ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 916/2019

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B.., prin C. S.A. și S.C. C. S.A., pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța:

1) să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit și de garanție nr. 104747 din 28 februarie 2008 la art. 5.1. lit. c) și, prin urmare, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare (pentru perioada 28 februarie 2008 - prezent), reprezentând o plată nedatorată;

2) să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit și de garanție nr. 104747 din 28 februarie 2008 la art. 5.2 potrivit căreia "Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4."

3) să dispună obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu noile sume ce vor fi achitate de reclamantă după scăderea comisionului de administrare din valoarea totală a ratelor;

4) să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3753 din 17 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, modificată, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., B., C. SA

A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.2 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104747 din 28 februarie 2008 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei hotărâri prima instanță a reținut că primele două clauze contestate de reclamantă, prevăzute la art. 5.1 lit. b) și art. 5.1 lit. c) din contractul de credit intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, astfel că aceste clauze nu se pot încadra în noțiunea de "obiect principal al contractului", dat fiind că prestația nu are caracter esențial, aspect care rezidă din faptul că aceste comisioane sunt percepute în schimbul activităților efectuate de bancă pentru acordarea, respectiv administrarea creditului.

S-a reținut că cele două clauze privind comisionul de acordare și comisionul de administrare nu definesc însăși esența raportului contractual de împrumut, obligația de plată a acestora nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestație caracteristică a acestui raport juridic, ci cu caracter accesoriu prin raportare la obligația principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă, că acestea se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preț în schimbul unor servicii prestate de bancă.

În privința clauzei referitoare la comisionul de acordare, s-a reținut că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 3971 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului - și că acesta este plătibil o singură dată la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, astfel că nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, instanța de fond a reținut că însăși denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, legislația din materia drepturilor consumatorului neimpunând profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

S-a apreciat că formula de calcul este mai mult decât clară fiind astfel inserat un mecanism transparent de calcul al comisionului de administrare, care a permis reclamantei să aibă o reprezentare clară a efectelor acestei clauze asupra contractului în ansamblul său, neputându-se reține lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei contestate și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Referitor la capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 5.2 din condițiile speciale ale contractului credit, instanța de fond a reținut, în esență, caracterul abuziv al acesteia dedus din faptul că, prin clauza arătată, banca și-a rezervat dreptul de a revizui cuantumul comisioanelor fără a indica criteriile concrete, obiective, care vor fi avute în vedere, revizuirea acestor comisioane urmând a se realiza în funcție de politica de creditare a băncii, astfel că această clauză, prin modul în care a fost formulată, este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar exigențelor bunei-credințe.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta reclamantă A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 1255 A din 04 septembrie 2017 a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinței civile nr. 375, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. S.A. și B., prin mandatar C. S.A., ca nefondat.

A respins cererea intimatelor pârâte de obligare a apelantei reclamante la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că motivele de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare excedează obiectului judecății și că motivele de apel referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare sunt nefondate.

Cu privire la aceste din urmă motive de apel instanța a avut în vedere că dobânda este contraprestația principală în contractul de credit și nu dobânda anuală efectivă, iar comisionul de administrare nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, rezultând astfel faptul că este o clauză accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, ceea ce presupune examinarea caracterului abuziv al acesteia din perspectiva alin. (1) al art. 4 din lege.

În speță, s-a reținut, contractul este unul de adeziune, iar clauza în discuție, parte din acesta, nu a fost negociată, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală, îi revenea băncii sarcina de a proba caracterul negociat al contractului sau al unora din clauzele acestuia. Nefiind făcută această dovadă, instanța a prezumat caracterul nenegociat al contractului și, implicit, al clauzei.

S-a apreciat că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv acela de contraprestație a serviciilor legate de administrarea creditului, care sunt inerente activității acesteia într-un contract de credit cu executare pe o perioadă îndelungată de timp, că perceperea sa se datorează modalității în care banca a înțeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă și costurile sale legate de administrarea creditului, cuantumul comisionului neputând face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege, modalitatea de stabilire a acestuia, în procent aplicat la soldul creditului, reprezentând voința părților contractante și fiind obligatorie pentru acestea în temeiul art. 969 din C. civ. din 1864.

În concluzie Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, respectiv a art. 5.1 lit. c) din contract.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Consideră recurenta că hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de apel în prezenta cauză este nelegală, prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că analiza criticilor aduse sentinței pronunțate de Tribunalul București exced obiectului judecății, în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, întrucât nu ar fi făcut obiectul cererii de chemare în judecată față de faptul că la primul termen de judecată (11 martie 2016) a depus o cerere de modificare a acțiunii, prin care a solicitat instanței de judecată și constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare și, pe cale de consecință, restituirea sumei de 3.971 CHF, reprezentând 2% din valoarea împrumutului, percepută cu acest titlu.

Recurenta-reclamantă consideră că, nepronunțându-se asupra motivelor de apel care au vizat soluția instanței de fond cu privire la comisionul de acordare, instanța a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., prin încălcarea acestei reguli de procedură, instanța de apel reducând nejustificat limitele rejudecării fondului cauzei, astfel cum acestea au fost conturate prin motivele de apel formulate.

Referindu-se la al doilea motiv de casare, recurenta arată că instanța de apel, deși a constatat caracterul nenegociat al clauzei referitoare la comisionul de administrare, a considerat că aceasta nu are caracter abuziv, întrucât scopul perceperii acestui comision ar rezulta din chiar denumirea sa.

Consideră că soluția instanței de apel este greșită, fiind fundamentată pe o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, referitoare la dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile recurentei și ale instituției bancare, astfel cum acestea rezultă din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104747 din 28 februarie 2008, prin raportare la obligația de plată derivată din perceperea comisionului de administrare.

Se arată că așa-zisele contraprestații ale instituției de credit nu reprezintă, de fapt, costuri aferente creditului contractat și care s-ar regăsi în sarcina recurentei, cheltuielile de personal și cele aferente echipamentelor tehnice utilizate de bancă neputând fi transferate către recurentă, în condițiile în care, obținând autorizările specifice privind funcționarea pe piața bancară, instituția creditoare a făcut dovada deținerii patrimoniului și a logisticii necesare desfășurării activității, nefiind justificată impunerea acestor costuri recurentei.

Apreciază recurenta că odată ce a plătit și dobânda creditului, instanța de apel ar fi trebuit să explice și motivul pentru care cheltuielile respective nu pot fi acoperite prin sumele plătite cu acest titlu, care nu trebuie să reprezinte profit net al Băncii.

În acest context, arată recurenta, instanța de apel a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, apreciind că lipsa caracterului abuziv al clauzei respective ar rezulta și din faptul că ar fi inteligibilă și, prin urmare, asumată în deplină cunoștință de cauză, făcând totodată trimitere la jurisprudență.

Intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și S.C. B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Prin acțiunea inițial formulată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 18 noiembrie 2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. și C. S.A., recurenta-reclamantă a solicitat:

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzută de art. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit fi de garanție nr. 104747 din 28 februarie 2008 și, prin urmare, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute cu titlul de comision de administrare, reprezentând o plată nedatorată;

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale cuprinsă în contractul de credit menționat, la art. 5.2, potrivit căreia "creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4"

- obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu noile sume ce vor fi achitate de recurenta după scăderea comisionului de administrare din valoarea totală a ratelor;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin cererea modificatoare depusă în ședință, la termenul din 11 martie 2016 - primul termen de judecată -, recurenta reclamantă a învestit instanța și cu soluționarea unui capăt nou de cerere, respectiv constatarea nulității absolute a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit și de garanție în cauză, la art. 5.1 lit. b) și, prin urmare, obligarea pârâtelor la restituirea sumei percepute cu titlul de comision de acordare, în cuantum de 3.971 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului.

În pronunțarea Sentinței nr. 3753 din 17 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a analizat, din perspectiva Legii nr. 193/2000, caracterul abuziv atât al clauzei privind comisionul de administrare - art. 5.1 lit. b) din contract - cât și al clauzei privind comisionul de acordare - 5.1 lit. c) din contract.

În motivare instanța de fond a reținut, în esență, că nivelul de informare prevăzut în contract în ceea ce privește comisionul de acordare este suficient, rezultând cu evidență că acest comision a fost perceput pentru acordarea creditului, fiind pe deplin comprehensibilă rațiunea perceperii lui, astfel că nu era necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ceea ce face să nu fie îndeplinită una dintre cerințele cumulative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, Tribunalul a avut în vedere că însăși denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, că o astfel de activitate are caracter complex, presupunând monitorizarea ori efectuarea de operațiuni de către bancă, inclusiv în interesul împrumutatului, în scopul rambursării creditului acordat, pe întreaga perioadă de creditare, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

În motivarea apelului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că, în privința clauzei contractuale cuprinse în Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 104747 din 28 februarie 2008 la art. 5.1 lit. b), privind comisionul de acordare în cuantum de 3.971 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, instanța de fond a stabilit o concluzie greșită cu privire la rațiunea perceperii de către C. a acestui comision, fără a avea în vedere aspectul referitor la caracterul standard, preformulat, al contractului de credit, din care rezultă imposibilitatea negocierii acestuia, că instanța de fond a omis dezechilibrul creat prin obligarea sa la plata acestui comision, urmare faptului că operațiunile de monitorizare a creditului intră în atribuțiile instituției creditoare, iar costul acestora este suportat de către clienți prin plata dobânzii creditului.

În aceste împrejurări, instanța de apel, reținând că doar analiza clauzei privind comisionul de administrare face parte din obiectul acțiunii nu și cea referitoare la comisionul de acordare, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum appellatum consacrat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 fiind astfel fondat.

Criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel este fundamentată pe o greșită interpretare și aplicare a art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori în a reține lipsa caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Dezechilibrul semnificativ la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci ruperea echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților trebuie verificată dincolo de dimensiunea economică a acestor prestații.

Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor neputând fi dedus din simpla percepere a comisioanelor.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Recurenta-reclamantă a fost informată atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, cât și cu privire la scopul perceperii acestuia.

Deoarece administrarea creditului presupune efectuarea de operațiuni inclusiv în beneficiul împrumutatului, nu se poate susține că lipsește contraprestația în schimbul încasării comisionului ori că obligația de plată a comisionului este lipsită de cauză.

Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. Nu există niciun element în speță care să ateste încălcarea cerinței respectării de către pârâtă a exigențelor bunei-credințe, comisionul de administrare fiind menționat în mod clar ca fiind obiect al obligației de plată în sarcina consumatorului în cuprinsul capitolelor relevante din contractul de credit care prevăd costurile creditului.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de piață, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Cerința exprimării într-un limbaj ușor inteligibil este îndeplinită dat fiind faptul că din însăși denumirea lui - comision de administrare - rezultă cu evidență rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, analiza privind caracterul clar și inteligibil al acestui comision urmând a se face din perspectiva explicării modului de calcul, stabilirea cuantumului comisionului de administrare neintrând în sfera de analiză a evocatelor dispoziții legale, aspect corect reținut de instanța de apel care și sub acest aspect, a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 1255 A din 04 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN