, o asemenea fluctuație valutară (a monedei CHF), tradusă într-o creștere de peste 100%, este aptă să transforme obligația de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru debitori, aspect de altfel dovedit. Pe cale de consecință, debitorul suportă nu doar un risc inerent, ci un risc supraadăugat, prestațiile contractuale fiind grav dezechilibrate.

Criteriul pe baza căruia se stabilește relația cauzală dintre impreviziune și supraîndatorare îl constituie miza contractului. Există impreviziune chiar dacă partea ar fi capabilă să-și execute obligația, dar executarea ar presupune din partea debitorului un efort nerezonabil, în condiții de inechitate flagrantă.

În această cauză echitatea, buna credință și utilitatea socială sunt elementele care dictează modalitatea de realizare a analizei, odată ce instanța constată intervenirea riscului supraadăugat.

Analiza elementelor subiective ale acestei instituții, așa cum indică și Curtea Constituțională, este una complexă, o analiză care cuprinde mai multe criterii de analiză, însă toate aceste criterii trebuie raportate la un singur act juridic, contractul, deoarece impreviziunea se referă la riscul contractului și efectele pe care aceasta le are asupra executării obligațiilor.

Impreviziunea, așa cum s-a născut ea din relațiile comerciale, nu pune în discuție patrimoniul companiilor, ci doar dezechilibrul care afectează relațiile sinalagmatice, buna credință fiind prezumată.

Funcția adaptativă a bunei credințe este ilustrată prin teoria impreviziunii care permite modificarea și reechilibrarea unui contract atunci când intervin pe parcursul executării sale, circumstanțe neprevăzute, care fac ca executarea sa să nu mai corespundă intenției inițiale a părților.

Onerozitatea excesivă a obligației trebuie analizată în primul rând raportat la circumstanțele care au condus la încheierea contractului, respectiv cele avute în vedere de părți la data încheierii acestuia.

Echitatea are în instituția impreviziunii contractuale (în viziunea Curții Constituționale) o legătură strânsă nu numai cu patrimoniul debitorului ci și cu valoarea prestației acestuia ca efect al intervenirii riscului supraadăugat (având atât o latură subiectivă cât și una obiectivă), aceasta fiind o modalitate de a analiza existența sau inexistența utilității sociale a contractului, respectiv reprezintă un mijloc pentru stabilirea remediului judiciar potrivit, pentru a hotărî dacă un contract poate fi reechilibrat sau dimpotrivă, se impune încălcarea principiului pacta sunt servanda și ruperea contractuală în scopul salvării debitorului de la ruina iminentă, prin încetarea contractului.

Recurenții au invocat paragraful 46 din decizia CCR nr. 62/2017, susținând că deciziile Curții Constituționale fac referire expresă la echitate ca și fundament al impreviziunii, aceasta presupunând atât o latură obiectivă cât și o latură subiectivă; de asemenea, au redat și conținutul punctului 99 din Decizia nr. 623/2016.

În ceea ce privește efectele schimbării circumstanțelor economice, recurenții reiterează faptul că s-a creat un dezechilibru care a pus reclamanții într-o situație economică ce produce o imensă pagubă în patrimoniul acestora.

Impreviziunea, ca și noțiune, vizează riscul contractului și nu gradul de îndatorare, instanța putând trece la această analiză numai dacă ajunge la concluzia că acest contract își mai poate menține utilitatea socială.

Or, nu mai există utilitate atunci când se încălcă/excede obligația la care s-a angajat inițial. Situația patrimonială a debitorului nu trebuie confundată cu noțiunea de impreviziune contractuală. Debitorul a făcut dovada că este de bună credință.

Impactul negativ excesiv produs de un eveniment excepțional și imprevizibil, afectând rata dobânzii, cursul valutar sau alt element economic care influențează obligațiile debitorului, poate și trebuie să fie revizuit de către instanța de judecată prin adaptarea contractului.

Pe de altă parte, pârâta nu a dovedit în ce măsură adaptarea contractului ar constitui o pierdere pentru aceasta și nici nu a dovedit faptul că, menținerea creditului în CHF și încasarea ratelor în această monedă, nu reprezintă de fapt un câștig pentru aceasta rezultat din diferențele de curs valutar.

O alta critică vizează faptul că instanța de apel ignoră cu desăvârșire deciziile CJUE, respectiv Cauza Andriciuc și Cauza Lupean, ce statuează clar în sensul că riscul inerent trebuia evaluat de către profesionist și nu de consumator, profesionistul având obligația de a pune la dispoziție acest rezultat consumatorului, în scopul informării acestuia.

Astfel, obligația de a informa consumatorul, ce cade în sarcina Băncii, nu se limitează la cele expuse în cuprinsul deciziei, ci, după cum reiese din hotărârile CJUE precitate, profesionistul trebuie să comunice consumatorului vizat orice informație pertinentă care îi permite acestuia să evalueze consecințele economice ale unei clauze asupra obligațiilor sale financiare - fapt ce nu s-a întâmplat în cauză.

Totodată, prin această hotărâre, în pofida reglementărilor legale, instanța de fond pretinde o diligență mai ridicată consumatorului-persoană fizică, decât diligența Bancii-profesionist în respectarea normelor legale, precum și a principiilor de drept ce vizează buna-credință și echitatea.

Invocând dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., recurenții susțin că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au făcut aplicarea principiului in dubio pro consumer, considerând în mod nelegal, că pentru consumator era rezonabil sa prevadă evoluția monedei CHF față de leu, chiar dacă profesionistul nu a procedat la respectarea obligației de informare a consumatorului asupra riscurilor.

De asemenea, principiul in dubio pro consumer este dublat de principiul in dubio pro reo, ce impune necesitatea interpretării clauzelor contractuale, probelor și oricăror elemente de fapt în favoarea celui care se obligă, în speță consumatorii.

În opinia recurenților, greșeala instanței de apel constă în excluderea evenimentului reprezentat de creșterea cursului valutar leu/CHF din sfera evenimentelor imprevizibile de natură a determina incidența impreviziunii în contractele de credit încheiate în monedă străină, soluția pronunțată fiind rezultatul unei eronate interpretări și aplicări a normelor de drept material.

Motivarea instanței de fond cu privire la excluderea hipervalorizării CHF față de leu din sfera evenimentelor generatoare de impreviziune se rezumă la previzibilitatea creșterii excesive a acestei monede, precum și la o pretinsă asumare de către debitoare a acestor fluctuații.

Recurenții consideră că hotărârea instanței de fond de excludere a hipervalorizării CHF din sfera riscului supra-adăugat este neîntemeiată și nesusținută de probatoriul administrat și faptele de notorietate petrecute în perioada 2007-prezent, atât caracterul excepțional cât și cel imprevizibil sunt aspecte de fapt ce fac parte din sfera subiectivă, fiind strâns legate de persoana judecătorului care face această apreciere.

Tocmai pentru că acest tip de cauze implică aprecierea asupra unor aspecte de ordin subiectiv - caracterul excepțional și imprevizibil, ce sunt indisolubil legate de persoana celui ce realizează aprecierea, recurenții solicită aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) teza finală C. proc. civ. coroborate cu principiul in dubio pro consumer - ce impune ca orice dubiu să fie interpretat în favoarea consumatorului - acesta fiind consacrat în art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE 93/13 și art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 republicată (actul de transpunere), precum și jurisprudența unională în această materie, în special Cauza Lupean (C-119/17 din 22 februarie 2018) și Cauza Andriciuc (C-186/16 din 20 septembrie 2017) - principiu dublat de principiul in dubio pro reo - consacrat în legislația națională și sub imperiul vechiul C. civ.

Recurenții susțin că evoluția monedei CHF a fost distinctă de evoluția oricărei alte valute pentru perioada respectivă și nu a avut legătură cu evoluția obișnuită a unei monede, iar tocmai această evoluție imprevizibilă și de excepție a condus la transformarea riscului valutar dintr-un risc inerent într-un veritabil risc supraadăugat al Contractului de credit.

Astfel, apreciază greșite considerentele instanței în sensul că aceste aspecte nu ar fi fost probate, fiind de fapt elemente ce nu au fost contestate de către Bancă.

Chiar în raportul BNR citat, autoritatea de supraveghere definește supraaprecierea CHF ca fiind lipsită de fundament economic.

Prin urmare, majorarea excesivă a valorii francului elvețian față de moneda națională constituie un veritabil risc supraadăugat, ce nu ar fi putut fi prevăzută de consumatori la data contractării creditului.

Nu se poate discuta de o asumare a riscului valutar de către debitor în lipsa dovedirii prevederii acestui risc sau a unei informări din partea Băncii în acest sens.

Decizia recurată induce ideea că nu numai debitorul a prevăzut/putea să prevadă fluctuația valutară, ci chiar și-a asumat acest risc prin semnarea contractului, însă, în opinia recurenților, niciuna din părți nu a putut prevedea cu exactitate evoluția aprecierii, căci altfel, acordul de a contracta nu s-ar mai fi întrunit.

Prin urmare, clauza de restituire a creditului în moneda în care a fost contractat, ce este o transpunere a principiului nominalismului monetar, nu constituie o clauză de asumare a schimbării circumstanțelor și nici o piedică în aplicarea acestei teorii.

De asemenea, nici considerentul privind încheierea contractului de credit pe o durată îndelungată nu este de natură a înlătura impreviziunea și efectele sale. Or, în măsura în care riscul supraadăugat a intervenit in primii 5 ani ai creditului (dublarea cursului de schimb), consideră că este superfluă raportarea la durata contractului de credit.

Recurenții susțin că hotărârea recurată nesocotește dreptul European și jurisprudența obligatorie CJ.U.E. ce statuează în sensul că în lipsa unei informări prealabile realizate de creditoare, nu se poate discuta despre prevedere.

În lumina recentei decizii a CJUE pronunțată în Cauza Andriciuc, rezultă că riscul inerent trebuia evaluat de către profesionist și nu de consumator, profesionistul având obligația de a pune la dispoziție acest rezultat consumatorului, în scopul informării acestuia.

Recurenții susțin că, în speță, din probatoriul administrat rezultă că intimata nu a furnizat nicio informație pertinentă consumatorului, ci dimpotrivă, în mod neîntemeiat, instanța de fond s-a raportat doar la obligația de informare a profesionistului asupra conținutului contractului de credit, costurile și documentația necesară.

Contractul trebuia de asemenea să evidențieze relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește.

Recurenții susțin că revine instanței naționale obligația sa verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

Prin urmare, raportat la elementele obiective ale impreviziunii, recurenții concluzionează în sensul că nu există previziune fără informare. Practic, în măsura în care Banca nu și-a respectat obligația de informare (fiind în culpă), aceasta nu poate pretinde de la consumator ca acesta să fi prevăzut elementele asupra cărora nu 1-a informat.

Așa cum se poate observa din conținutul contractului, nu există nicio clauză care să fie exprimată de așa natură încât să dea consumatorului posibilitatea "să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare".

De asemenea, C.J.U.E. prevede obligația de informare a Băncii, inclusiv în privința riscului valutar și în cauza Lupean (C-l 19/17).

Recurenții consideră că, caracterul excesiv de oneros al obligației nu trebuie raportat la patrimoniul debitorului, iar teoria impreviziunii și condițiile sale - dezechilibrul contractual și caracterul excesiv de oneros al obligației de plată a debitoarei - nu poate fi privită și analizată decât prin raportare la obligațiile contractuale și nu la alte elemente exterioare acestuia, precum nivelul veniturilor debitoarei.

Existența impreviziunii grefate pe C. civ. de la 1864 nu presupune, drept condiție, lipsa mijloacelor de plata ale debitorului, situația patrimonială a debitorului fiind, ca regulă, lipsită de interes pentru instanță. Rațiunea teoriei impreviziunii privește protecția contractuală, și nicidecum protecția socială, iar instituția impreviziunii, configurată și reglementată de normele de drept substanțial, constituie un mijloc de protecție a debitorului contractant, și nu, neapărat, a debitorului insolvent.

Dat fiind că, din considerentele hotărârii se desprinde și ideea că alegerea monedei CHF a creditului a fost rezultatul autonomiei de voință a împrumutatului, recurenții solicită instanței să observe că această voință nu a fost exclusiv a debitorului, ci voința sa a fost "dirijată" în această direcție de către creditoare, prin promovarea avantajelor acestui produs financiar, pe de o parte și neoferirea unei informări asupra potențialelor riscuri ale acestuia, pe de altă parte.

Instanța pierde din vedere caracterul acestui contract, respectiv un contract de adeziune, ce nu a fost precedat de o negociere reală.

În măsura în care debitorii afirmă că nu au cunoscut evoluția cursului valutar leu-CHF și nici nu ar fi putut să o cunoască, această susținere intră sub incidența prezumției de bună-credință, iar dovedirea contrariului revine în sarcina intimatei -creditoare (actor incumbit probatio).

Mai mult, dat fiind că recurenții ar trebui să dovedească un fapt negativ, și anume că nu au cunoscut/nu puteau cunoaște evoluția cursului valutar, aceștia se află în fața unei probatio diabolica, întrucât li se cere să facă proba unui fapt negativ, ce nu poate fi realizată decât prin probarea unui fapt pozitiv contrar (nedovedit de creditoare), fiind în situația ingrată de a fi nevoit și să probeze susținerile reclamantei, în contra principiilor ce guvernează procedură civilă.

Solicită instanței să constate că din probatoriul administrat nu reiese niciun element care ar putea să conducă la concluzia ca debitorul ar fi cunoscut/putut cunoaște evoluția monedei CHF, nefiind produse probe de natură a conduce la concluzia cunoașterii și asumării acestui risc de către debitori, iar în lipsa unor probe în acest sens, fiind nevoită să recurgă la testul consumatorului mediu, prudent, rezonabil și diligent, să facă și aplicarea principiului in dubio pro consumer.

În concluzie, recurenții consideră că supra-aprecierea CHF față de leu nu era un eveniment previzibil și este de fapt un risc supra-adăugat care atrage aplicarea teoriei impreviziunii, ce excede riscului inerent al contractului de credit.

Din analiza Deciziei CCR 62/2017, arată recurenții, contrar celor reținute de instanța de apel, se desprinde ideea că riscul valutar reprezintă un element generator de impreviziune (un risc supraadăugat), făcând referire la necesitatea verificării de către instanță a condițiilor de incidență a impreviziunii pentru a se face distincție între debitorii de bună-credință și cei de rea-credință-element subiectiv.

Pentru aceste motive, recurenții apreciază că se află într-o situație absurdă, întrucât prin decizia Curții Constituționale nr. 62/2017 instanța de contencios constituțional a acordat instanțelor judecătorești o putere deplină de interpretare asupra îndeplinirii condițiilor impreviziunii, însă instanțele judecătorești își limitează această putere excluzând de plano din sfera acestor condiții un eveniment obiectiv și imprevizibil - creșterea cursului valutar, pe motiv că reținerea acestuia ar atrage la o aplicare ope legis a Legii nr. 77/2016, ignorând astfel restul condițiilor impreviziunii.

În continuare, recurenții invocă încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea recurată (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzelor ce privesc comisionului de acordare și de administrare lunară a creditului, respectiv a Legii nr. 193/2000 republicată, precum și a jurisprudenței unionale pentru interpretarea Directivei CEE 93/13.

Referitor la clauza 5.1. lit. b), recurenții susțin că hotărârea a fost dată cu greșita interpretare a Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13.

Arată că, în esență, instanța de apel, cu majoritate, a reținut că, profesionistul întreprinde activități concrete în etapa pre-contractuală pentru acordarea creditului, contraprestația pentru perceperea comisionului de acordare reiese din însăși denumirea comisionului iar clauza este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil ce nu necesită cunoștințe tehnice sau de specialitate.

Susțin că interpretarea instanței de apel este incorectă și în dezacord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Deciziile nr. 578/14.02.2013 și nr. 2797/2014).

Astfel, în lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, împrumutații nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care creditoarea a condiționat acordarea creditului de acest comision.

Astfel, clauza formulată dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activitățile și operațiunile de acordare care să justifice perceperea unui asemenea comision.

Clauza privind comisionul de acordare nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamantei, respectiv condiționează acordarea creditului de plata acestuia. Prin includerea acestui comision s-a urmărit în realitate obținerea de avantaje disproporționate față de prestațiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menționat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul reclamanților.

Ce este cel mai important însă, este faptul că, comisionul de acordare se plătește o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiționează acordarea creditului de această plată.

Contrar celor reținute de instanța de apel, perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întrunește condițiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel care impune aceste verificări, la fel cum în cazul oricărui comerciant, acesta suportă cheltuielile operaționale legate de activitatea sa economică, costuri care se regăsesc în prețul final al produsului, în acest caz dobânda.

Prestațiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voință, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Împrumutații au achitat de altfel din surse proprii taxele notariale, înscriere în AEGRM, întabularea dreptului de ipotecă al Băncii, etc.

De asemenea, așa-zisele operațiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de aceste activități ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la aceasta și nu la volumul operațiunilor efectiv realizate (aspect ce rezultă din clauza contractuală).

În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, câtă vreme funcția și destinația comisionului de acordare nu au fost evidențiate în contract, iar acordarea creditului a fost condiționată de plata acestui comision, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Având în vedere cele menționate mai sus, solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la comisionul de administrare - clauza 5.1. lit. c), recurenții susțin că hotărârea a fost emisă cu greșita interpretare a Legii nr. 193/2000 și a interpretării Directivei 93/13.

În esență, instanța de apel a reținut că, contraprestația pentru perceperea comisionului de administrare reiese din însăși denumirea comisionului, că profesionistul desfășoară activități care presupun costuri, că, prin O.U.G. nr. 50/2010, "s-a legalizat" comisionul de administrare lunar precum și că acesta nu produce un dezechilibru deoarece are o valoarea neînsemnată.

Recurenții apreciază că această concluzie este netemeinică și nelegală.

În primul rând, așa-zisele operațiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de activitățile prestate de angajați ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la acesta și nu la volumul operațiunilor efectiv realizate. Modalitate de calcul nu rezultă nici din clauză dar nici din oferta primită, aceasta putând fi stabilită doar în baza unui calcul matematic efectuat în baza graficului de rambursare emis ulterior semnării contractului de credit.

Pentru a se pronunța asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale, analiza instanței nu trebuie să se raporteze la ceea ce crede că face creditoarea cu sumele reprezentând comision de administrare, ci la ceea ce scrie în contract.

De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul de administrare este perceput astfel încât consumatorul nu poate înțelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă independent de garanțiile pe care Clientul le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu Banca.

În cazul comisionului de administrare, nu se justifică în contract care este rațiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar a cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestația care justifica majorarea ratei cu 1/4 din valoarea acesteia.

Recurenții-reclamanți susțin că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, în forma în vigoare la data încheierii convenției.

Contractul de credit are o natură juridică complexă cu un obiect principal - restituirea sumei împrumutate cu dobândă, și cu unul secundar-plata taxelor/comisioanelor pentru efectuarea diferitelor prestații.

Consumatorului i s-a comunicat că are obligația de a plăti aceste comisioane, fără însă să i se și explice pentru ce sunt acestea datorate. Caracterul clar și inteligibil al unei clauze nu poate fi limitat doar la o analiză gramaticală a textului sau la simplitatea unei formule de calcul ci trebuie analizat și din perspectiva posibilității consumatorului de a aprecia asupra întinderii obligației sale.

Din analiza textului clauzei, comisionul este perceput de către consumator, ca având o valoare nesemnificativă datorită modalității de exprimare procentuală a comisionului "0,15%".

Această prezentare este de natură să inducă în eroare consumatorul cu privire la incidența economică pe care această clauză o generează, care este majoră, deoarece consumatorul ajunge să datoreze până la finalul contractului, cu titlu de comision de administrare până la o treime din valoarea inițială a creditului; obligarea consumatorului la plata acestui comision, ce trebuie achitat cu prioritate față de alte creanțe ce rezultă din contractul de credit, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Contraprestația lipsește cu desăvârșire în cazul acestor comisioane, iar prevederile contractuale ce nu dau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă perceperea comisionului este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit, sunt abuzive.

Prin urmare, susțin recurenții, suportarea de către consumator a unor costuri aferente anterior acordării creditului pentru prestații necuantificate/nedeterminabile, al căror scop nu a fost identificat în Contractul de credit, în mod clar și inteligibil, costuri cărora nu le corespunde nicio contraprestație din partea creditoarei creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, exigențele bunei-credințe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestei clauze și restituirea sumelor în temeiul acestei clauze.

Și în cazul acestui comision, recurenții susțin că interpretarea instanței de apel este incorectă și în dezacord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Deciziile nr. 578/14.02.2013 și nr. 2797/2014).

În lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, împrumutații nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care Banca a perceput acest comision.

Recurenții-reclamanți susțin, contrar celor reținute de instanța de apel, că inserarea clauzelor de la art. 8.14 și art. 8.15 teza a II-a are un caracter ilicit si produce un dezechilibru major între drepturile si obligațiile părților.

Așa cum a reținut și instanța de apel, contractul nu este negociat, are un caracter de adeziune iar consumatorul a fost inițial obligat să se supună unor condiții contractuale ale căror consecințe nu le putea evalua rezonabil la momentul semnării contractului și asupra cărora nu a fost informat.

În ceea ce privește "clauza de renunțare la beneficiul termenului", apreciază că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, această clauză acordând un drept discreționar, anticipat, de a purcede la executarea integrală a tuturor sumelor datorate înainte de termen și implicit a garanțiilor aferente, înainte ca evenimentul de natură să atragă o asemenea sancțiune să se fi întâmplat.

Practic, consumatorul este lipsit de orice perioadă de remediere anterior intervenirii unui posibil caz de culpă, acesta neavând un mijloc contractual de remediu și nici de apărare, în contextul în care creditoarea are dreptul absolut de a decide cu privire la modalitatea de executare a contractului. Reclamanții, fiind într-o poziție vulnerabilă au aderat la acest contract fără a putea prevedea ce dezechilibru va putea crea inserarea unei asemenea clauze în contract.

De asemenea, recurenții învederează faptul că Înalta Curte a hotărât că este abuzivă clauza referitoare la "scadența anticipată" prevăzută în condițiile generale din contractul de credit, prin care s-a stipulat că în cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăți financiare/de credit, precum și în cazul unor situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate prin contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Totodată, Înalta Curte a reținut că pentru a nu fi abuzive, prevederile unei astfel de clauze ar trebui să descrie un motiv întemeiat, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri. (Decizia nr. 2665 din 24 septembrie 2014 pronunțată în recurs de secția a II-a Civilă a Inaltei Curți de Casație și Justiție.)

Astfel, recurenții susțin că din conținutul clauzelor 8.14 și 8.15 teza a II-a rezultă că orice motiv (și nu doar un motiv întemeiat) poate atrage declararea scadenței anticipate a întregului sold al creditului, ceea ce face ca aceste clauze să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, însă toate aceste argumente au fost nelegal înlăturate de către instanța de apel, cu încălcarea Legii 193/2000, îndeosebi a art. 4.

Pentru toate aceste motive, recurenții-reclamanți solicită casarea în parte a hotărârii atacate, inclusiv în ceea ce privește cheltuielile de judecată astfel cum acestea au fost stabilite de către instanța de apel, cu exonerarea reclamanților de la plata acestora, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin înscrisul depus la 05.06.2019, recurenții-reclamanți au menționat că nu sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte C. prin mandatar C. S.A. și C. S.A., la 31 mai 2019 .

Intimatele-pârâte C. prin mandatar C. S.A. și C. S.A. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și au solicitat pe fond, respingerea căii de atac ca nefondată, precum și obligarea recurenților la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate în vederea soluționării prezentului dosar.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 5 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că, deși recurenții au precizat că formulează recurs cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel asupra caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.1 din condițiile generale ale contractului de credit, în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăsește nicio critică de nelegalitate din această perspectivă.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenții-reclamanți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au solicitat adaptarea pentru viitor a contractului începând cu data introducerii cererii și până la scadența finală a contractului, respectiv conversia în RON a creditului și a tuturor accesoriilor sale la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, respectiv un curs indexat maxim de 2,7 RON începând cu data introducerii cererii și până la scadența finală a creditului.

În motivare, au susținut, aspect reluat și prin memoriul de recurs, că reclamanții și-au asumat restituirea creditului în CHF (expresie a principiului nominalismului monetar, părțile nederogând de la acesta), clauză care îi obligă să achiziționeze la orice preț moneda CHF pentru îndeplinirea obligației, însă, această clauză nu echivalează cu o clauză de asumare a riscului valutar, implicit a oricărei variații pe care ar avea-o cursul de schimb valutar, prin urmare principiul nominalismului monetar nu exclude incidența impreviziunii.

Reține instanța supremă că, în cauză, nu s-a solicitat și constatarea caracterului abuziv al clauzei care instituie restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), aspect care determină caracterul străin de motivarea instanței de apel al criticilor recurenților-reclamanți privind caracterul nenegociat și caracterul clar și inteligibil al aceleiași clauze.

Criticile privind încălcarea sau aplicarea greșită a art. 5 alin. (1) teza II din Directiva CEE nr. 93/13 și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței CJUE nu pot fi primite.

Contractul de credit în discuție a fost încheiat la 13.02.2008, fiind supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Așa cum recunosc și recurenții, clauza care instituie restituirea împrumutului în moneda creditului reprezintă o reluare în contract a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Așadar, această clauză reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține, aspect necontestat, că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor contractuale la un anumit nivel, și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege (...)". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva E., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți privind încălcarea Directivei nr. 93/13/CEE și a Legii nr. 193/2000 (actul de transpunere) nu pot fi primite, pentru că această clauză, denumită de recurenți "de risc valutar" nu intră în domeniul de aplicare al celor două acte normative, ceea ce face inut