ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 73/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23.05.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- art. 7 pct. 1, lit. a), referitor la modalitatea de calcul a dobânzii, implicit și în art. 7 pct. 2-6, 9, 11 și art. 3 pct. 3;

- art. 6 pct. 1, lit. b), în ceea ce privește comisionul de administrare a creditului de 1.00 % flat calculat asupra sumei creditului contractat;

- art. 6 pct. 1, lit. e), referitor la comisionul de rambursare în procent de 4.00% flat calculat asupra sumei rambursate în avans, implicit și în art. 5, pct. 1 și 3.

- art. 6 pct. 1, lit. f), referitor la comisionul de notificare în cuantum de 1.00 EUR/notificare, variabil;

- art. 8 pct. 2 teza finală, în ceea ce privește dobânda penalizatoare;

- art. 10.1.3, coroborat cu art. 10.1.6, art. 10.1.7 și art. 10.1.9 din contract, referitor la obligația reclamantului de reînnoire a contractului de ipotecă în intervalul de timp cuprins între scadența nr. 168-170, respectiv înscrierea în cartea funciară a ipotecii;

- art. 11, pct. 1, 2, 3 și 7 din contract, în ceea ce privește posibilitatea Băncii de a încheia, modifica și reînnoi, în numele și pe seama reclamantului, oricând va considera necesar, cu o societate de asigurări agreată de către Bancă, polița de asigurare pentru imobilul care face obiectul garanției;

- art. 13 pct. 1, lit. c) și d), art. 4 pct. 4 și consecințele nerespectării acestora instituite la art. 14 pct. 1, implicit și în art. 14, pct. 2,3, 5-7, referitoare la obligațiile reclamantului și dreptul Băncii de a declara scadența anticipată pentru alte motive decât cele privind neplata ratelor;

- art. 15 pct. 1, teza finală, clauză instituită în interesul exclusiv al Băncii, potrivit căreia reclamantul trebuie să plătească în plus față de obligațiile deja asumate și orice cost suplimentar pe care pârâta nu a putut să-1 anticipeze la momentul încheierii contractului, cu toate că acesta este obligat la plata întregului credit și la plata costurilor legale ale acestuia, pârâta neasumându-și niciun risc;

- art. 16 pct. 2, teza finală, referitor la clauza atributivă de competență în raport de sediul pârâtei;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000; alin. (1), lit. a), b), c), e), g), i), p), r), s) din Anexa la Legea nr. 193/2000; art. 3 lit. b); art. 91; art. 93 lit. c), e), g) pct. 1 și 3, h), j), k), 1), m); art. 10. lit. a), b), c), f), h); art. 18, art. 19; art. 20 alin. (4); art. 23; art. 25 din O.G. nr. 21/1992.

La data de 22.08.2017, reclamantul A. a formulat cerere adițională, solicitând constatarea nulității absolute a actului adițional fără număr și dată depus de pârâtă la dosarul cauzei odată cu întâmpinarea.

La data de 12.10.2017, C., în calitate de codebitor, în cadrul contractului de credit bancar nr. x/10.05.2007, a depus cerere de intervenție voluntară principală, prin care a formulat aceleași pretenții ca și în cererea de chemare în judecată și motive de fapt și de drept similare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 61 și urm. din C. proc. civ., art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, alin. (1), lit. a), b), c), e), g), i), p), r), s) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 3 lit. b); art. 9 lit. c), e), g) pct. l și 3, h), j), k), 1), m), art. 10 lit. a), b), c), f), h), art. 18, art. 19, art. 20 alin. (4), art. 23 și art. 25 din O.G. nr. 21/1992.

Prin sentința civilă nr. 424/16.02.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea principală și cererea de intervenție voluntară principală, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 7 pct. 1 lit. a) partea finală, potrivit căreia dobânda variabilă este "revizuibilă în funcție de politica de dobânzi a băncii" și art. 7 pct. 6 partea finală potrivit căreia variația dobânzii după expirarea perioadei de dobândă fixă de 1 an de la acordarea creditului "este determinată de nivelul dobânzii variabile practicate de Bancă în acel moment"; a obligat pârâta să restituie reclamantului diferența dintre dobânda percepută în temeiul clauzelor constatate ca fiind nule absolut și dobânda contractuală de 6,9%, calculată până la intrarea în vigoare a Actului Adițional emis conform O.U.G. nr. 50/2010; a respins celelalte capete de cerere formulate prin acțiunea principală și cererea de intervenție voluntară și a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 750 RON.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1749A/29.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile reglementate de Legea nr. 193/2000, apreciind că au caracter abuziv clauzele cuprinse la art. 7.1 lit. a) partea finală și art. 7.6 partea finală, în ceea ce privește dobânda variabilă percepută ulterior primului an contractual și obligarea sa la restituirea sumelor de bani percepute cu acest titlu.

A mai arătat că modificarea nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale prin raportare la indicii de referință nu atrage caracterul abuziv al acesteia, având în vedere și faptul că în componența dobânzii de referință intră elemente a căror evoluție este independentă de voința Băncii, iar acest tip de dobândă se aplică întregului portofoliu de credite de același tip. În acest sens a statuat și instanța supremă prin deciziile nr. 812/2012 și nr. 485/2017.

Totodată, a relevat că dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestații sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinței capitalului. De altfel, o nouă definiție a noțiunii de credit este oferită de art. 7 pct. 2 și 4 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată și aprobată prin Legea nr. 134/2013, iar din perspectiva practicii și a jurisprudenței contractul de credit este unul consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, însoțit sau nu de garanții, care constituie titlu executoriu, cu executare succesivă și nu în ultimul rând comutativ.

În final, recurenta a mai precizat că în ceea ce privește clauza referitoare la dobânda de la încheierea contractului de credit și până la încheierea actului adițional emis în baza O.U.G. nr. 50/2010, aceasta, contrar celor reținute de către instanță, este variabilă și nu fixă, astfel că nu se putea dispune restituirea diferenței de dobândă.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor motive de recurs dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea că dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate, cu referire la motivele expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Mai precis, în măsura în care recursul se fundamentează pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acest control se poate realiza numai în măsura indicării normelor drept material încălcate, individualizate de recurentă, în operațiunea de interpretare și aplicare a legii.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă însă că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece susținerile puse în discuție relevă doar aspecte cu caracter general cu privire la necesitatea instituției bancare de a încasa o dobândă variabilă prin raportare la indicii de referință și că acest tip de dobândă se aplică întregului portofoliu de credite de același tip.

Recurenta s-a limitat la critici referitoare la modul în care instanța de apel a aplicat Legea nr. 193/2000, fără o dezvoltare punctuală a modului în care s-a ignorat ori aplicat greșit o dispoziție normativă cuprinsă în această lege.

În plus, sub aparența greșitei aprecieri a întrunirii cerințelor referitoare la caracterul abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele de la art. 7 pct. 1 lit. a) și art. 7 pct. 6 din contractul de credit, recurenta a reiterat susținerile expuse în fața instanțelor de fond și care au făcut obiectul analizei, sub aspectul aplicării mecanismului contractual de determinare a dobânzii variabile.

De altfel, se poate observa că cererea de recurs reproduce consistent criticile formulate în cererea de apel, recurenta reluând astfel susținerile din apel, cu ignorarea considerentelor din decizia recurată și fără a arăta greșelile imputate instanței de apel cu privire la dispoziția de respingere a apelului pentru a se putea exercita controlul judiciar, astfel că intervine sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1749A/29.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2021.