ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 414/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2017, astfel cum a fost precizată la data de 19.09.2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

A. În temeiul art. 1, art. 2, art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000 și pct. 1 lit. a) din Anexa la lege:

I. Constatarea nulității absolute parțiale a clauzelor contractuale:

- 7 lit. o):

"încălcarea de către Împrumutat/Codebitor a oricărei dintre obligațiile ce îi revin, în baza oricărui Contract, altul decât în baza prezentului Contract, la care Împrumutatul/Codebitorii este parte sau dacă indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de Contract este suspendat, reziliat sau modificat iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte, exigibilitatea înainte de termen a obligațiilor ce îi revin Împrumutatului/Codebitorului, potrivit Contractului respectiv"; capătul de cerere a fost evaluat la suma de 265.093 RON;

- 11.1:

"La cererea Împrumutatului/Codebitorului, Banca va furniza acestuia un exemplar al graficului de rambursare în vigoare, împrumutatul acceptând faptul că graficul de rambursare se poate modifica unilateral, de către bancă în mod corespunzător modificării ratei dobânzii, rambursărilor în avans sau în cazul acordării creditului în două tranșe"; reclamanții au precizat că acest capăt de cerere nu are caracter evaluabil în bani;

- 11.4:

"Modificările clauzelor prezentului Contract se efectuează în baza acordului părților urmând a fi consemnate în Act adițional cu excepția celor privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente care se vor opera de către bancă în condițiile prezentului Contract"; reclamanții au precizat că acest capăt de cerere nu are caracter evaluabil în bani.

Repunerea părților în situația anterioară.

II. Constatarea nulității absolute parțiale a clauzei:

- art. 2.16 din Actul adițional din data de 19.04.2013, "împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON a sumei lunare de plată) se poate modifica pe viitor ca urmare a posibilității variației cursului de schimb valutar și/sau a variației ratei dobânzii creditului ca efect al variației indicelui de referință conform contractului și își asumă acest risc. împrumutatul declară că a fost informat că rata anuală a dobânzii poate să crească pe viitor ca urmare a posibilității creșterii indicelui de referință și îți asumă acest risc"; capătul de cerere a fost evaluat la suma de 265.093 RON.

Repunerea părților în situația anterioară.

III. Constatarea nulității absolute parțiale a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x încheiat la data de 08.05.2007 - respectiv art. 3.3, sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare", iar ca efect al constatării nulității absolute clauzelor contractuale menționate mai sus:

- repunerea părților în situația anterioară;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală inițială a băncii de 5,9 p.p. valabilă la data semnării contractului - reprezentând majorare unilaterală ce se menține și în prezent în cuantumul ratei dobânzii - (echivalentul cu care în mod abuziv a fost majorată unilateral dobânda peste 5,9%), începând cu data de 01.02.2008 si până la data de 19.04.2013;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării fiecărei plăți nedatorate și până la restituirea efectivă a acestora.

Capătul de cerere a fost evaluat la suma de 30.278 RON.

IV. Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x din 08.05.2007 respectiv a art. 3.5 referitor la perceperea unui comision de procesare în valoare de 2% din valoarea creditului, iar ca efect al constatării nulității absolute clauzei contractuale menționate mai sus:

- repunerea părților în situația anterioară,

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2332,68 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de procesare perceput;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la momentul efectuării plății și până la restituirea efectivă a acesteia.

Capătul de cerere a fost evaluat la suma de 9.347 RON.

B. În temeiul art. 970 C. proc. civ. de la 1865 și a deciziei nr. 62/2017 punctele 45-49:

V. Adaptarea pentru viitor a contractul de credit nr. x încheiat la data de 08.05.2007, în sensul:

a) conversiei soldului creditului și tuturor accesoriilor sale, în RON, la un curs maxim de 2,4045 RON/1 CHF, reprezentând echivalentul cursului valutar CHF/LEU din momentul Contractării (respectiv 2,0038 RON/1 CHF) plus 20%;

b) stabilirii unei dobânzi fixe de 3%/an, dobândă ce se va aplica până la data scadenței finale a contractului de credit;

c) recalcularea sumelor de plată ca efect al conversiei în RON și ca efect al modificării dobânzii, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și restituirea sumelor achitate în plus de la acea dată și până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Capătul de cerere a fost evaluat la suma de 103.501 RON.

Prin sentința civilă nr. 3177 din 31 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamanților A. și B., formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a constatat nulă absolut clauza cuprinsă în art. 3.3 din contractul de credit doar în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de evoluția pieței financiare băncii; a obligat pârâtă la plata către reclamanta a sumei de bani reprezentând diferența de dobândă de peste 5,9 puncte procentuale pe an calculată pentru perioada 08.05.2007 - 19.04.2013; a obligat pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele sus menționate calculate de la data efectuării fiecărei plății și până la data restituirii efective. Totodată, a constatat nulă absolut clauza cuprinsă în art. 7 lit. o) din contractul de credit, a respins în rest cererea, ca nefondată, și a luat act că reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A., iar prin decizia civilă nr. 477 A din 16 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În argumentarea recursului, pârâta C. S.A. a susținut, în esență, că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a legii și a considerat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 3.3 teza a II-a și la art. 7 lit. o) din contractul de credit nr. x/08.05.2007, fără o analiză temeinică.

Instanța de apel motivează și contradictoriu în sensul că, în decizia recurată, menționează următoarele:

"Curtea constată că nu caracterul variabil al dobânzii are caracter abuziv, părțile având posibilitatea să prevadă în contract o dobândă variabilă, însă dobânda trebuie să varieze în funcție de criterii transparente, banca trebuind să aibă un motiv prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii, astfel încât nu se poate susține ca o asemenea obligație nu îi incumbă băncii." Or, Banca tocmai prin clauze pe care instanțele de fond și apel le-au considerat abuzive și-a îndeplinit această obligație legală.

Soluția instanței de apel de a constata caracterul abuziv al acestor clauze este greșită, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de apel în mod greșit a încercat să inducă ideea, eronată, de altfel, că profesionistul se află pe o poziție de superioritate, spre deosebire de consumator.

Referitor la soluția prin care instanța de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii, recurenta a susținut că evoluția pieței financiare nu conferă dreptul discreționar al băncii de a modifica nivelul ratei dobânzii, deoarece evoluția pieței financiare nu ține de voința subiectivă a băncii, ci de o serie de factori care influențau variația indicilor care definesc și determină obiectiv evoluția acestei piețe. Motivul variației este obiectiv pentru că, pe de o parte, sintagma "evoluția pieței financiare" nu se limitează la evoluția unul singur indice din această piață, ci la o multitudine și, pe de altă parte, pentru că evoluția pieței financiare nu este în niciun caz sub controlul și influența unei bănci.

Instanța de apel nu s-a aplecat deloc asupra situației concrete din speță, limitându-se doar să facă aprecieri de ordin general, în sensul că dobânda nu ar fi determinabilă și nici previzibilă, că banca nu a prevăzut în contract nici un motiv, aspect neadevărat, dispozițiile contractuale prevăzând elemente clare în raport de care dobânda aplicată creditului putea fi determinată.

Recurenta a evidențiat aspectele ignorate de instanța de apel cu privire la criteriile în baza cărora a variat rata dobânzii curente, subliniind, în acest context, că a respectat dispozițiile normative incidente.

Astfel, s-a arătat că la data încheierii contractului, anul 2007, banca nu avea obligația de a prezenta și de a descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă compusă din marjă fixă + LIBOR CHF la 6 luni (acest algoritm fiind implementat prin Actul adițional încheiat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010), cel chemat de legiuitor să stabilească prețul contractului de credit fiind, în primul rând, instituția de credit care oferă acest produs potențialilor clienți.

Recurenta a susținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, arătând că, în speță, clauzele privitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda nu pot avea caracter abuziv, în considerarea modului concret în care au fost aplicate.

Instanța de apel a dispus anularea clauzei menționate, făcând o analiză insuficientă și incorectă îndeplinirii cumulative a tututor cerințelor ce se desprind din dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pronunțând astfel o soluție eronată.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, clauzele contractuale privitoare la dobândă au fost negociate cu consumatorul, iar clauzele privitoare la modificarea ratei dobânzii nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor.

Instanța de apel a reținut că modul de redactare al pretinsei clauze abuzive de la pct. 3.3. "Această constatare nu este de natură a transforma contractul de credit dintr-un contract cu o dobânda variabilă într-un contract cu dobândă fixă, ci reliefează faptul că banca nu poate proceda la modificarea dobânzii în lipsa unor criterii clare de variație."

Or, această susținere este greșită, instanța de apel omițând că dezechilibrul semnificativ cerut de legiuitor trebuie să fie unul efectiv, generat de aplicarea clauzelor în discuție, ceea ce nu a fost demonstrat în cauza de față, nicidecum unul eventual, abstract.

Sarcina probei în vederea demonstrării unui astfel de dezechilibru concret aparținea intimaților - reclamanți, care însă nu a administrat nicio dovadă în sensul existenței unui dezechilibru semnificativ produs ca urmare a existenței și aplicării clauzelor privitoare la dobândă.

Este esențial a se menționa că legislația în materie bancară și cea în materia protecției consumatorului nu interzice ca pe parcursul derulării unui contract de credit să se producă modificări ale ratei dobânzii, prin stabilirea acesteia succesiv ca fiind fixă sau variabilă.

În plus, la data încheierii Contractului de credit, Banca nu avea obligația legală de a exprima în contract formula de calcul a ratei dobânzii variabile în funcție de un anumit indice de referință, iar criteriul de care a uzat Banca pentru determinarea dobânzii revizuibile în nici un caz nu poate fi calificat ca fiind imprecis, așa cum în mod nedrept notează instanța de apel.

Arată că la data încheierii contractului de credit, Banca a respectat întocmai prevederile Legii 193/2000 pct. 1 lit. a) alineatul al doilea din Anexa la lege, în sensul că a prevăzut în contract o motivație întemeiată a variației dobânzii revizuibile - evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii - banca nefiind obligată de a menționa o formulă de calcul.

Mai mult, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a fost aliniată formula de calcul a ratei dobânzii la rigorile acestui act normativ, rata dobânzii fiind compusă din media indicelui public Libor la 6 luni + marja fixă a băncii.

În aceste condiții,apreciază că nu se poate susține că rata dobânzii ar putea fi modificată în mod discreționar de către bancă, câtă vreme variația ratei dobânzii este influențată începând cu anul 2010 doar de evoluția indicelui Libor la 6 luni.

Prin urmare, ceea ce trebuia instanța de apel să observe este că acel criteriu în raport de care a fost modificată dobânda pe parcursul derulării contractului de credit cu intimații - reclamanți a fost unul transparent.

Cu alte cuvinte, instanța trebuia să analizeze modul concret și efectiv în care clauzele contractuale au fost aplicate și nu să rețină pur și simplu întrunirea condiției dezechilibrului semnificativ și lipsa bunei credințe.

Așa fiind, având în vedere conținutul clauzei în discuție, în speță, nu putem fi în prezența unui dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorului.

În opinia recurentei, determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară cerințelor bunei-credințe, evidențiind o serie de argumente în acest sens.

Pentru justa și echitabila soluționare a cauzei de față, este fundamental să se constate că, independent de redactarea clauzelor în discuție, care de altfel au respectat exigențele legale de transparența de la momentul inserării acestora în contract, din modul concret și efectiv în care aceste clauze au fost aplicate, rezultă că un dezechilibru semnificativ nu a luat naștere, astfel că decizia recurată este netemeinică sub acest aspect și se impune a fi modificată în consecință.

Prin urmare, aplicarea dobânzii revizuibile nu poate fi interpretată ca fiind o clauză ce permite băncii să schimbe condițiile de rambursare a împrumutului în funcție de propria analiză, asa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel, ci al voinței ambelor părți.

Având în vedere modul concret prin care banca a înțeles să facă aplicarea clauzelor contractuale privitoare la dobândă, apare ca evident faptul că acestea nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanților.

Legiuitorul a statuat cu titlu de excepție (alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000), condițiile în care o clauză contractuală nu este abuzivă chiar dacă furnizorul de servicii își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii.

Prin urmare, mai susține recurenta, pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată ca fiind abuzivă, ar fi necesar ca dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut de către un consumator în mod obiectiv și să nu permită consumatorului să atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit, or, în speță nu este cazul.

Totodată, a arătat recurenta, instanța de apel nu a realizat o analiză corectă a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia greșită că această clauză este de natură a conduce la un dezechilibru între prestațiile părților câtă vreme posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda era cunoscută de către împrumutați de la momentul încheierii contractului.

Aceste statuări ale instanței nu pot fi primite în condițiile în care O.U.G. nr. 174/2008, primul act normativ ce a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcție de indici de referință verificabili, a intrat în vigoare ulterior semnării contractului și, conform principiilor aplicării legii în timp, nu retroactivează.

Astfel cum s-a arătat prin întâmpinările depuse la tribunal și în apel, analiza presupusului caracter abuziv al clauzelor contestate trebuie să se facă prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit.

