Decizia nr. 1199/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Instanța a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864, condiționând aplicarea acestora de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. În acest sens, recurenții arată că instanța de apel ar fi fost în eroare cu privire la obiectul cererii și reglementările legale aplicabile, făcând o analiză a acestuia prin raportare la Legea nr. 193/2000 și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie, apreciind că nu poate constata intervenita impreviziunea în contractul de credit și nu poate interveni în raportul contractual pentru reechilibrarea acestuia, atât timp cât clauza din contract care prevede rambursarea împrumutului în moneda în care a fost contractat creditul nu are caracter abuziv, raportat la Legea nr. 193/2000, și, chiar dacă ar constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, instanța tot nu ar fi putea interveni în contractul de credit, raportat la art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 și la interpretarea acestuia dată prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Contrar acestor rețineri ale instanței de apel, recurenții învederează că, în speță, sunt aplicabile exclusiv prevederile naționale cuprinse în art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864, care trebuie aplicate în sensul stabilit de jurisprudența națională în materie, anterioară intrării în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, și interpretată conform doctrinei, raportat la data încheierii contractului de credit. Recurenții arată că este edificatoare pentru incidența impreviziunii decizia nr. 731/2019 a CCR, care, în opinia lor, clarifică modalitatea în care trebuie interpretate și aplicate art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, confirmând susținerile făcute de reclamanți prin cererea de apel, precizările și concluziile scrise depuse în fața instanței de apel. În continuare, aceștia redau paragrafele 39-46 din decizia CCR nr. 731/2019, susținând că, din cuprinsul respectivelor paragrafe, rezultă faptul că reținerea impreviziunii contractuale și reechilibrarea contractului nu sunt condiționate sau în conexiune cu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel, și se analizează în concordanță doar cu normele de drept material naționale, respectiv cu art. 969 și art. 970 C. civ. 1864. Mai susțin că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, care a statuat că nu poate interveni în contractul de credit, constatarea intervenirii impreviziunii în temeiul art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864 naște obligația instanței de a interveni în contract pentru restabilirea echilibrului prestațiilor și readucerea acestuia în parametri care să asigure utilitatea socială a contractului, în orice mod consideră just și echitabil (inclusiv prin modificarea costurilor contractului). Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții au susținut că:

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 969 și art. 970 din C. civ. din 1864, reținând imposibilitatea aplicării acestora în raport de reținerea incidenței art. 1578 din același cod. Detaliind, recurenții arată că principiul nominalismului monetar este prevăzut de o normă supletivă, de la care părțile pot deroga. În acest sens, susțin că s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României, care, în considerentele deciziei nr. 62/2017 pct. 37 a arătat că: "Textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens". Astfel, nu se poate concluziona în mod corect că obligația de restituire a creditului în moneda CHF este o transpunere automată a principiului nominalismului în contractul de credit dedus judecății. Recurenții au mai susținut că, dacă se pleacă de la premisa că părțile au avut în vedere transpunerea în contract a normei cuprinse în art. 1578 din C. civ. de la 1864, normă supletivă, prin inserarea unei clauze care să exprime această înțelegere și să devină obligatorie între părți, în temeiul principiului forței obligatorii a contractelor (art. 969 din C. civ. de la 1864), acest lucru tot nu face inadmisibilă aplicarea teoriei impreviziunii, aceasta fiind o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului. Totodată, mai arată că, în contractul de credit, există o clauză care reglementează restituirea împrumutului în moneda în care acesta a fost contractat, rezultând astfel că această clauză stă la baza modalității de plată a ratelor, și nu legea, cum în mod greșit a reținut instanța de apel. În ceea ce privește caracterul de excepție și posibilitatea reținerii impreviziunii în contractele de credit încheiate în monedă străină, recurenții arată că aceste aspecte sunt conturate foarte clar de Curtea Constituțională a României în decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, care este parte a ordinii juridice normative, precum și în decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 29.01.2020, ceea ce exclude varianta instanței de apel care a statuat că reținerea art. 1578 din C. civ. de la 1864 exclude de la aplicare teoria impreviziunii. Totodată, recurenții afirmă că, în cuprinsul considerentelor acestor decizii, nu se regăsește nicio trimitere la o astfel de restricție, exprimându-se foarte clar ideea că impreviziunea poate afecta un contract de credit încheiat în monedă străină și că diferența de curs valutar poate reprezenta un factor generator de impreviziune în anumite condiții. În acest sens, indică Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 a Curții Constituționale a României, paragrafele 59-66. Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții susțin că:

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, excluzând de plano reținerea incidenței impreviziunii într-un contract de credit încheiat în monedă străină. În dezvoltarea acestei critici, recurenții susțin că decizia nr. 704/2019, pronunțată în cauză de Curtea de Apel Iași, conturează convingerea instanței de judecată conform căreia, impreviziunea nu poate fi reținută într-un contract de credit încheiat în monedă străină. Din acest motiv, recurenții apreciază că instanța nu realizează o judecată efectivă a tuturor aspectelor invocate prin cererea din apel, nu analizează dacă variația cursului valutar îndeplinește condițiile pentru a fi catalogată ca un risc supraadăugat materializat în contract, rezumându-se la a expune, ca și regulă generală, faptul că riscul valutar este un risc inerent contractului de credit încheiat într-o monedă străină, care nu poate reprezenta în nicio circumstanță un factor generator de impreviziune. Prin urmare, în opinia recurenților, nu s-a realizat o judecată efectivă a condițiilor și a oportunității aplicării art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864. În continuare, arată că impreviziunea, în interpretarea dată acestei instituții în contextul C. civ. de la 1864, presupune un dezechilibru contractual prin raportare strict la obligațiile contractuale, sau, astfel cum a statuat Curtea Constituțională a României în decizia nr. 731/2019, "implică o abatere majoră de la situația avută în vedere la încheierea contractului de credit, ea reflectă o situație continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea socială a contractului și care se exprimă în ideea de ruină contractuală". Totodată, consideră că, până în momentul în care legiuitorul va stabili criterii clare la care instanța de judecată să se raporteze în momentul în care va analiza o cerere prin care i se solicită constatarea intervenirii impreviziunii într-un contract de credit încheiat în monedă străină, aceasta trebuie să stabilească singură aceste criterii, judecând în echitate și raportându-se la doctrina și jurisprudența în materie. De asemenea, apreciază că aceste criterii trebuie stabilite pornind de la premisa posibilității aplicării teoriei impreviziunii (art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864 și a art. 1271 din actualul C. civ.) în contractele de credit încheiate în monedă străină, care presupun un risc inerent legat de asumarea unor fluctuații ale monedei străine în raport de moneda națională, și nu de la premisa incorectă, a excluderii acestor contracte de la aplicarea teoriei impreviziunii. Mai arată că, potrivit doctrinei și deciziei Curții Constituționale, pentru a reține incidența impreviziunii, trebuie să se constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) a intervenit o schimbare a împrejurărilor legate de executarea contractului; b) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; c) executarea contractului, din cauza noilor împrejurări, a devenit excesiv de oneroasă pentru debitorul obligației; d) cauza schimbărilor are caracter exterior, obiectiv, independent de atitudinea părților; e) consecințele schimbării împrejurărilor afectează însăși prestațiile părților și nu au aspecte străine de acestea; f) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor; g) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului. Recurenții apreciază că instanța de apel nu a analizat aceste condiții și a ignorat fără justificare caracterul de risc supraadăugat al riscului valutar materializat în contractul de credit dedus judecății, care îndeplinește toate condițiile enunțate mai sus: o apreciere majoră față de momentul încheierii contractului de credit (de 100% în primii 8 ani contractuali), care a produs efecte în mod continuu începând cu anul 2015 și care urmează să producă efecte negative și pe viitor, cauzând un dezechilibru major între prestațiile părților, cu consecința antrenării unei obligații mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părțile contractante (soldul creditului la data introducerii acțiunii era de 113.294,85 CHF, care reprezentau 452.046,45 RON, cu 175.454 RON mai mult față de momentul contractării, după ce au efectuat plăți de 95.338,84 CHF, reprezentând 341.083 RON). Mai arată că obligația debitorului, care trebuie să facă subiectul analizei, din perspectiva intervenirii impreviziunii și a gradului de onerozitate, este aceea care vizează restituirea unei sume de bani, iar acest aspect rezultă din paragrafele deciziei 623/2016 a Curții Constituționale a României.

Pe fondul cauzei, recurenții solicită ca, atunci când se analizează posibilitatea în care consumatorii creditați în CHF puteau să prevadă evenimente macro-economice precum evoluția atipică a unei monede străine, deciziile unei bănci naționale străine și o criză economică mondială, să se ia în considerare situația particulară a debitorului prin raportare la: informațiile la care acesta a avut acces la nivelul anului 2008, contextul social de la acel moment, politica de marketing a acestor produse, gradul de pregătire și experiența de viață a debitorului, cunoștințele economico-financiare, posibilitatea efectivă a acestuia de a face aprecieri asupra evoluției pieței valutare. Mai susțin că lipsa informării din partea băncii este o dovadă că debitorii nu au avut în vedere și nu și-au asumat conștient nici riscul inerent al unui contract de credit în valută și nici riscul supraadăugat produs în cazul contractului de credit analizat în cauză.

În ceea ce privește readaptarea contractului de credit, recurenții consideră că instanța de judecată nu este ținută exclusiv de soluția propusă prin cererea de chemare în judecată, aceasta reprezentând viziunea debitorului de echilibru al obligațiilor contractuale, aceasta fiind liberă să judece după propriile criterii și să dispună o soluție de reechilibrare, care să exprime restabilirea echilibrului contractual și menținerea utilității sociale a contractului de credit. În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. La 26 martie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat. Față de întâmpinarea ce le-a fost comunicată, recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare. Împotriva aceleiași decizii, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ce privește respingerea apelului pârâtei și, în rejudecare, admiterea apelului pârâtei, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității clauzelor privind comisionul de procesare (art. 3.5. contract de credit) și posibilitatea băncii de a modifica valoarea ratei dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii (art. 3.3 contract de credit), restituirea către împrumutați a sumelor percepute în temeiul acestor clauze, respectiv suma percepută cu titlu de comision de procesare și sumele efectiv încasate cu titlu de dobândă curentă peste procentul inițial de dobândă de 4.9%, începând cu al doilea an de creditare și până la actul adițional din 12.08.2010, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării și până la restituirea efectivă. Totodată, ca efect al casării, în temeiul dispozițiilor art. 500 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat să se constate ca fiind desființate de drept eventualele acte de executare ce vor fi efectuate împotriva băncii, în baza deciziei recurate, precum și dispunerea restituirii sumelor de bani încasate de reclamanți în urma unei asemenea cereri, solicitând, totodată, și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de recurs. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969, 970 și 1088 din C. civ. de la 1864. În ceea ce privește comisionul de procesare, recurenta-pârâtă, evocând prevederile clauzei 3.5. și ale clauzei 1.1. lit. d) din contractul de credit, apreciază că prevederile din contractul de credit sunt clare și redactate fără echivoc, astfel că, la momentul întrunirii acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea acestora în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice. Totodată, arată că instanța de apel ar fi apreciat, în mod greșit, ca fiind îndeplinite condițiile caracterului abuziv - de introducere a clauzei de comision, contrar cerinței de bună credință și de creare a unui dezechilibru semnificativ - prin faptul că "Banca nu a detaliat care sunt activitățile ce au determinat impunerea acestui comision, neputând fi ignorată nici împrejurarea că are un cuantum consistent - 3020 CHF", întrucât nu era necesar ca Banca să indice în mod concret toate operațiunile tehnice pe care analiza cererii de acordare a creditului le presupune, fiind suficient că rațiunea perceperii comisionului a fost individualizată, întinderea acestui comision este determinabilă pe baza criteriilor conținute de clauză, fiind indicată cota procentuală și baza la care aceasta se raportează. Mai susține că nu există nicio dispoziție legală care să oblige Banca să detalieze, în raporturile cu clienții săi, motivele pentru care percepe comisionul de procesare, iar lipsa unei enumerări sau prezentări exhaustive, în cuprinsul clauzei, a operațiunilor subsumate activității de analiză acordare credit, nu afectează întinderea obligației de plată a împrumutatului și nu contribuie la generarea sau amplificarea dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților din contractul de credit. Mai mult, raportat la acest aspect, recurenta-pârâtă arată concluzia la care a ajuns C.J.U.E. în Cauza C-627/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt s.a, respectiv aceea că art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva nr. 93//3/CEE trebuie interpretate în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatorii, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză" (pct. 45 decizie), iar la punctul nr. 54 din aceeași decizie, CJUE statuează astfel: "faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerința de transparență prevăzută la art. 4 alin. (2) si la art. 5 din Directiva 93/13". De asemenea, arată că, prin Minuta din 16.04.2018, întocmită cu ocazia întâlnirii trimestriale de unificare a practicii judiciare în materie comercială, s-a reținut că "în principiu, clauza privind comisionul de acordare a creditului nu este abuzivă, dar capătă acest caracter atunci când este dublată de clauza privind comisionul de analiză". Față de aceste rețineri, recurenta-pârâtă subliniază faptul că, în contractul de credit supus analizei, nu s-a prevăzut decât un comision de procesare, care reprezintă, de fapt, comisionul de acordare, a cărui legalitate este confirmată și de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010. Așadar, în opinia recurentei-pârâte, din analiza clauzei prevăzute la art. 3.5 din contractul de credit dedus judecății, care stabilește comisionul de procesare datorat de reclamanți, rezultă că sunt îndeplinite toate cerințele care se desprind din prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/C.E.E.), pentru a nu permite examinarea acestora din perspectiva caracterului abuziv. Mai arată că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel cu privire la consistența comisionului, în temeiul Legii nr. 193/2000 nu poate fi pusă în discuție valoarea reală a serviciilor astfel comisionate, pentru că, a verifica în ce măsură analizarea cererii de credit a reclamantului s-a făcut în mod just și proporțional cu suma de 3020 CHF excede analizei instanței în cauza dedusă judecății. Totodată, în accepțiunea recurentei-pârâte, o clauză care privește obiectul principal al contractului sau remunerația ori prețul unui serviciu nu ar putea fi considerată ca inducând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților dacă este clar exprimată în contract, cu bună credință, iar aceasta indiferent dacă între cuantumul acestui preț și valoarea reală a serviciului sau produsului ar fi vreo discrepanță. Într-o atare ipoteză, consideră că, în măsura în care se pune în discuție numai disproporția prestațiilor, analiza nu se poartă pe tărâmul caracterului abuziv, existând alte mecanisme de restabilire a echilibrului contractual; în acest sens, arată că, instituind aceste derogări, legiuitorul a apreciat că prețul unui bun, convenit de părți (în sens larg), dacă este clar exprimat, nu mai poate face obiectul reaprecierii. În ceea ce privește clauza referitoare la dobândă, recurenta-pârâtă susține că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, iar în măsura în care clauzele ce reglementează dobânda sunt exprimate într-un limbaj clar, ușor inteligibil, ele sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Totodată, recurenta susține că nu se poate reține caracterul abuziv al acestei clauze prin prisma Legii nr. 193/2000, existența în contractul de credit a clauzei care prevede o variație a dobânzii, fără a se detalia și o formulă de calcul a acesteia, fiind și în acord cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, reglementări în raport de care se apreciază și valabilitatea clauzelor acestuia. Totodată, apreciază că nu se poate reține caracterul abuziv al naturii dobânzii (variabilă/revizuibilă) în sine, în condițiile în care: criticile incluse în acțiunea introductivă conduc la concluzia ca reclamanții au avut reprezentarea încheierii unui contract de credit cu o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, aceștia contestând doar criteriul de variabilitate ales (pretinzând lipsa de transparență a acestuia). Recurenta-pârâtă susține că reclamanții nu au pretins și nici nu au dovedit întrunirea condițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în legătură cu natura dobânzii de a fi revizuibilă/variabilă. Pe de altă parte, clauzele contractuale trimit în repetate rânduri la dobânda curentă revizuibilă, astfel încât nu există nicio neclaritate în privința împrejurării că, în speță, părțile au convenit o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, iar nu fixă. Așadar, în opinia recurentei-pârâte, reclamanții și-au asumat expres, prin semnătură, caracterul variabil al acesteia. Pornind de la aceste premise, învederează instanței că sintagma "evoluția pieței financiare" reprezintă un element cu caracter obiectiv, independent de voința băncii, care, în situația punerii în discuție a aplicării, poate fi demonstrat prin raportare la criterii distincte, clare, precum costul de finanțare al băncii pe piața internațională. În acest sens, menționează că, prin sintagma "evoluția pieței financiare" se au în vedere toate circumstanțele de ordin obiectiv, exterioare voinței Băncii, constând în costurile de creditare pe piața interbancară (care condiționează, permit și influențează politica de creditare ulterioară către consumatori) care puteau să determine modificarea ratei dobânzii curente. Mai arată că inaccesibilitatea aparentă a factorilor care determinau variația dobânzii nu poate atrage concluzia că această variație a operat aleatoriu. Față de faptul că, în chiar contractul de credit s-au prevăzut natura dobânzii (revizuibilă), cât și criteriul obiectiv în baza căruia rata dobânzii curente putea fi revizuită, rezultă cu evidență că recurenta-pârâtă și-a îndeplinit, în mod adecvat, obligația de informare, iar clauzele în discuție, cât și contractul de credit în ansamblul său, corespund exigențelor de transparență prevăzute de lege. Mai susține și că trecerea de la procentul de dobândă de 4,9% (dobândă pentru primul an de creditare, în temeiul art. 3.1 lit. a) la dobânda revizuibilă de creditare, de 5,9% (dobânda aplicată în al doilea an de creditare, practicată de Bancă la acea dată pentru acest produs bancar, în temeiul art. 3.1 lit. b), nu reprezintă o modificare unilaterală a dobânzii de către bancă, cum în mod greșit susține că a reținut instanța de apel, ci reprezintă trecerea de la dobânda fixă la dobânda revizuibilă, astfel cum este structura creditului convenită de părțile contractante. Pe cale de consecință, consideră că în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a menținut dispoziția instanței de fond de restituire către reclamanți a sumelor reprezentând diferența de dobândă percepută în plus față de procentul de dobândă inițial, achitate până la primul act adițional de restructurare. Prin această dispoziție arată că instanța a stabilit, practic, o dobândă fixă pentru perioada 27.02.2009-12.08.2010, în condițiile în care părțile contractante au convenit o dobândă variabilă. În opinia recurentei-pârâte, o atare dispoziție este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864. Recurenta-pârâtă conchide în sensul că instanța judecătorească nu poate interveni în convenția părților pentru a modifica prețul contractului de credit prin eliminarea comisionului de procesare și prin stabilirea procentului de dobândă, așa cum a procedat în cauză. De asemenea, referitor la dobânda legală aferentă sumelor de restituit în temeiul clauzelor constatate nule, recurenta-pârâtă învederează că instanța de apel a reținut în mod nelegal acordarea ei de la momentul achitării sumelor, iar nu de la momentul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, arată că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1088 alin. (2) din C. civ. de la 1864 potrivit cărora, daunele-interese pentru neexecutarea obligațiilor având ca obiect o sumă oarecare nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată. În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 500 C. proc. civ. La 26 mai 2020, recurenții-intimați-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului formulat, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea hotărârii atacate în ce privește respingerea apelului recurentei-pârâte; cu cheltuieli de judecată. Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor. După analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 6 octombrie 2020, raportul a fost comunicat părților, care nu au uzat de dreptul de a formula în scris punct de vedere. Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 2 februarie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 704/2019 din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care le-a admis în principiu, stabilind, totodată, termen de judecată la 18 mai 2021, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Recursul recurenților-reclamanți vizează acea parte a deciziei instanței de apel, prin care a fost menținută soluția primei instanțe de fond, de respingere a capetelor de cerere privind adaptarea pentru viitor a contractului de credit bancar, în sensul conversiei soldului și a tuturor accesoriilor sale în RON, la cursul din momentul contractării + maxim 20%, respectiv un curs indexat maxim de 2,775 RON și de recalculare a sumelor de plată ca efect al conversiei în RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu restituirea sumelor achitate în plus, reprezentând diferența între cursul din data plății și cursul conversiei, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la scadența finală a contractului. În motivarea recursului, recurenții au susținut, în esență, că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 969, 970 și art. 1578 din C. civ. de la 1864. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, condiționând aplicarea acestora de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. De asemenea, au apreciat ca fiind edificatoare pentru incidența impreviziunii Decizia nr. 731/2019 a Curții Constituționale care, în opinia acestora, clarifică modalitatea în care trebuie interpretate și aplicate dispozițiile art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, sens în care au redat paragrafele 39-46 din decizia mai sus amintită, din care rezultă faptul că reținerea impreviziunii contractuale și reechilibrarea contractului nu sunt condiționate sau în conexiune cu caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat soluția dată cererii de reechilibrare a contractului de credit din ambele perspective, fără a condiționa aplicarea normelor de drept material invocate de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. De altfel, chiar recurenții, în apelul formulat (a se vedea în acest sens pagina 28 din cererea de apel/dosar apel) au făcut trimitere la jurisprudența C.J.U.E. (evocând unele considerente din Cauza Andriciuc C-186/16 sau din Cauza C-119/17 Lupean și Lupean vs OTP), făcând vorbire de cerința bunei-credințe, exprimarea clauzei într-un limbaj clar și inteligibil pentru consumator, încălcarea obligației de informare, folosind, practic, un limbaj specific acțiunilor în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale încheiate între profesioniști și consumatori. Abordând cauza și din această perspectivă, așa se explică și de ce instanța de apel a simțit nevoia să se raporteze la o jurisprudență C.J.U.E., însă, nicidecum pentru a condiționa aplicabilitatea normelor de drept material cuprinse în art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864 de un eventual caracter abuziv al respectivei clauze de risc valutar. Prin urmare, criticile recurenților ce vizează o presupusă condiționare a aplicării normelor de drept material cuprinse în art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864 de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar nu pot fi reținute. Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au susținut că, în accepțiunea instanței de apel, incidența art. 1578 din C. civ. de la 1864 exclude de la aplicare teoria impreviziunii. Critica nu poate fi primită întrucât, din considerentele deciziei recurate nu reiese că instanța de apel ar fi statuat în sensul celor mai sus arătate. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut (la pagina 37 a deciziei) că reclamanților le incumbă obligația restituirii creditului în moneda în care acesta le-a fost acordat, în virtutea principiului nominalismului monetar din cuprinsul art. 1578 din C. civ. de la 1864 și că atâta timp cât legislația română consacră principiul nominalismului monetar, a menționa faptul că ratele se achită la cursul CHF-LEU de la momentul plății este superfluu, fiind o consecință firească ce decurge din principiul sus-menționat. Mai mult decât atât, instanța de apel a argumentat și de ce nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii, chiar dacă s-ar admite posibilitatea aplicării acestei teorii, făcând trimitere, în acest sens, la doctrina și jurisprudența creată sub imperiul vechiul C. civ., astfel cum au fost precizate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016. Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, excluzând de plano incidența impreviziunii într-un contract de credit încheiat în monedă străină. Nici această critică nu poate fi primită întrucât instanța de apel a reținut că, prin încheierea contractului de credit în monedă străină, recurenții și-au asumat riscul creșterii cursului valutar, cunoscând faptul că, nefiind fix, acesta poate crește sau poate scădea. Mai mult decât atât, în contextul în care a făcut vorbire de condițiile de aplicare a teoriei impreviziunii (astfel cum au fost precizate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016), instanța de apel a reținut că teoria impreviziunii rămâne o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 969 din C. civ. de la 1864, necesitând a fi folosită cu moderație. A mai reținut că, în cauză, reclamanții