ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1378/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17.02.2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. și D., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive incluse în Contractul de credit ipotecar nr. x/13.12.2007 și eliminarea acestora, și anume: art. 4.1, art, 4.2, art. 4.3 și art. 4.6 din Contract referitoare la "indicele de referință al băncii", ca modalitate de calcul a formulei dobânzii; art. 4.11 lit. b) referitor la comisionul de administrare; art. 4.11 lit. d) referitor la comisionul de rambursare anticipată și art. 5.9 ultimul paragraf care stabilește faptul că Banca poate modifica oricând comisionul de rambursare anticipată; art. 5.9 care stabilește faptul că rambursarea anticipată este valabilă doar cu acordul Băncii; clauza care instituie o interdicție de înstrăinare cu condiția rambursării integrale; constatarea caracterului nelegal al comisionului de acordare în cuantum de 6.127 CHF; clauzele care stabilesc obligația împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă, precum și clauza privind declararea scadenței anticipate prevăzute de art. 8.3; înlocuirea dobânzii aplicabile creditului cu o dobândă rezultată din marja fixă de 0% + Libor și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la eliberarea unui nou scadențar care să cuprindă un calcul actualizat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți: a sumelor încasate în plus de către Bancă începând cu data modificării marjei fixe de la 0% la 6,74%, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 în cuantum total de 17.449,16 CHF (echivalentul a 13.045,34 RON), la care se va adăuga dobânda legală; a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și până la data formulării cererii de chemare în judecată pendinte, în cuantum de 3.104,26 CHF (echivalentul a 13.045,34 RON), la care se adăugă dobânda legală, precum și a sumei de 6.127 CHF reprezentând comision de acordare (echivalentul a 25.748,105 RON).

Prin sentința civilă nr. 9823 din 5 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la 4 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1671 din 29 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1, 4.2, 4.3, 4.6 din contractul de credit nr. x, referitoare la stabilirea dobânzii în funcție de indicele de referință al băncii, respingând celelalte capete de cerere ca neîntemeiate

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta C.

Prin decizia civilă nr. 2234 din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 1671 din 29 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. a) din contract (comisionul de acordare) și a dispus restituirea sumei de 6.124 CHF către reclamanți. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a cheltuielilor de judecata în apel în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat recurs.

Recurenta-pârâtă E. S.A. (în calitate de succesoare a pârâtei C.) a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă E. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.

Urmare a fuziunii intervenite între C. și E. S.A., recurenta-pârâtă precizează că nu a preluat calitatea de creditor al creanței care face obiectul prezentului dosar, creanța fiind cesionată către F. S.A. și solicită introducerea în cauză a noului cesionar F. S.A.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit cu încălcarea dispozițiilor legale incidente.

În mod eronat, instanța nu a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, care împiedică analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuție.

Mai susține recurenta, cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda ca o consecință a caracterului variabil al dobânzii, că nu poate fi abuzivă respectiva clauza întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. Considerentele deciziei recurate sunt în contradicție cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta consideră că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii au respectat întrutotul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit - și anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

Susține, în esență, că instanța de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Mai susține recurenta că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile alin. (1) al art. 4, omițând însă să analizeze dispoziția expresă de la alin. (1) lit. a) din Anexa, care se referă expres la modificarea dobânzii în contractele de credit.

Mai arată recurenta că, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, dobânda reprezintă prețul contractului de credit, sens în care devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produse și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil".

Recurenta consideră că soluția prin care prima instanță a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Atât dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât și art. 4 alin. (2) din Directiva nr 93/12/CEE exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției. Astfel, dacă judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al prețului unui contract prin analiza proporționalității între cele două contraprestații strict sub aspectul cuantumului, în egala măsură, nu îi este permis judecătorului a înlocui un preț cu altul acolo unde legea nu îi permite, iar legislația românească nu permite intervenția judecătorului în contract prin stabilirea, aprecierea unui cost cum este dobânda contractuală - de esența încheierii contractului de împrumut. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este lămuritoare sub acest aspect, recurenta invocând Decizia nr. 3234/23 octombrie 2014.

Astfel, susține că instanța nu poate interveni asupra clauzei în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți, adică de a interpreta ca dobânda pe întreagă durată contractuală să se raporteze la o marja fixă cu valoarea de la încheierea contractului de credit, în condițiile în care, potrivit contractului, părțile au convenit ca dobânda să fie fixă doar pentru primele 12 luni din perioada de creditare.

Totodată, recurenții susțin aplicabilitatea prevederilor art. 7 din Legea 193/2000, care acordă consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului și dupa caz, daune-interese.

Prin urmare, textul de lege consacră o cu totul altă soluție pentru situația în care instanța ajunge la concluzia că mecanismul de modificare unilaterală a dobânzii este abuziv.

De altfel, susține recurenta, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanță, așa cum rezultă în mod expres din textul de lege, ci părțile, în măsura în care se constată de către instanță caracterul abuziv al clauzei, sunt în situația de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale.

Recurenta învederează în acest sens Hotărârea CJUE din 14 iunie 2012 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino.

Așadar, în opinia recurentei, intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. a) din contract, respectiv comisionul de acordare, recurenta susține ca această clauză a făcut obiectul negocierii dintre reclamanți și bancă. Reclamanții au avut nu numai posibilitatea de negociere directă, ci și pe cea de opțiune, aspect care demonstrează îndeplinirea condiției existenței posibilității de negociere.

Referitor la considerentul anterior menționat, recurenta susține că nici nu era necesară stipularea unor prevederi în contractul de credit care să explice pentru ce este perceput acest comision întrucât, din chiar denumirea lui rezultă că au fost avute în vedere prestațiile efectuate de bancă constând în analizarea documentelor necesare acordării creditului, iar nu punerea la dispoziția băncii a documentelor necesare creditării, precum și analiza bonității clientului.

Totodată, la momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio legislație care să îi interzică, astfel că perceperea lui nu contravenea legii.

De asemenea, recurenta consideră că perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită, nici falsă. Astfel, obligația de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision.

Comisionul de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, iar clauza este redactată clar și fără echivoc.

Astfel, arată recurenta, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision.

Mai mult, modul de redactare al clauzei referitoare la comisionul de acordare a fost neechivoc, menționându-se suma exactă, acesta facând parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit. Clauza prin care a fost stipulat are caracter clar și inteligibil, motiv pentru care, susține recurenta, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 9

3

lit. d) teza I din O.U.G. nr. 21/1992, art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, precum și art. 466 - 470 din C. proc. civ.

Recurenții-pârâți A. și B. au criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac și rejudecând cauza, să fie admisă acțiunea cu toate capetele de cerere.

Recurenții - reclamanți susțin ca în mod greșit instanța a constatat că acea clauză contractuală privind comisionul de administrare prevăzut la art. 4.11 lit. b), art. 5.5 și art. 8.1 alin. (9) din contractul de credit, nu este abuzivă.

În opinia recurenților-reclamanți, argumentele instanței de apel, referitoare la comisionul de administrare, încalcă prevederile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, întrucât pârâta nu menționează ce "riscuri" acoperă comisionul de administrare, în condițiile în care banca încasează penalități peste dobânda curentă stabilită. Astfel, comisionul de administrare reprezintă o interpretare unilaterală și abuzivă a condițiilor si clauzelor contractuale și, de asemenea, contravine art. 35 lit. b) și art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenții apreciază că nu este definit comisionul de administrare, valoarea acestuia reprezintă jumătate din cuantumul ratei principale și a dobânzii aplicabile creditului, iar în O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 50/2010 se interzice introducerea la contractele în derulare a unor comisioane suplimentare celor contractate. Arată faptul că introducerea unui comision de administrare reprezintă un abuz de drept din partea băncii.

Potrivit art. 4 alin. (3) teza II-a din Legea nr. 193/2000, recurenții-reclamanți solicită să se constate că art. 4.11 lit. b) din contractul de credit, referitor la comisionul de administrare nu a fost negociat în mod direct. Mai mult decât atât, pârâta nu a dat dovadă de buna credință în oferirea produselor sale către client.

Recurenții critică faptul că la momentul încheierii contractului de credit, în calitate de consumatori, au acționat de pe o poziție inegală în raport cu profesionistul C.., fără a avea posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din clauze și de a verifica dacă acel comision de administrare este judicios dispus, dacă era necesar și proporțional unui scop, invocând caracterul preformulat al contractului în litigiu.

O altă critică se referă la faptul că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că acea clauză contractuală privind comisionul de rambursare anticipată prevăzut la art. 4.11 lit. d), în referire la art. 5.9 din contractul de credit, nu este abuzivă.

Recurenții susțin că pârâta a prezentat o formă standard a ofertei de creditare și nu le-a fost permis reclamanților să lectureze acest contract și să ceară lămuriri cu privire la clauzele sale, reprezentanții pârâtei afirmând că sunt incluse clauze standard. Voința reclamanților s-a rezumat la a semna sau nu contractul.

Totodată, recurenții consideră că, în mod greșit, instanța a constatat că acea clauză contractuală privind declararea scadenței anticipate prevăzută la art. 8.3 din contractul de credit nu este abuzivă.

În acest context, recurenții arată că pârâta nu le-a explicat reclamanților ce reprezintă această clauză și, în al doilea rând, pârâta și-a conferit dreptul, chiar dacă reclamanții își îndeplinesc obligațiile la timp, neavând restanțe și având un comportament contractual ireproșabil, să poată declara scadența anticipată, dacă este declarat exigibil anticipat orice alt credit acordat de către pârâta sau de instituții financiare care fac parte din grupul creditorului, fapt abuziv și care încalcă dispozițiile principiului relativității efectelor contractelor.

Recurenții critică, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel a constatat că nu se impune restituirea diferenței dintre dobânda achitată și dobânda datorată în contract prin aplicarea indicelui LIBOR.

Banca a decis să crească marja de la 0% la 6,74%, deși nu a fost încheiat niciun act adițional între părți, iar în opinia recurenților, banca nu poate modifica marja care a fost convenită în contractul de creditare, întrucât procedând în acest mod își mărește profitul prin majorarea discreționară a dobânzilor la credite.

De asemenea, susțin recurenții, o altă decizie abuzivă a băncii, este opțiunea de a recalcula dobânda în funcție de LIBOR. Clauza ar trebui, în situația actuală, să reducă valoarea unei rate cu 25-30%, în fapt acest lucru nu se întâmplă.

În opinia recurenților, contractele sunt preformulate, nefiind negociate cu clientul, iar acesta nu poate interveni pentru a modifica conținutul clauzelor contractuale. Invocă cauza C-26/13, Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP JELZALOGBANK ZRT și jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenții reclamanți susțin că nu au avut posibilitatea să negocieze contractul în mod direct, creându-se astfel un dezechilibru între drepturile lor și cele ale Băncii. Reclamanților nu le-au fost prezentate simulări de credite in diferite tipuri de monede, cu diferite tipuri de dobânda, ci doar le-au fost adus la cunoștință creditul pentru care se încadrau conform veniturilor de la acel moment, insistând ca acest produs în CHF și cu acest tip de dobândă este cel mai avantajos pentru reclamanți, fără a le da acestora posibilitatea să evalueze avantajele ori dezavantajele unui alt produs. Nivelul dobânzii nu putea fi influențat în vreun fel de reclamanți, fiind prestabilit de bancă.

După ce a intrat în vigoare art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, calculul dobânzii pornește de la indicele de referința Euribor/Robor/Libor la care se adaugă marja fixă a băncii, stabilită prin contractul inițial. În ceea ce privește marja fixă, aceasta se determină în funcție de prevederile contractului încheiat între părți. Deși în contractul de credit din litigiu nu s-au prevăzut elementele componente ale dobânzii, la încheierea contractului, părțile au avut în vedere o marja a băncii de 0, în condițiile în care dobânda a fost stabilită la 5,35%, iar indicele Libor CHF la 3 luni la data încheierii contractului (13.12.2007) era de 2,70%.

Recurenții susțin că, deși în contractul de credit nu s-a prevăzut în mod expres faptul că în dobânda de 5,35 % este cuprinsă și marja, nu poate conduce la concluzia că marja este de 6,74% astfel cum susține banca, din moment ce acest element este motivul determinant pentru Bancă la încheierea contractului de credit, reprezentând profitul și costurile Băncii.

Prin neprecizarea unei marje fixe în contract nu se poate înțelege astfel că banca a decis sa nu adauge o marja fixă părții variabile a dobânzii și deci, marja fixă nu este de 0%, ci prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2008 se interpretează în sensul că marja fixă, care se adaugă indicelui de referință, se determină plecând de la nivelul dobânzii practicate la momentul încheierii contractului de credit (respectiv 5,35%), din care se scade valoarea Libor la data semnării contractului (valoarea Libor fiind 2,70%), în condițiile în care între părți nu a intervenit un act adițional asumat de ambele părți prin care să fie convenită o altă marjă fixă.

Așadar, intenția părților la momentul încheierii contractului a fost în sensul stabilirii unei marje fixe, în condițiile în care dobânda curentă precizată în contract a fost de 5,35%, iar această dobândă cuprinde și marja Băncii, ca element determinant pentru încheierea oricărui contract de credit.

Referitor la aceste aspecte, susțin recurenții, din conținutul prevederilor art. 35, art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. 9 indice 3 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992, rezultă că este interzisă majorarea oricăror costuri aferente contractului de credit fără acordul clientului, astfel că marja fixă la care face referire art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi decât cea stabilită prin contractul de credit, nemodificată decât prin acordul părților. Pârâta trebuia să păstreze marja la nivelul inițial din contractul de credit în conformitate cu prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 care interzic modificarea marjei fixe pe parcursul derulării contractului. Or, modificarea marjei fixe percepută la momentul încheierii contractului de credit, fără acordul reclamanților, contravine dispozițiilor legale, iar justificarea acestei modificări pe conținutul unei adrese comunicate de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, nu are niciun suport legal.

Recurenții-reclamanți solicită să se constate că pârâta a majorat, pe parcursul derulării contractului de credit, marja fixă a băncii și să oblige pârâta să revină la marja inițială și să o mențină pe toată perioada contractuală, precum și obligarea pârâtei, începând cu intrarea în vigoare a prevederilor art. 9 indice 3 alin. (1) pct. 2 lit. g) și h) din O.G. nr. 21/1992, în 27.12.2008, la aplicarea acestor prevederi contractului de credit și la calcularea retroactivă cât și pentru viitor a ratelor și la stabilirea formulei de calcul a dobânzii ca fiind marja fixă + indice Libor la 3 luni.

Totodată, recurenții solicită obligarea pârâtei să întocmească și să elibereze un nou grafic de rambursare conform celor dispuse mai sus, cu consecința stabilirii obligațiilor de plată în sarcina reclamanților în condițiile dobânzii recalculate după formula prezentată mai sus, începând cu data 13.12.2007 și până la data rambursării integrale a creditului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 486 și următoarele din C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 16 februarie 2021, au fost admise în principiu recursurile declarate de părți și s-a fixat termen de judecată la 8 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta - pârâtă E. S.A., nu pot fi reținute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Casarea unei hotărâri în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, autorul căii de atac invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele ce reglementează dobânda variabilă și la dreptul băncii de a o modifica în mod unilateral, criticile recurentei-pârâte nu pot fi primite.

Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract, care să conțină criterii clare și previzibile și care să permită consumatorilor să determine întinderea obligațiilor lor.

Din modul de redactare a clauzei se deduce că este vorba despre un drept pe care banca și-l rezervă, drept care nu a fost rezervat și consumatorilor. Acest mod de redactare a clauzei face imposibilă verificarea modalității în care banca poate uza de dreptul pe care și l-a rezervat, pentru simplul motiv că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat. Nu este vorba, în această situație, de prezența unor criterii care ar fi putut fi înțelese de către consumatorul mediu, ci în realitate, de absența totală a unor asemenea criterii a căror aplicare să poată fi urmărită de consumator.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii variabile este abuzivă din cauză că nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a acesteia de către profesionist. Reperul în funcție de care se calculează dobânda variabilă este "indicele de referință al băncii", element ce depinde exclusiv și unilateral de voința profesionistului și al cărui mod de calcul nu este transparent și ușor accesibil consumatorului.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii nu poate fi analizat în lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract. Limitele și întinderea obligațiilor uneia din părți sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligațiilor celeilalte părți poate fi modificată de cocontractant în ipoteze nedescrise în contract, cu consecința creării unei stări de captivitate a consumatorilor, a căror situație contractuală poate fi modificată oricând și fără vreo justificare de bancă, pe toată perioada de derulare a convenției. Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea consumatorilor, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți.

Banca, în calitate de profesionist, a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii pentru a-și rezerva prerogativa de modificare a dobânzii, în lipsa unor criterii bine individualizate și verificabile de către consumatori, autoritățile publice competente în domeniul protecției consumatorului sau de instanță.

Nu este aplicabilă excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor privind mecanismul de formare a dobânzii variabile, prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, așa cum s-a arătat mai sus.

În sfârșit, nici criticile privind greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 de către instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, nu pot fi primite.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorii va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

S-a reținut că pârâta nu a dovedit faptul că reclamanții consumatori au avut în mod efectiv posibilitatea de a influența natura sau chiar prezența unor clauze în contract.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta.

Sub aspectul lipsei de negociere a acestei clauze, la data perfectării contractului de credit, se constată că instanța de apel a reținut că Banca pârâtă nu a reușit să răstoarne, prin probele administrate, prezumția de nenegociere a unei clauze standard preformulate, prezumție instituită prin art. 4 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 193/2000. A solicita instanței de recurs să reevalueze circumstanțele factuale ale încheierii/semnării contractului și anume în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influența sau modifica conținutul contractului, este un demers incompatibil cu această etapă procesuală.

Examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 4.11 lit. a) este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut, în mod legal, că lipsește contraprestația băncii pentru acest comision, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În acest context, recurenta-pârâtă nu poate solicita instanței de recurs să procedeze ea însăși la reevaluarea condițiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă, reevaluare ce presupune analiza unor circumstanțe factuale. În realitate, recurenta-pârâta solicită a se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele devolutive, ceea ce contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții consumatori, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la comisionul de administrare, instanța de apel a arătat că scopul perceperii acestui comision rezultă chiar din denumirea sa, iar contraprestația băncii constă în serviciile prestate în legătură cu administrarea și gestionarea creditului.

Examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare (art. 4.11 lit. b) și art. 5.5) este în consens cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene astfel cum rezultă din Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, amintită anterior. Lipsa menționării în contract a tuturor serviciilor furnizate consumatorului nu atribuie clauzei un caracter abuziv, în condițiile în care, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, instanța de apel a reținut existența contraprestației.

Deși au invocat încălcarea art. 35 lit. b) și 36 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenții nu au demonstrat în concret în ce constă această încălcare. Clauza privind comisionul de administrare a fost prevăzută în contract încă de la încheierea sa, astfel că nu se pune problema introducerii unui nou comision; în plus, comisionul de administrare este prevăzut expres de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, iar la alin. (3) al aceluiași articol se menționează contraprestațiile:

"monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului".

Mai mult, potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, prevederile art. 35-36 nu se aplică contractelor în curs de derulare.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată (art. 4.11 lit. d) și art. 5.9), criticile recurenților se rezumă la lipsa negocierii și la simpla afirmație că aceste clauze nu sunt clare.

Or, în condițiile în care instanța de apel a răspuns unor asemenea critici în sensul că aspectele invocate de consumatori nu sunt suficiente pentru constatarea caracterului abuziv, aceleași critici reiterate în recurs sunt străine de natura cauzei, recurenții nedemonstrând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind declararea scadenței anticipate (art. 8.3), recurenții-reclamanți formulează critici străine de natura și conținutul clauzei în discuție, respectiv se referă la ipoteza declarării scadenței anticipate a oricărui alt credit acordat de către pârâta sau de instituții financiare care fac parte din grupul creditorului, în timp ce clauza contestată conține ipoteza "neîndeplinirii de către împrumutat a oricărei obligații din prezentul contract". Nu au fost invocate critici concrete privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește criticile referitoare la soluționarea capătului de cerere având ca obiect restituirea diferenței de dobândă, recursul declarat de reclamanți este fondat și acesta urmează a fi admis, în limitele și pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a reține caracterul abuziv în ceea ce privește clauzele de la art. 4.1, 4.2, 4.3, 4.6 din contract, în partea referitoare la stabilirea dobânzii variabile în funcție de indicele de referință al băncii și posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului.

Argumentele recurenților sunt dezvoltate cu privire la capetele de cerere prin care se solicită restituirea sumelor încasate abuziv prin modificarea marjei, în sensul menționării unei dobânzi formate din Libor la 3 luni și marja fixă, marjă stabilită prin contractul inițial, susținând că instanța de apel în mod greșit nu a apreciat fondate aceste cereri ale reclamanților.

În cuprinsul considerentelor sale, instanța de apel face o analiză a legislației în materia protecției consumatorilor pentru a ilustra care este sancțiunea recunoscută în dreptul românesc în cazul existenței unei clauze abuzive și ajunge în mod corect la concluzia că doar sancțiunea nulității absolute asigura protecția efectivă a interesului public urmărit, cel al împiedicării practicilor profesioniștilor de utilizare a unor clauze abuzive în detrimentul consumatorilor, profitând de absența posibilității reale a acestora de negociere a contractului.

În ceea ce privește înlocuirea clauzelor în discuție, instanța de apel reține în considerente că instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

Reclamanții critică decizia din perspectiva faptului că, deși a constatat nulitatea absolută a clauzelor care conferă băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda, instanța de apel nu a dat cuvenitele consecințe nulității, respectiv nu a dispus în sensul celor solicitate pentru a se restabili echilibrul contractual, pentru a se înlătura consecințele negative, vătămătoare, ale clauzelor nule.

Pentru soluționarea recursului declarat de reclamanți, Înalta Curte urmează a avea în vedere jurisprudența recentă a C.J.U.E. Astfel, prin hotărârea pronunțată la 25 noiembrie 2020 în Cauza C-269/19 (Banca B. S.A. împotriva A.A.A.), s-au statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

Atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul acestei clauze.

În situația în care instanța națională nu ar putea să înlocuiască o clauză abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv și ar fi obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

Astfel, în ceea ce privește un contract de împrumut, o asemenea anulare ar avea, în principiu, drept consecință, exigibilitatea imediată a sumei împrumutate care rămâne datorată în proporții ce riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, din această cauză, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător.

În prezenta speță, recurenții-reclamanți solicită modificarea clauzelor privind dobânda variabilă în forma propusă de către aceștia, ori aceasta nu înseamnă în mod necesar a da cuvenitele consecințe nulității.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.

Având în vedere hotărârea C.J.U.E. pronunțată în Cauza C-269/19, Înalta Curte apreciază că problema efectelor constatării caracterului abuziv al clauzei privind mecanismul de formare a dobânzii variabile, în condițiile din speță, nu poate fi soluționată în mod expeditiv așa cum a procedat instanța de apel.

Astfel, în limitele de mai sus, recursul declarat de reclamanți este fondat și urmează a fi admis, decizia recurată va fi casată în parte și cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, în privința modalității de calcul a dobânzii, ca urmare a constatării ca abuzive a clauzelor de la art. 4.1, 4.2, 4.3, 4.6 din contract, în partea referitoare la stabilirea dobânzii variabile în funcție de indicele de referință al băncii.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare, instanța de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate de către reclamanți sub acest aspect, având în vedere și recomandările desprinse din hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-269/2019, precum și posibilitatea trimiterii părților către negociere cu stabilirea în prealabil a cadrului negocierilor respective, având în vedere lipsa unui act adițional semnat între părți, conform O.U.G. nr. 50/2010.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație de Justiție va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite spre o nouă judecată apelul formulat de recurenții-reclamanți.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate și va fi respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. (succesoare a C.) împotriva deciziei civile nr. 2234 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2234 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite apelul declarat de reclamanți spre o nouă judecată aceleiasi instanțe de apel.

Menține dispozițiile deciziei atacate privind respingerea apelului pârâtei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2021.