ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 697/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 noiembrie 2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. prin B. S.A. și B. S.A., pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în contractul de credit și de garanție nr. x/28.02.2008 la art. 5.1. lit. c) și, prin urmare, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare (pentru perioada 28.02.2008-prezent), reprezentând plată nedatorată;

- să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit și de garanție nr. x/28.02.2008 la art. 5.2 potrivit căreia "Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.";

- să dispună obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu noile sume ce vor fi achitate de reclamantă după scăderea comisionului de administrare din valoarea totală a ratelor;

- să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 992 și 1092 C. civ. de la 1864.

La 11 martie 2016, reclamanta a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței și constatarea nulității absolute a clauzei contractuale cuprinse în contractul de credit și de garanție nr. x/28.02.2008 la art. 5.1. lit. b) cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare în cuantum de 3971 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, reprezentând plată nedatorată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 204 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992.

Prin sentința civilă nr. 3753 din 17 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI- a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată. A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/28.02.2008 și a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 3753 din 17 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1255A din 04 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat. Totodată, a respins și cererea intimatelor de obligare a apelantei la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanței de apel nr. 1255A din 04 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Prin decizia nr. 916 din 19 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3753 din 17 iunie2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contract, privind comisionul de acordare. A dispus, totodată, restituirea sumei de 3.971 CHF, în echivalent RON, la data plății efective.

Împotriva deciziei instanței de apel nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pârâtele B. S.A. și B., prin mandatar B. S.A. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, respingerea apelului declarat de reclamantă, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

După prezentarea situației de fapt, recurentele au dezvoltat motivele de recurs, după cum urmează:

O primă critică privește faptul că decizia civilă nr. 1403/2019 conține dispoziții contradictorii, motiv de casare reglementat de art. 488 punctul 6 din C. proc. civ.

Se arată că, deși instanța de recurs reține incidența interdicției analizei caracterului abuziv al comisionului de acordare (conform celor precizate la pagina 12 din decizia recurată "Cuantumul comisionului nu poate însă face obiectul analizei caracterului abuziv, acest lucru fiind interzis de art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 care transpune art. 4 alin. (2) din directivă"), cu toate acestea, instanța a procedat la analiza caracterului abuziv al clauzei contestate.

Prin cea de-a doua critică se arată că, în mod greșit, instanța de apel a soluționat motivul de apel constând în caracterul abuziv al comisionului de acordare având în vedere că, în prezenta cauză, clauzele privind comisionul sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv - aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - instanța a făcut o greșită aplicare a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 - motiv de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, autoarele recursului reiterează faptul că instanța de apel, făcând trimitere la Cauza Matei și arătând că această clauză are caracter accesoriu, a reținut inițial imposibilitatea legală de a fi analizat comisionul de acordare întrucât face parte din obiectul principal al contractului.

Se mai arată că motivele C.J.U.E. din cauza C-143/13 nu pot fi aplicate în prezenta cauză, având în vedere că instanța europeană nu a analizat posibilitatea instanței naționale de a verifica caracterul abuziv al comisionului de acordare ce este supus controlului în prezenta cauză, ci a analizat " clauze care prevăd un comision de risc", respectiv un tip de cost/garanție care nu a fost perceput/impus niciodată de B. (par. 46 din hotărâre).

Mai mult, recurentele susțin că, potrivit paragrafului 67 al hotărârii din cauza C-143/13, comisionul de risc a fost analizat de către Curte din perspectiva asimilării lui cu o garanție suplimentară (în afara celei imobiliare, existente în contractul analizat de instanța de trimitere), iar nu a unei componente esențiale a costului în schimbul căreia banca efectuează servicii, precum comisionul de acordare supus analizei în prezenta cauză.

Din această perspectivă, recurentele susțin că acest comision de acordare nu poate fi calificat drept un comision de risc, având în vedere ca el nu a fost perceput clientului pentru garantarea restituirii creditului, reprezentând un cost prevăzut de lege și perceput pentru serviciul prestat de către Bancă cu ocazia analizării documentelor din dosarul de credit, a verificării și evaluării bonității clientului și a efectuării tuturor formalităților pentru punerea la dispoziție a creditului.

Se mai arată că Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori definește la art. 3 lit. g) costul total al creditului ca fiind format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care le suportă consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor, fiind transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010 care nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale - cum este și cazul convenției în litigiu - conform art. 95 din ordonanță, astfel încât, față de dispozițiile art. 148 din Constituție, devine aplicabilă directiva.

Recurentele învederează instanței de judecată și împrejurarea că, potrivit art. 2 lit. d) din Legea 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli fac parte din costul total al creditului, definiția fiind reluată și explicitată exhaustiv de către O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care, la art. 7 punctul 4, prevede că, în costul total al creditului pentru consumatori se includ toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.

Concluzia recurentelor este aceea că, în contradicție cu ceea ce arată instanța, banca nu încasează două prețuri, ci încasează dobândă, care reprezintă venitul la care este îndreptățită Banca pentru acordarea creditului și comisionul de acordare care reprezintă contravaloarea serviciului prestat de către Bancă cu ocazia analizării documentelor din dosarul de credit, a verificării și evaluării bonității clientului și a efectuării tuturor formalităților pentru punerea la dispoziție a creditului, scopul perceperii acestora fiind diferit și justificat de un ansamblu de activități diferite.

Cu referire la prima condiție impusă de art. 4 alin. (6) din Lege (193/2000), recurentele menționează că, potrivit celor reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, din cauza C. C-23/13, par. 49 și 50, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, "(...) trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează".

Față de această statuare, recurentele apreciază că, atâta vreme cât comisionul de acordare reprezintă contravaloarea serviciului prestat de către Bancă cu scopul analizării documentelor din dosarul de credit, a evaluării bonității clientului și efectuării tuturor formalităților pentru punerea la dispoziție a creditului - servicii fără de care creditul nu poate fi pus la dispoziție, aceste tipuri de comisioane reprezintă prestații esențiale în cadrul contractului de credit.

De altfel, se mai arată că acest caracter (de prestație esențială) în economia contractului rezultă și din voința părților, care au privit aceste comisioane, încă de dinaintea acordării creditului, ca fiind costuri principale ce au determinat semnarea contractului, reprezentând astfel "esența însăși a raportului contractual" (a se vedea par. 50 din hotărârea pronunțată în Cauza KaslerC-23/13).

Se mai susține și că, față de condiția existenței unor clauze clare și inteligibile, comisioanele enumerate au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, având în vedere că obligația de plată a comisioanelor a fost în mod clar și transparent exprimată în contractul de credit, precum și în graficul de rambursare, parte integrantă din contract, în care sunt prezentate detaliat toate costurile creditului, defalcate pe categorii de cost pentru fiecare scadență în parte.

Totodată, se mai arată că modul de formulare al costurilor contestate permite evaluarea consecințelor economice ale perceperii acestora, prin modul de calcul clar și transparent, contractul propriu-zis cuprinzând toate elementele necesare de calcul, iar graficul de rambursare (parte integrantă a contractului) menționând valorile efective ale comisioanelor - cu respectarea exigențelor impuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care, prin cauza C-26/13, D. și Hajnalka C. împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, subliniază că o clauză privind un cost trebuie stipulată "astfel încât [consumatorul] să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește".

În susținerea îndeplinirii condiției privitoare la clauze, se menționează și că, în redactarea acestora, nu se pot identifica decât termeni comuni, cunoscuți unui consumator mediu, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguități, nici în ceea ce privește modul de calcul și nici referitor la denumirile folosite în cadrul contractului, fiind făcută trimitere și la anumite considerente reproduse din decizia Curții de Apel București nr. 772/2016.

Totodată, se precizează că, prin susținerile privind pretinsa valoare disproporționata a comisionului de acordare față de contraprestația efectivă a Băncii, instanța critică (la pagina 12 penultimul paragraf din decizie), în realitate, raportul calitate/preț al serviciilor prestate de Bancă aferente acestor comisioane.

În opinia recurentelor, o astfel de analiză nu poate fi făcută de către instanța de judecată, acesta fiind și motivul pentru care, atât Directiva 93/13, cât și Legea nr. 193/2000, exclud, în mod expres, un "control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate" (a se vedea Cauza C. C-23/13, par. 55)

Mai mult, se arată că, la punctul 69 din concluzii, avocatul general explica excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.

O a treia critică privește faptul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor cumulative pentru a considera clauza privind comisionul de acordare ca fiind unul abuziv - instanța a făcut o greșită aplicare a art. 4 din Legea 193/2000, motiv de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentele au avut în vedere considerentul instanței de apel, care a reținut că, în cauză, este îndeplinită condiția dezechilibrului întrucât noțiunea de comision de acordare nu a fost explicată, în mod clar și neechivoc, în cuprinsul contractului de credit sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput, neexistând o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii comisionului, care să fie evidențiată în chiar convenția de credit, oferind pârâtei posibilitatea unei interpretări unilaterale.

Autoarele recursului au susținut că: a) Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu referire la condiția dezechilibrului semnificativ, recurentele apreciază că perceperea comisionului este justificată de prestarea de către Bancă a unui ansamblu de servicii, analiza efectuată de Bancă înainte de acordarea creditului fiind una complexă, realizându-se atât sub aspect financiar, cât și sub aspect juridic, în efectuarea ei fiind implicate mai multe departamente ale Băncii.

Se mai arată că existența acestui serviciu prestat de către Bancă este recunoscută inclusiv de către legiuitor prin art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, scopul analizei fiind acela de a stabili dacă solicitantul este eligibil în vederea contractării unui credit.

Cu referire la faptul că părțile au stabilit comisionul ca procent din valoarea creditului, autoarele recursului solicită a se avea în vedere anumite considerente ale unei decizii ale Curții de Apel București (Decizia civilă nr. 1290/A din 18 decembrie 2014), reluate prin decizia civilă nr. 608/23.03.2016 a Î.C.C.J., prin care a fost respins recursul formulat de către consumatori.

Se mai arată că, la data de 03 octombrie 2019, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a soluționat cauza C-621/17, prin care a răspuns la două întrebări preliminare.

b. Instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 36 și ale art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010.

Ca prim aspect, recurentele menționează faptul că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului nr. x/28.02.2008, acesta fiind încheiat și comisionul fiind perceput anterior intrării în vigoare a ordonanței.

Recurentele apreciază ca relevante prevederile O.U.G. nr. 50/2010 prin prisma faptului că acestea confirmă dreptul creditoarei de a percepe acest comision, făcând trimitere, în acest sens, la anumite considerente ale deciziei civile nr. 485/2017 a Î.C.CJ.

Cu referire la încălcarea/aplicarea greșită a art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010, se arată că, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma inițială a acesteia), textul de lege interzicea perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se acordă, astfel încât, în opinia recurentelor, aceste dispoziții stabilesc tocmai faptul că perceperea comisionului de acordare este legală doar în cazul în care se încheie contractul de credit, deși activitatea de analiză se prestează atât pentru clienții care contractează, cât și pentru cei care nu contractează.

Cu referire la încălcarea/aplicarea greșită a art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, recurentele susțin că legislația aplicabilă contractului de credit supus analizei nu interzicea, nici la momentul încheierii contractului și nici ulterior, perceperea unui comision de acordare. Mai mult decât atât, legalitatea acestuia a fost confirmată prin reglementarea expresă din art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 prin care se prevede că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe "comision de analiză dosar".

Se mai arată că, deși a purtat denumirea de comision de acordare, în realitate, scopul acestui comision este cel surprins de legiuitor, respectiv analiza dosarului de credit în vederea punerii la dispoziție a creditului, cu toată activitatea care rezultă din această operațiune, susținându-se că, dacă nu ar fi fost echitabil sau legal să se perceapă de la debitor un cost pentru toată această analiză, legea l-ar fi interzis, or, atât legislația aplicabilă la data acordării creditului, cât și cea în vigoare la această dată, permit perceperea acestui comision de la consumator.

Mai mult, se afirmă că O.U.G. nr. 50/2010, prin art. 36 alin. (1) și (2), respectiv prin art. 30, impune și recunoaște atât existența acestui serviciu prestat de către Bancă, cât și legalitatea costului perceput ca echivalent al contraprestației.

Sub aspectul pretinsului caracter de dobândă mascată al comisionului de acordare reținut de instanță, recurentele menționează că, în cuprinsul graficului de rambursare (emis la încheierea contractului de credit), precum și în cadrul ofertei înaintate/prezentate de către B. reclamantei, Banca a indicat, în mod distinct, cuantumul dobânzii față de cuantumul acestui comision de acordare, cele două tipuri de costuri având rațiuni distincte și făcând parte din dobânda anuală efectivă, respectiv: comisionul fiind perceput în contul prestării de servicii, iar dobânda reprezentând venitul la care este îndreptățită Banca pentru acordarea creditului. Pe de altă parte, recurentele consideră că insinuarea faptului că Banca ar fi "mascat" o dobândă suplimentară prin perceperea acestui comision reprezintă o veritabilă acuzație de dol, care potrivit art. 1214 alin. (4) din C. civ. trebuie dovedită, nu doar afirmată, un astfel de comportament al Băncii neputând fi probat în condițiile în care ambele costuri au fost aduse la cunoștința clienților încă de dinaintea semnării contractului, în mod clar și separat.

Cu referire la cea dintâi condiție impusă de Legea nr. 193/2000, negocierea clauzelor considerate a fi abuzive, recurentele apreciază că este necesar să se stabilească dacă clauzele supuse analizei au fost prestabilite, fără a se acorda posibilitatea clientului de a o influența.

În acest sens, se arată că, la momentul solicitării informațiilor privind posibilitatea obținerii unui credit conform bonității acestuia, clientul avea posibilitatea efectivă de a influența clauzele contractuale, recurentele susținând că, în cazul de față, au făcut pe deplin această probă prin depunerea la dosar a ofertei de creditare făcută de bancă, acceptată prin semnătură de către client.

Având în vedere că, doar ulterior acceptării acestei oferte s-a redactat contractul de credit, recurentele susțin că împrumutata a avut posibilitatea efectivă de a veni cu o contraofertă, însă, faptul că nu a uzat de această posibilitate nu echivalează cu impunerea unor clauze în contractul de credit, întrucât condiția impusă de lege presupune ca un client să aibă posibilitatea să influențeze o clauză, nicidecum obligația de a-și manifesta acest drept.

Cu referire la Clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit, recurentele susțin faptul că aceasta nu este contrară cerințelor bunei-credințe, întrucât, Banca a prezentat, cu bună-credință, către solicitantul de credit, intenția de a percepe acest comision și modul în care se calculează, prin detalierea acestuia în cuprinsul ofertei de credit și a contractului, ofertă care putea fi lecturată în detaliu înainte de semnarea contractului, fără a fi condiționată încheierea acestuia în momentul prezentării ofertei.

În concluzie, recurentele solicită admiterea recursului, casarea deciziei și respingerea apelului declarat în cauză, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-pârâte B. S.A. și B., prin mandatar B. S.A. nu au dat curs solicitării Înaltei Curți, în sensul de a menționa dacă sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 16-17 decembrie 2019 .

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la 16 ianuarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a înțeles să invoce excepția inadmisibilității, precum și excepția tardivității formulării celor două cereri de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea pe fond a recursurilor.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor la 23 ianuarie 2020, respectiv la 27 ianuarie 2020 .

Recurenta B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare la 3 februarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimată prin întâmpinare, iar, pe fond, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea apelului, admiterea acestuia, cu consecința schimbării în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul București, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menționate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și garanție nr. x din 28 februarie 2008 și, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

Împotriva deciziei instanței de apel nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecarea apelului, admiterea acestuia cu consecința schimbării în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul București, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menționate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și garanție nr. x/28.02.2008 și, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurentă arată că hotărârea instanței de apel se întemeiază pe o greșită interpretare a situației juridice supuse atenției sale.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta reproduce ceea ce a reținut instanța de apel, respectiv că dobânda este contraprestația principală în contractul de credit, iar comisionul de acordare nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, aspect față de care instanța a apreciat că se află în prezența unei clauze accesorii, nedeterminante pentru încheierea contractului, care poate fi analizată din perspectiva alin. (1) a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, se mai arată că instanța a considerat clauza drept una nenegociată, întrucât este vorba despre un contract standard, preformulat. Totodată, dat fiind faptul că, în contract, nu este lămurit scopul perceperii comisionului de acordare, instanța a considerat că, în lipsa contraprestației băncii, s-a creat un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților contractante, contrar cerințelor bunei-credințe, apreciind că această clauză are caracter abuziv.

Având în vedere considerentele instanței de apel, recurenta susține că aceasta a interpretat greșit articolul 4 din Legea nr. 193/2000, critică pe care o circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, autoarea recursului învederează faptul că întreaga motivare a instanței de fond și de apel, care a stat la baza pronunțării hotărârii, se întemeiază pe o greșită interpretare a legislației aplicabile în speță.

Făcând trimitere la apărările formulate în fond și în apel, recurenta afirmă că, în conformitate cu prevederile art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit, a perceput un comision de acordare care corespunde activităților pe care creditoarea le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate.

În continuare, recurenta enumeră condițiile pe care o clauză trebuie să le îndeplinească, cumulativ, pentru a putea fi reținut caracterul abuziv, conform art. 4 din Legea 193/2000, precum și în acord cu practica judecătorească, aducând argumente în combaterea caracterului considerat abuziv al clauzei din speța de față.

În combaterea celor reținute de instanța de apel, care a considerat că, în contractul analizat, clauza cu privire la comisionul de acordare nu face parte din obiectul principal al contractului, întrucât nu a fost prezentat în contract ca un element al dobânzii, recurenta face referire la dispozițiile Legii nr. 193/2000 în care este stipulat faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată.

Față de dispoziția legală mai sus amintită, recurenta susține că acele clauze referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urma sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului care, împreună cu marja de profit a Băncii (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit care reprezintă componenta esențială a obiectului contractului de credit.

Se mai arată că prețul contractului nu se reduce nicidecum la dobândă, ci cuprinde absolut toate costurile contractuale percepute împrumutatului, comisionul de acordare fiind un astfel de cost.

Așa fiind, recurenta susține că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE), dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Referindu-se la raționamentul instanței de apel, respectiv că, în contractul analizat, clauza cu privire la comisionul de acordare nu a fost negociată și că a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, "întrucât scopul perceperii comisionului de acordare nu este menționat în cuprinsul contractului" (pagina 12 paragraf 12 din decizia recurată), recurenta apreciază că instanța de apel a argumentat lipsa negocierii și existența dezechilibrului într-o manieră confuză și lipsită de coerență, constatând lipsa caracterului negociat din simplul fapt că este vorba despre un contract standard, preformulat, iar existența dezechilibrului, din faptul că scopul perceperii comisionului de acordare nu este prevăzut expres în contract.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta consideră că acea clauză, referitoare la comisionul de acordare, este redactată în mod clar și ușor de înțeles, reclamanta neavând nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege existența și întinderea acestei obligații.

Mai mult, se arată că, obligația de a folosi un limbaj clar și inteligibil nu trebuie absolutizată, întrucât Banca nu are o obligație de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, ci obligația de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare, la solicitarea clientului.

De altfel, recurenta subliniază că reclamanta nu contestă lipsa limbajului clar și inteligibil, ci, însăși existența clauzelor.

În combaterea argumentelor instanței de apel, care a caracterizat lipsa definirii în contract a acestui comision de acordare concomitent cu inserarea lui în contract, ca neinteligibil, ducând, astfel, la crearea unui dezechilibru în defavoarea consumatorului și, prin aceasta, determinând caracterul abuziv, recurenta învederează instanței de control judiciar că analiza caracterului abuziv a unei clauze nu se poate face generic, ci de la caz la caz, considerând că redactarea clauzelor din contractul de credit, la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului îndeplinesc condițiile unor clauze clare și inteligibil exprimate, previzibile pentru client.

Se mai arată că, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 190/1999, "costul total al creditului pentru împrumutat reprezintă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri . . . . . . . . . .", astfel încât, Legea 190/1999 - legea creditului ipotecar - permite perceperea de comisioane de către Creditor, singura condiție pentru valabilitatea acestora, fiind inserarea lor în Contractul de credit.

Recurenta face trimitere inclusiv la dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010 care interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se acordă, ceea ce, în opinia sa, înseamnă că, per a contrario, în cazul acordării creditului, perceperea unui atare comision este legală.

În susținerea afirmațiilor sale, recurenta face vorbire inclusiv de o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă care, prin decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014, a reținut cu privire la legalitatea acestui comision că, acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziție de client, analiză ce presupune existența unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situație, iar, sub aspectul legalității comisionului de întocmire dosar, instanța supremă a reținut că "La data încheierii contractelor de credit ale reclamanților (anterior intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010), nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010), stabilindu-se că, pentru analiza dosarului, se percepe un comision în sumă fixă.

Se mai arată și că, recent, C.J.U.E. s-a pronunțat asupra celor două întrebări preliminare ce au făcut obiectul cauzei C- 621/17 Kiss, existând astfel, în plus, argumente în sprijinul celor susținute de părțile recurente.

Cu referire la condiția clauzei negociate, recurenta evocă ceea ce a reținut instanța, respectiv, faptul că, fiind în prezența unui contract standard, preformulat, caracterul nenegociat al contractului este prezumat.

Cu toate acestea, potrivit definiției conceptului de "clauză care nu a fost negociată", menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic "Fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Cu privire la acest aspect, se arată că, în general, contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, ceea ce nu înseamnă că, indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. Recurenta subliniază, de altfel că, la fel de eronată este și ipoteza că, în astfel de situații, consumatorul nu poate influența clauzele respective.

Apreciind concluzia instanței de apel ca fiind eronată, recurenta susține că simplul fapt că un contract este preformulat, nu înseamnă, în mod automat, că părțile nu au avut posibilitatea să negocieze.

Mai mult, se arată că utilizarea contractelor de adeziune, în sine, nu este o măsură ilicită, ci, este o măsură obligatorie pentru instituțiile de credit, impusă de Banca Națională a României, modelele de contracte făcând parte din procedurile de creditare, astfel încât, existența unui contract preformulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia.

Totodată, făcând trimitere la jurisprudența franceză, recurenta afirmă că o clauză contractuală care nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

De asemenea, recurenta face o remarcă asupra faptului că marea majoritate a împrumutaților critică ex post imposibilitatea influențării naturii unor clauze contractuale, cu toate că nu au făcut nicio contraofertă băncii, nu au făcut demersuri pentru negociere în perioada precontractuală.

Se mai arată că, potrivit art. 948 C. civ., condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, respectiv, pentru încheierea valabilă a oricărui contract sunt capacitatea de a contracta și consimțământul valabil exprimat al părții care se obliga, la care se adaugă un obiect determinat și o cauză licită, astfel încât, inclusiv contractul de adeziune se supune acelorași condiții de valabilitate, singura diferență fiind modul de exprimare a consimțământului.

Analizând condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, recurenta afirmă că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Se arată că, în conformitate cu considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Prin urmare, se arată că atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a Băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, acesta rezultând din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că, în opinia recurentei, nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului, noțiunea presupunând o apreciere a comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.

Se arată că, în cazul concret, reclamanta a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comision, opțiunea a fost liber exprimată, Banca neimpunând niciun fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere.

Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul Contractului de credit, a corespuns unor criterii de oportunitate financiare proprii împrumutatei, acceptate de către aceasta, astfel încât, în opinia recurentei, părțile au cunoscut de la data încheierii Contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamantei este una cu executare succesivă.

Se mai susține că dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu Banca, or, în opinia recurentei, perceperea comisionului de acordare este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamantă prin semnarea Contractului de credit, devenind, astfel, lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Cu referire la criteriul echilibrului contractual, recurenta evocă art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de "dezechilibru semnificativ", arătând că, în doctrină, a fost explicat și definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală", astfel încât, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat ar trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce o privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Se susține că, în cauza de față, ținând cont de împrejurarea că intimata a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptați în cunoștință de cauză, o astfel de dovadă nu poate fi făcută de către intimată.

În plus, se arată că, pentru a putea fi invocat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, în cauza dedusă judecății, intimata invocând tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative Băncii față de obligația intimatei de a achita comisionul de acordare, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.

Se mai învederează și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a reținut că, potrivit Directivei nr. 93/13/CEE, s-ar oferi posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.

Ca urmare, se afirmă că legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop obținerea modificării unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci asigurarea protecției consumatorului în aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voința Băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Se susține că nu există nimic dezechilibrat între dreptul de a trage un credit-drept de care a beneficiat reclamanta-și obligația de achita prețul acestui serviciu, ci, dimpotrivă, dezechilibrul se manifestă în situația inversă pe care o pretinde reclamanta, în sensul de a fi exonerată de obligația de rambursare a creditului, o astfel de consecință lipsind contractul nu numai de cauză, prin prejudiciile majore pe care le produce băncii, dar și de obiect, fiind contrară oricărei norme de drept.

Se arată că alegerea produsului de creditare, având caracteristicile definite în cuprinsul Contractului de credit, a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatei, acceptate de către aceasta, aplicarea costurilor neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor acesteia în condițiile în care intimata a optat pentru oferta care a avantajat-o cel mai mult dintre toate ofertele existente pe piață la acel moment, aspect recunoscut de aceasta prin încheierea contractului de credit.

Se susține că acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziție de client, analiză ce presupune existența unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situație și, în consecință, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece este lăsată la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv în sumă fixă sau ca procent din valoarea creditului.

Totodată, se învederează că, perceperea acestui comision are un echivalent într-o contraprestație efectivă a pârâtei, deoarece aceasta efectuează anumite operațiuni bancare pe care nu este obligată să le efectueze gratuit, iar valoarea acestuia nu este disproporționată față de activitatea desfășurată raportat la valoarea creditului, astfel încât, recurenta apreciază că, prin perceperea comisionului de acordare credit, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, prin urmare, această clauză nu are caracter abuziv.

Considerând că, în lipsa existenței cumulative a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, nu se poate susține caracterul abuziv al clauzei cu privire la perceperea comisionului de acordare, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, recurenta încheie prin a solicita admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, cu ocazia rejudecării apelului, admiterea acestuia, cu consecința schimbării în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul București, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menționate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și garanție nr. x/28.02.2008 și, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

Recurenta-pârâtă B. S.A. nu a dat curs solicitării Înaltei Curți, în sensul de a menționa dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 16-17 decembrie 2019 .

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la 16 ianuarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a înțeles să invoce excepția inadmisibilității, precum și excepția tardivității formulării recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea pe fond a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23 ianuarie 2020 .

Recurenta B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare la 3 februarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimată prin întâmpinare, iar, pe fond, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea apelului, admiterea acestuia, cu consecința schimbării în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul București, în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menționate la art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și garanție nr. x din 28 februarie 2008 și, implicit, a cererii vizând restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 02 februarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și B., prin mandatar B. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1403 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentele-pârâte este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, întrucât recurentele-pârâte B. S.A. și B., prin mandatar B. S.A., prin recursurile declarate, au dezvoltat, în esență, aceleași critici de nelegalitate a deciziei atacate, pentru o bună administrare a actului de justiție și asigurarea unei coerențe a raționamentului instanței, Înalta Curte apreciază că cercetarea cauzei se poate face într-un mod unitar asupra criticilor din ambele memorii de recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la posibilitatea de a se analiza caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, arată recurentele că, deși a reținut că nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv cuantumul comisionului de acordare, acest lucru fiind interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, instanța de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al comisionului de acordare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând în mod logic raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția.

Astfel, instanța de apel, a reținut, pentru început, faptul că, în raport de hotărârea CJUE pronunțată în cauza Matei împotriva României, C-143/13, în interpretarea art. 4 alin. (2) din Directivă, pentru a aprecia dacă o clauză intră sub incidența acestui text de excludere este necesar a se analiza dacă aceasta intră în sfera noțiunii de obiect principal al contractului sau în caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora. În caz contrar, clauza are un caracter accesoriu, de natură a nu fi exclusă de la examenul instituit de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ulterior, instanța de apel a analizat contractul de credit și a stabilit că, în cauză, clauza care instituie comisionul de acordare credit este o clauză accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, astfel că trebuie examinat caracterul abuziv al acesteia din perspectiva alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ce privește considerentul la care recurentele au făcut referire, având în vedere jurisprudența CJUE la care instanța s-a raportat, respectiv cauza C-143/13, în care instanța de contencios european a reținut că un consumator nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13), cât și prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în mod corect s-a reținut că nu poate face obiectul analizei caracterul abuziv al cuantumului comisionului de acordare.

Aceasta pentru că dispozițiile legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Întrucât intimata-reclamantă, prin apelul formulat, a invocat lipsa contraprestației băncii în schimbul comisionului de acordare perceput, în mod corect a reținut instanța de apel că poate examina caracterul abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare, din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, susținerile recurentelor-pârâte nu reliefează considerente contradictorii, de natura celor la care se referă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și a căror gravitate ar face, practic, hotărârea nemotivată, ci reprezintă o interpretare logică și judicioasă atât a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 194/2000, cât și a jurisprudenței relevante a CJUE, criticile astfel dezvoltate fiind nefonda