au invocat un singur eveniment pe care îl consideră caz de impreviziune, și anume fluctuațiile cursului de schimb valutar CHF-RON, însă, în accepțiunea instanței de apel, simpla creștere a valorii CHF nu poate fi considerată un element imprevizibil, respectiv, devalorizarea unei monede nu ar putea fi considerată o clauză de impreviziune impredictibilă (eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului). Totodată, instanța de apel a reținut că legislația autohtonă permite efectuarea de operațiuni bancare în moneda națională sau în valută, dar și că respectiva clauză care prevede rambursarea ratelor în moneda în care s-a acordat creditul exprimă principiul nominalismului consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, ceea ce, în lipsa unei clauze din care să rezulte că părțile înțeleg să înlăture efectele aplicării acestui principiu, presupune obligația restituirii creditului în moneda în care acesta le-a fost acordat. Cât privește celelalte susțineri ale recurenților-reclamanți, relative la întrunirea condițiilor necesare pentru a se dispune reechilibrarea contractului, sub aspectul existenței riscului supraadăugat, constată că nu pot fi primite. O atare analiză presupune evaluarea unor împrejurări de fapt, incompatibile cu scopul căii de atac extraordinare a recursului, limitat la legalitatea hotărârii atacate. Procedând în continuare la analiza recursului recurentei-pârâte din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în ceea ce privește soluția referitoare la comisionul de procesare și posibilitatea Băncii de a modifica valoarea ratei dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969, 970 și 1088 din C. civ. de la 1864. Cu referire la comisionul de procesare, recurenta-pârâtă susține că prevederile din contractul de credit sunt clare și redactate fără echivoc, iar termenii utilizați pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari și apți de a fi înțeleși. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Sub acest aspect și în urma jurisprudenței Kasler, creditorul va trebui să dovedească atât caracterul inteligibil al clauzei defăimate ca fiind abuzivă pe plan formal și gramatical, dar și faptul că, în cadrul contractului, în alte clauze sau în aceeași clauză, se expune în mod transparent funcționarea concretă a obligației impuse prin clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice potențiale care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. De altfel, în concluziile sale, avocatul general a subliniat că cerința de "claritate" pare a viza în principal aspectul redacțional al clauzei, iar "inteligibilitatea" clauzei vizează identificarea conținutului precis al termenilor folosiți. De aceea, contractul trebuie să conțină, în cadrul aceleiași clauze sau în cadrul altor clauze subsecvente, o expunere detaliată a drepturilor și obligațiilor la care conținutul unei clauze poate să dea naștere. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților." Clauza contractuală prevăzută la art. 3 intitulat "Costuri" pct. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 27.02.2008, constatată de ambele instanțe de fond ca fiind abuzivă, prevede că: "Pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, Împrumutatul autorizând Banca să rețină automat contravaloarea comisionului de procesare." Pe de altă parte, la art. 1 din același contract se prevede faptul că Banca acordă Împrumutatului un credit în valoare de 140302,24 CHF, din care; d) 3020,2 CHF va fi utilizat pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza prezentului Contract. Totodată, din cuprinsul art. 2 din Contract intitulat "Acordarea creditului", reiese că Împrumutatului îi va fi pus la dispoziție creditul prin două trageri (utilizări): 2.1.1 Prima tragere va fi făcută în vederea achitării facilității(lor) menționate la art. 1 lit. (a), (b), (c), (d) din prezentul contract ……..; 2.1.2. Cea de-a doua tragere va fi utilizată conform prevederilor menționate la art. 1.1 (d) din prezentul contract și se va efectua numai după îndeplinirea de către Împrumutat/Co-debitor a obligației menționate la art. 2.5 din prezentul contract." Procedând la analiza coroborată a tuturor acestor clauze, se constată că, deși clauza contractuală prevăzută la art. 3 intitulat "Costuri" pct. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 27.02.2008 are un caracter clar și inteligibil, cu toate acestea, în considerarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, mai sus reprodus, raportat la celelalte clauze contractuale mai sus reproduse, își pierde această calitate. Astfel, cu toate că art. 3 pct. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 27.02.2008 prevede că, pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e), acesta urmând a fi plătit integral, la data tragerii creditului, cu toate acestea, din cuprinsul dispozițiilor art. 2 al aceluiași Contract, se constată că acordarea creditului se face în două etape/trageri, detaliate la pct. 2.1.1. și la 2.1.2., etape în care nu se regăsește creditul de nevoi personale (menționat la lit. e) de la art. 1.1) la care s-ar fi aplicat respectivul procent, cu toate că, potrivit art. 3.5 din Contract, comisionul de procesare de 2,2%, urma a fi calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e). Așa fiind, Înalta Curte reține că, dată fiind modalitatea de acordare a creditului (format din facilități/refinanțări și un credit de nevoi personale), în pofida apărărilor recurentei-pârâte, clauza creează confuzie, nefiind suficient de clar cum acest comision de procesare se va putea plăti integral la valoarea creditului menționată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e), la data tragerii creditului, din moment ce, potrivit art. 2 din Contract, acordarea/tragerea creditului se face în două etape, iar creditul de nevoi personale (la a cărui valoare, însumată și cu cele de la lit. a), b) și c), s)-ar fi aplicat respectivul procent) nu figurează în niciuna din cele două tranșe. Reținând, așadar, lipsa caracterului clar și inteligibil al respectivei clauze contractuale, suficient pentru a valida soluția instanței de apel cu privire la comisionul de procesare, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă în combaterea argumentelor aduse de instanța de apel în susținerea soluției adoptate cu privire la clauza referitoare la comisionul de procesare, aceasta fiind de prisos. De altfel, dincolo de lipsa de transparență a clauzei în discuție, în mod evident, o jurisprudență constantă a C.J.U.E. a statuat că nu se subscriu noțiunii de obiect principal al contractului decât acele clauze care stabilesc prestații esențiale. Clauzele cu caracter accesoriu, cum sunt cele relative la comisioane, nu intră în această noțiune, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că un astfel de comision intră în costul total al creditului. Așadar, chiar și în ipoteza unei redactări transparente a clauzei în discuție, aceasta nu era exclusă de la controlul caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13. Mai mult decât atât, jurisprudența recentă a C.J.U.E. a hotărât în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, precum cea în discuție, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat (pct. 3 din Hotărârea Curții CY contra Caixa Bank, din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19). Or, recurenta pârâtă s-a limitat la a arăta că nu era obligată să detalieze, în cuprinsul clauzei, toate serviciile furnizate, fără a demonstra însă în ce au constat serviciile și cheltuielile efectuate, a căror contraprestație a pretins-o și încasat-o. Referitor la soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la clauza prevăzută la art. 3 pct. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 27.02.2008, recurenta-pârâtă apreciază că soluția instanței de apel de a constata caracterul abuziv și nulitatea parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 teza a II-a, doar în partea privitoare la criteriul în funcție de care variază dobânda începând cu cel de-al doilea an de creditare, respectiv - în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii - este greșită, susținând, în esență, că nu se poate reține caracterul abuziv al acestei clauze prin prisma Legii nr. 193/2000, existența clauzei care prevede o variație a dobânzii, fără a se detalia și o formulă de calcul a acesteia fiind în acord și cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului. Critica este nefondată, urmând a fi respinsă. În acest context, se reține că împrumutul a fost acordat în condițiile art. 3 din contractul de credit, cu o dobânda fixă pentru primul an de creditare (art. 3.3) de 4,9% pe an, urmând ca, începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente să devină revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința Împrumutatului în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare. Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a modificării ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii prevăzut de art. 3.3 teza a doua din contract nu oferă Împrumutatului/Codebitorului posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul ratei dobânzii, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul ratei dobânzii. Așadar, în baza clauzelor în discuție, Banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile