ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2171/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, astfel cum a fost precizată la 18 decembrie 2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2, 4.4, 5.1 lit. b) și c), 5.2, 6.1.3, 8.9, 8.14 și 8.15 din convenția de credit nr. x din 18 februarie 2008 și eliminarea acestor clauze din contract, să se dispună exonerarea lor de plata comisionului de administrare a creditului și restituirea sumelor acordate cu titlu de comision de administrare și acordare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1022 din 3 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 2304A din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 18 februarie 2008: a) clauza contractuală prevăzută de art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare; b) clauza prevăzută de art. 4.4 numai în ce privește inexistența obligației de revizuire a dobânzii; c) clauza prevăzută de art. 5.2 în ce privește sintagma "în funcție de politica sa de creditare"; d) clauza prevăzută de art. 6.1.3 numai în ce privește dreptul mandatarului creditorului de a debita cu suma corespunzătoare debitului scadent orice alt cont de disponibilități al împrumutatului/codebitorului, inclusiv conturile de card prezente și viitoare. A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamanților comisionul de acordare în cuantum de 2.948,06 CHF, echivalent în RON la cursul BNR din data plății, la care se adaugă dobânda legală aferentă sumei reprezentând comision de acordare în RON, de la 18 februarie 2008 și până la plata efectivă. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate. Au fost obligați apelanții la plata către intimata C. S.A. a cheltuielilor de judecata în apel în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanții, cât și pârâtele au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a deciziei atacate în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2, art. 5.1 lit. c), art. 8.14, art. 8.15 și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, ale Legii nr. 190/1999, ale O.G. nr. 21/1992, ale art. 37

1

și art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010 și ale C. civ.

Autorii căii de atac arată că reaua-credință a băncii reiese din modul de calcul al dobânzii lunare, astfel cum este prevăzut de art. 4.2 din contractul de credit, iar banca ar fi recunoscut caracterul abuziv al acestei clauze întrucât a modificat în mod unilateral contractul prin introducerea unei alte formule de calcul ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Prin memoriul de recurs se critică și modul în care curtea de apel a interpretat clauza referitoare la comisionul de administrare deoarece, în mod greșit, aceasta nu a reținut natura abuzivă a respectivei clauze deși comisionul nu fusese prevăzut în oferta băncii și nici argumentele aduse de recurenții-reclamanți legat de cuantumul ridicat al comisionului, de faptul că acesta este o dobândă mascată și de faptul că din contract nu reiese scopul perceperii acestui comision.

Se mai arată că art. 8.14 care dă posibilitatea băncii de a declara scadența anticipată a creditului în situația neîndeplinirii oricărei obligații îi dezavantajează pe împrumutați, la fel și art. 8.15 care instituie în sarcina lor o prezumție de culpă în caz de neîndeplinire a oricăror obligații contractuale.

Se solicită și restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurentele-pârâte C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A. au solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea deciziei atacate, invocând, în esență, următoarele:

Contrar susținerilor instanței de apel, instanța de fond a apreciat în mod corect, în opinia recurentelor-pârâte, că prevederile clauzei referitoare la comisionul de acordare sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, astfel cum dispune art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 deoarece acest comision reprezintă una din spezele contractului de credit, perceput de bancă pentru demersurile pe care aceasta le face anterior încheierii contractului de credit. Se mai arată că respectiva clauză nu poate fi declarată abuzivă prin prisma faptului că nu este menționată în contract contraprestația băncii, scopul său rezultând din denumire, că este clar exprimată, suma percepută este determinată printr-un procent aplicat la valoarea creditului și recurenții-reclamanți au cunoscut obligația de achitare a acestui comision încă de la încheierea contractului de credit. Instanța de apel a confundat comisionul de analiză dosar cu comisionul de acordare.

Autoarele căii de atac susțin că nu pot fi analizate prin prisma caracterului abuziv clauzele care constituie obiectul principal al contractului, astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, comisionul de acordare fiind una din prestațiile care definesc contractul, separat de dobândă, ca remunerație pentru prestarea unui serviciu. Se mai susține că, în această situație, instanța ar fi trebuit să verifice dacă elementele în discuție sunt clar exprimate și numai în caz contrar, să procedeze la analiza caracterului abuziv al respectivelor clauze. În opinia recurentelor-pârâte, clauzele contractuale contestate sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, pentru înțelegerea căruia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În subsidiar, se susține că nu este datorată dobânda legală penalizatoare în temeiul art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011.

Prin memoriul de recurs se arată că banca nu s-a folosit de prevederile clauzei 5.2 din contract și că prin art. 6.1.3. nu li se creează recurenților-reclamanți niciun prejudiciu, iar dezechilibrul semnificativ nu a fost dovedit. Se mai arată că soluția primei instanțe cu privire la clauzele care prevăd dobânda creditului (art. 4.2 și art. 4.4 din contract) este corectă, acestea neavând caracter abuziv, alegațiile instanței de apel referitor la sintagma "va avea dreptul fără a fi obligată" fiind neîntemeiate.

Referindu-se la toate clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată, recurentele-pârâte arată că acestea au fost negociate, în contextul în care ar fi trebuit să existe un minim de diligență din partea consumatorilor pentru a influența conținutul contractului, iar prevederile preformulate reprezintă o ofertă de contract la care consumatorii nu au răspuns cu o contraofertă. Aceleași părți afirmă că în fața instanței de apel nu s-a dovedit caracterul nenegociat al clauzelor, iar banca nu se putea substitui recurenților-reclamanți în aprecierea oportunității semnării unui contract de credit care includea comision de acordare și dobândă. Se menționează și că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurenților-reclamanți prin includerea clauzelor contestate și că acestea nu sunt contrare bunei-credințe, noțiune care, în opinia recurentelor-pârâte, trebuie analizată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 363/2007 referitoare la practicile comerciale înșelătoare. Autoarele căii de atac afirmă că banca nu a profitat de starea de nevoie a consumatorilor atunci când a acordat creditul, că nu se poate cere băncii să încheie acte cu titlu gratuit, în lipsa comisioanelor și că, în faza precontractuală, consimțământul recurenților-reclamanți nu a fost influențat în niciun fel, cu atât mai mult cu cât le-au fost prezentate oferte de produse bancare și le-au fost explicate comisioanele.

Recurentele-pârâte și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de recurentele-pârâte ca tardiv, iar în subsidiar respingerea acestuia.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 24 iunie 2020 a fost respinsă excepția tardivității recursului formulat de recurentele-pârâte, invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare, au fost admise în principiu ambele recursuri și s-a fixat termen în ședință publica la 4 noiembrie 2020, în vederea soluționării acestora.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenții-reclamanți, din memoriul de recurs rezultă că aceștia au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, autorii căii de atac au susținut că, prin decizia atacată, curtea de apel a aplicat greșit, între altele, prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, ale Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, ale Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, ale O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, ale art. 37

1

și art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și ale C. civ.

În concret, recurenții-reclamanți critică soluția prin care curtea de apel a respins apelul formulat de aceștia pe aspectul restituirii comisioanelor și în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2, art. 5.1 lit. c), art. 8.14 și art. 8.15 din contractul de credit.

Instanța supremă constată că soluția instanței de apel de a respinge aceste motive de apel este corectă și a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legislației din domeniul protecției consumatorilor, în principal ale Legii nr. 193/2000.

Astfel, soluția de respingere a cererii de restituire a comisioanelor a fost în mod corect menținută întrucât aceasta cerere are un caracter accesoriu cererii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale care stabilesc obligația de plată a comisioanelor. Or, atât timp cât nu s-a reținut caracterul abuziv al respectivelor clauze, nu se putea dispune restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se arată că instanța de apel nu a reținut dezechilibrul semnificativ creat de modul în care a fost concepută formula de calcul a dobânzii, conform art. 4.2 din contract, din memoriul de recurs nu rezultă în mod concret care sunt textele de lege aplicate greșit, iar recurenții-reclamanți reiau criticile din memoriul de apel. Instanța de apel s-a pronunțat deja asupra acestor chestiuni și a reținut că nu se creează în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ, chestiune care, de altfel, reprezintă un aspect de fapt deoarece necesită analiza poziției fiecărei părți la momentul încheierii contractului. În aceste condiții, Înalta Curte nu mai poate reveni asupra constatărilor instanței devolutive, rolul său fiind limitat la analiza aspectelor de nelegalitate.

Cu privire la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, care reglementează comisionul de administrare, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că acest comision nu a fost prevăzut în oferta inițială, că nu este definit în contract și că respectiva clauză nu a fost negociată. Autorii căii de atac reiterează aspecte de fapt pe care le-au formulat și în fața instanței de apel, cum ar fi cele legate de includerea sau nu a comisionului în oferta inițială și cu privire la negociere, astfel că instanța supremă nu va avea în vedere aceste critici. Referitor la modul în care este reglementat acest comision, Înalta Curte reține că din lecturarea clauzei rezultă că cerința comprehensibilității sale este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul recurenților-reclamanți, astfel încât aceștia au putut înțelege clauza din punct de vedere gramatical și au putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi privește. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE") a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Soluția curții de apel de a menține sentința primei instanțe pe acest aspect este în conformitate cu normele materiale incidente.

Înalta Curte mai reține că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerințele de preț și de plată în contrapartidă cu produsele și serviciile oferite în schimb, astfel că nu va putea analiza aspectele valorice, respectiv aprecierea că acest comisioane ar fi în realitate o dobândă mascată.

Prin memoriul de recurs se face referire și la art. 8.14 și 8.15 din contractul de credit, recurenții-reclamanți apreciind că art. 8.14 constituie o amenințare la adresa împrumutaților, iar art. 8.15 aduce în discuție situații ipotetice. În lipsa unor critici de nelegalitate prin care să se justifice în ce mod este greșit raționamentul curții de apel, instanța supremă va înlătura aceste susțineri ale părților.

Cu privire la recursul formulat de recurentele-pârâte, instanța supremă reține că acestea au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluția prin care curtea de apel a admis apelul recurenților-reclamanți și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1 lit. b), art. 5.2 și art. 6.1.3 din contractul de credit.

Criticile prin care se arată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material deoarece instanța de apel a considerat ca fiind abuzivă sintagma "va avea dreptul fără a fi obligat" din art. 4.4 sunt nefondate întrucât respectivul articol, în redactarea sa inițială, prevedea numai dreptul, nu și obligația creditorului de a revizui nivelul dobânzii în funcție de indicele LIBOR 6M+4% p.a. În mod corect a reținut instanța de apel că dobânda ar putea fi revizuită numai în funcție de voința băncii și eventual în avantajul acesteia, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților." În cauză, astfel cum s-a stabilit de instanța devolutivă, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al acestei clauze, ca urmare, soluția prin care s-a reținut caracterul abuziv al sintagmei respective este corectă.

Referitor la art. 5.2 din contract, recurentele-pârâte afirmă numai că această clauză nu a fost folosită de bancă, această afirmație nefiind o veritabilă critică de nelegalitate, astfel că instanța supremă nu o va avea în vedere.

Din memoriul de recurs nu se desprind veritabile critici de nelegalitate nici cu privire la soluția pronunțată în legătură cu art. 6.1.3 din contractul de credit, conform căruia creditorul poate debita în mod automat orice cont de disponibilități (inclusiv de card prezente sau viitoare) și poate efectua și schimb valutar în scopul acoperirii ratelor de credit. Recurentele-pârâte apreciază ca fiind corectă soluția primei instanțe și susțin inaplicabilitatea considerentelor din Cauza C-26/13 Kasler, cu toate că instanța de apel nu a invocat aceste criterii jurisprudențiale, dar nu arată care este norma materială incidentă și de ce curtea de apel a aplicat-o greșit.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține criticile formulate de recurentele-pârâte față de modul în care instanța de apel a înțeles să aplice prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori în analiza clauzelor contractului de credit care reglementează comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b).

Conform acestui articol, părțile au convenit asupra unui comision de acordare în cuantum de 2.948,06 CHF, reprezentând un procent de 2% aplicat la valoarea totală a creditului și plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că recurentele-pârâte ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare a creditului prin indicarea contraprestațiilor specifice. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, CJUE a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Valoarea comisionului de acordare, precum și modalitatea de calcul și data la care este datorat sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenții-reclamanți au luat cunoștință de ele la încheierea contractului.

Nu pot fi reținute nici argumentele prin care curtea de apel motivează caracterul abuziv al clauzei în discuție prin raportare la art. 5.1 lit. a) care prevede un comision de analiză dosar, apreciind că cele două comisioane sunt percepute pentru aceleași servicii. Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Or, în cazul de față recurenții-reclamanți au putut înțelege încă de la semnarea contractului semnificația prevederilor contractuale și au putut prefigura consecințele economice ale acestora, ceea ce satisface exigențele de comprehensibilitate, astfel cum sunt definite de jurisprudența națională și europeană.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2304A din 16 noiembrie 2018, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A. împotriva aceleiași decizii, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit în lumina celor statuate de CJUE în Cauza C-621/17 Kiss.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2304A din 16 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.