La data de 03.04.2007 nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau un indicator, cu menționarea unei formule de calcul, ci - conform lit. a) de la alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 - trebuia să fie prezentată doar motivația întemeiata care ar conduce la modificare de dobândă, ceea ce a fost respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a doua ("în funcție de evoluția pieței financiare").

Nu se poate susține că împrumutatul a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului (clauza abuzivă în sensul lit. b) pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000), întrucât, astfel cum se poate constata, clauza contractuală privind dobânda de la art. 4.3 a fost stipulată în mod clar și inteligibil.

Pentru toate argumentele expuse, recurenta a apreciat pe deplin legală clauza de la art. 3.3 privind posibilitatea de modificare a dobânzii în funcție "evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii", inserată în contractul de credit încheiat în aprilie 2007 cu intimatii-reclamanți.

Aceleași abordări și interpretări greșite ale legii sunt săvârșite de instanța de apel și cu privire la clauza de la art. 7 lit. o) din contractul de credit.

Astfel, instanța de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite sau nu în totalitate condițiile impuse de legiuitorul român în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, limitându-se să facă o analiză mai detaliată doar asupra clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit.

Recurenta a arătat că ipotezele prevăzute de art. 7 lit. o) au în vedere situațiile în care împrumutatul/codebitorul, prin neîndeplinirea culpabilă sau chiar intenționată a obligațiilor asumate în alte contracte, ar ajunge în imposibilitatea de a-și onora obligațiile prevăzute în prezentul contract, fiind, pe cale de consecință, în culpă pentru această imposibilitate.

Ca urmare, sunt eronate reținerile primei instanțe și ale instanței de apel, potrivit cu care "desființarea prezentului contract este legată, în cazul descris la art. 7 lit. o) și de) nerespectarea obligațiilor din alte contracte încheiate cu banca sau cu o terță persoană, contracte care nu au legătură cu prezentul contract (...)". Este evident că prin această clauză nu s-a urmărit instituirea unui drept al băncii de a desființa contractul de credit în funcție de cum își execută debitorii obligațiile din alte contracte, ci a avut ca scop implementarea unui mecanism de siguranță pentru eventuale situații în care debitorii ar fi fost tentați să invoce o imposibilitate de executare a contractului de credit rezultată din desființarea altor contracte.

În concluzie, recurenta a solicitat a se constatata legalitatea clauzei de la art. 7 lit. o) din contract și menținerea ei în contract; astfel că, fiind legale clauzele de la art. 3.3 și art. 7 lit. o) din contract, nu este legală nici restituirea sumelor încasate în baza lor.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția netimbrării/insuficientei timbrări a recursului, susținând incidența dispozițiilor art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013; totodată, au invocat excepția nulității recursului in temeiul dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 7 decembrie 2022, au fost respinse excepția netimbrării/insuficientei timbrări și excepția nulității recursului, invocate de intimații-reclamanți, prin întâmpinare; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și s-a acordat pentru judecarea acestuia la 1 martie 2023, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul pendinte privește soluția dată capetelor de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de "evoluția pieței financiare", precum și al clauzei prevăzute la art. 7 lit. o) din contractul de credit, conform căreia:

"încălcarea de către Împrumutat/Codebitor a oricărei dintre obligațiile ce îi revin, în baza oricărui Contract, altul decât în baza prezentului Contract, la care Împrumutatul/Codebitorii este parte sau dacă indiferent de motiv și fără acordul scris al băncii, după caz, orice astfel de Contract este suspendat, reziliat sau modificat iar respectiva încălcare, suspendare reziliere sau modificare determină în mod automat sau ca urmare a unei notificări trimise de cealaltă parte, exigibilitatea înainte de termen a obligațiilor ce îi revin Împrumutatului/Codebitorului, potrivit Contractului respectiv".

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența.

Instanța supremă reține că aspectele privind negocierea clauzelor privitoare la dobândă, pe care le invocă recurenta, se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

De asemenea, aspectele legate de transparența clauzei contestate și susținerea lipsei unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, toate constatările factuale ale instanței de apel și evaluarea probelor administrate reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei 3.3, nu a avut în vedere îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 4 din lege, însă criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (în vigoare la momentul încheierii contractului):

"sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, această clauză care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită consumatorilor să determine întinderea obligațiilor asumate.

Înalta Curte subliniază că, în speță, clauza de la art. 3.3 privind dobânda din contractul de credit a fost apreciată de instanțele de fond ca fiind abuzivă doar în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de evoluția pieței financiare.

Sunt nefondate și susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii, în condițiile în care această instanță a menționat expres că nu caracterul variabil al dobânzii are un caracter abuziv, părțile având posibilitatea să prevadă în contract o dobândă variabilă, însă dobânda trebuie să varieze în funcție de criterii transparente, banca trebuind să aibă un motiv prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii.

Astfel, prin clauza contractuală contestată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar mențiunea că rata dobânzii poate fi modificată în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, schimbări semnificative care nu au fost definite în cuprinsul contractului. În atare condiții, nici reclamanții, în calitate de consumatori, și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din chiar modul de formulare al clauzei, criteriile de variație a dobânzii fiind stipulate exclusiv în favoarea pârâtei, fără posibilitatea reclamanților de a le verifica. Prin urmare, cum în mod legal a reținut și instanța de prim control judiciar, nu are relevanță pentru existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților împrejurarea că, în concret, dobânda nu a fost majorată, atâta timp cât legea impune instanței sarcina de a cenzura însăși existența clauzelor abuzive, iar nu doar modalitatea concretă de aplicare a acestora de către profesioniști.

Tot în acest context, se constată că susținerea recurentei conform căreia, instanța de apel motivează și contradictoriu, ar putea fi încadrată în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, însă nici acest motiv de casare nu-și găsește incidența.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

În mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, curtea de apel a apreciat cu justețe ca fiind lipsite de relevanță și susținerile pârâtei cu referire la faptul că începând cu luna iunie 2010 dobânda a variat exclusiv în funcție de Libor la 6 luni, întrucât relevanță prezintă modalitatea de redactare a clauzelor contractuale în forma lor din contractul de credit inițial și nu modalitatea de punere în executare a acestora.

Astfel, cu referire la încheierea actului adițional în baza O.U.G. nr. 50/2010, aspect invocat de către societatea bancară și în recurs, instanța de apel a reținut în mod legal că, în cauză, s-a constatat caracterul abuziv al art. 3.3 în ceea ce privește criteriul de modificare a dobânzii în forma sa din contractul inițial și nu din actul adițional.

Așadar, la data încheierii contractului de credit recurenta-pârâtă trebuia să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 193/2000 sub aspectul reglementării unor clauze contractuale cu obligații clare de plată, cu caracter neechivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Neprocedând în acest mod, recurenta-pârâtă a generat posibilitatea împrumutatului să sesizeze instanța de judecată cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare este contrară cerințelor bunei credințe raportat la faptul că profesionistul, deși nu a încheiat un contract aleatoriu ci un contract comutativ, nivelul obligației de plată a dobânzii stabilit în sarcina consumatorului ține de voința sa exclusivă, ceea ce exclude buna credință.

Deși cele două entități contractuale, respectiv banca și împrumutatul, sunt subiecte de drept privat, libertatea băncii de a reglementa clauzele contractuale nu este absolută, ci ea trebuie să se manifeste în limitele impuse prin legislația privind protecția consumatorilor, ale cărei norme au carater imperativ, de la care părțile nu pot deroga.

Prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în mod corect au constatat instanțele de fond că această clauză, care dă posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, este abuzivă.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând caracterul abuziv al clauzei care posibilitatea băncii de a modifica dobânda în raport de evoluția pieței financiare, sunt nefondate.

În memoriul de recurs, recurenta a formulat critici privind soluția referitoare capătul de cerere vizând clauza de la art. 7 lit. o) din contractul de credit, însă aceasta nu a formulat veritabile critice de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei de apel.

Recurenta a apreciat că instanța de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite sau nu în totalitate condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a interpretat greșit clauza de la art. 7 lit. o), întrucât prin aceasta nu s-a urmărit instituirea unui drept al băncii de a desființa contractul de credit în funcție de cum își execută debitorii obligațiile din alte contracte, ci a avut ca scop implementarea unui mecanism de siguranță pentru eventuale situații în care debitorii ar fi fost tentați să invoce o imposibilitate de executare a contractului de credit rezultată din desființarea altor contracte.

Se constată că, sub aparența unor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă reia în mare măsură, susținerile din memoriul de apel.

Prin urmare, argumentele recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât susținerile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

În consecință, față de modalitatea în care recurenta-pârâtă a înțeles să-și argumenteze calea extraordinară de atac cu privire la soluția dată asupra capătului de cere privind caracterul abuziv al clauzei de la art. 7 lit. o) din contractul de credit încheiat, Înalta Curte constată că nu se poate realiza controlul de legalitate al deciziei de apel, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, o nouă verificare și interpretare a celor susținute în fața acelei instanțe.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2023.