ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 337/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 337/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția a II-a Civilă la 20.01.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. și C. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.06.2006 și din actul adițional nr. x/29.08.2007, încheiate între reclamant și banca pârâtă, respectiv:

- clauzele de la pct. 4.1 alin. (2), pct. 4.2 alin. (2), pct. 4.3, pct. 4.4 și pct. 4.5 din contract, privind dobânda curentă variabilă, calculată în funcție de indicele de referință al băncii, stabilit prin raportare la costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, precum și, potrivit principiului accesorium sequitur principale, graficul de rambursare (parte integrantă a contractului, menționat la clauza de la pct. 14.5), în parte, cu privire la dobânda variabilă a băncii, conform pct. 5.2 alin. (1), pct. 5.3 și pct. 5.4 din contract;

- clauza de la pct. 4.6 din contract, privind acceptarea dobânzii modificate unilateral de banca pârâtă, ca alternativă la nerambursarea integrală a creditului existent în sold la data modificării;

- clauzele de la pct. 4.9 și pct. 4.10 din contract, privind dobânda majorată aplicată la ratele de credit restante;

- clauza de la pct. 4.11 lit. a) din contract, privind comisionul de acordare și gestiune perceput de bancă pentru creditul acordat, calculat în procent de 2% din valoarea creditului și plătibil la semnarea contractului de credit;

- clauzele de la pct. 5.12, pct. 8.3, pct. 8.4, pct. 8.5 alin. (3) și (4), pct. 9.3 și pct. 9.4 din contract, precum și cele de la art. 1 și art. 2 din actul adițional nr. x/29.08.2007 privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată și a neîndeplinirii oricărei obligații din contract sau din alte raporturi obligaționale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente;

- clauzele de la pct. 11.1, pct. 11.2, pct. 11.3 și pct. 11.4 din contract, privind cesiunea contractului/creanței;

Totodată, reclamantul a solicitat ca instanța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în actul adițional nr. x/15.12.2010 - Condiții speciale de creditare (CSC)/Condiții generale de creditare (CGC) - la contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, (anexele 5-6), în principal, în integralitatea lor (cu consecința nulității graficului anexă la actul adițional), ca efect al nulității absolute a clauzei abuzive de cesiune a contractului, respectiv a nulității absolute a cesiunii intervenite (derivată din nulitatea clauzei abuzive de cesiune) cât privește creanța ce face obiectul contractului în litigiu; în subsidiar, a solicitat constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a următoarelor clauze din actul adițional nr. x/15.12.2010:

- clauza privind marja fixă de 8%/an (art. 2.2. din Condițiile speciale de creditare și art. III.2. din Condițiile generale de creditare), prin care a fost operată o majorare a costului creditului pe latura elementului fix al dobânzii curente, de la 6,90%/an (pct. 4.1.- 4.2. din contract), respectiv 5,48%/an (art. 2.1. din actul adițional nr. x/15.12.2010 - Condiții speciale de creditare) la 8%/an (art. 2.2. din actul adițional nr. x/15.12.2010 - Condiții speciale de creditare), cu consecința constatării nulității absolute parțiale a actului adițional în partea care privește marja fixă;

- clauzele referitoare la rezilierea de plin drept a contractului, cu consecința scadenței anticipate a creditului, în cazul neachitării la scadență a oricărei sume datorate sau a neîndeplinirii oricărei obligații asumate prin contract, prevăzute la art. IV.8., art. V.1., art. VI.2.1. alin. (2)-(3), art. VII.1. alin. (1), (3)-(5) și (7)-(10) și art. VII.2. din Condițiile generale de creditare;

- clauzele privind cesiunea drepturilor și obligațiilor decurgând din contract, prevăzute la art. VIII. l. alin. (15) și art. VIII.2. din Condițiile generale de creditare;

- clauza atributivă de competență în favoarea instanțelor din București, prevăzută la art. X.5. din Condițiile generale de creditare.

A mai solicitat obligarea băncii pârâte, în temeiul art. 994 C. civ. privind plata nedatorată, la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive contestate prin prezenta acțiune, împreună cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării sumelor până la 11.07.2008, momentul cesiunii creanței, precum și obligarea ambelor pârâte, în solidar, la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive din contractul de credit și din actul adițional, la care se adaugă dobânda legală, începând cu momentul cesiunii creanței, 11.07.2008, până la data încetării aplicării acestor clauze, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La 01.03.2016, pârâta S.C. B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu pretențiile reclamantului ulterioare datei cesiunii creanței, 11.07.2008, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La 01.09.2016, pârâta D. (fostă C.) a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B.; a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcție de indicele de referință al băncii, a clauzelor prevăzute la art. 4.4 și art. 4.6 din același contract, referitoare la comunicarea și acceptarea de către reclamant a noului nivel al dobânzii comunicat de bancă, a celor prevăzute la art. 4.9 și art. 4.10 privind dobânda majorată, a clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare și gestiune; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.12, art. 8.3, art. 8.5 alin. (3), art. 9.3 și art. 9.4 din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 și a celei de la art. 1 din actul adițional nr. x/29.08.2007 privind rezilierea de drept a contractului în cazul neîndeplinirii oricărei obligații din contract sau din alte raporturi obligaționale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit, a clauzei prevăzute la art. 11.1 și art. 11.4 din contractul de credit referitoare la cesiunea/transferul creanței/contractului și a celei de la art. 11.2 privind comunicarea către cesionar de informații referitoare la contul deschis de împrumutat la bancă, precum și nulitatea absolută în integralitatea lui a actului adițional nr. x/15.12.2010 la contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006; a dispus obligarea pârâtei S.C. B. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 declarate abuzive de către instanță, împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii actului adițional nr. x/15.12.2010; a dispus obligarea pârâtei C. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza actului adițional nr. x/15.12.2010 împreună cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestora până la data încetării încasării acestor sume și a respins, în rest, cererea.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 712/A/30.10.2017, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a respins apelul și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 595/11.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta E. S.A. (fostă S.C. B.) împotriva sentinței nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă, sub aspectul soluțiilor asupra:

- cererii de restituire a prestațiilor ca urmare a anulării clauzelor referitoare la dobânda variabilă;

- cererii privind constatarea nulității clauzei de la art. 4.11 lit. a) din contract referitoare la comisionul de acordare și gestiune și cererii accesorii de restituire a eventualelor prestații;

- cererii privind constatarea nulității clauzelor de la art. 4.9 și art. 4.10 din contract, referitoare la dobânda majorată și cererii accesorii de restituire a eventualelor prestații;

- cererii privind constatarea nulității clauzelor cuprinse la art. 11.1 și art. 11.4 din contract, referitoare la cesiunea contractului.

A menținut, în rest, dispozițiile deciziei recurate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă sub nr. x/2016*, care, prin decizia civilă nr. 662/07.11.2022, a admis apelul declarat de S.C. B., continuat de succesoarea E. S.A., a schimbat în parte sentința civilă nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă, în sensul că a respins cererea reclamantului privind declararea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.06.2006, referitor la comisionul de acordare și gestiune și a cererii accesorii de restituirea a eventualelor prestații, cererea privind constatarea nulității clauzelor de la art. 4.9 și art. 4.10 din contract, referitoare la dobânda majorată și a cererii accesorii de restituire a eventualelor prestații, precum și cererea privind constatarea nulității clauzelor cuprinse la art. 11.1 și 11.4 din contract, referitoare la cesiunea contractului; a menținut în rest hotărârea primei instanțe și a respins cererea intimatului-reclamant privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea băncii la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de judecarea procesului.

Prin memoriul de recurs, după expunerea pe larg a etapelor procesuale anterioare, autorul căii de atac a arătat că motivele de casare privesc soluția instanței de apel asupra celor trei clauze repudiate ca abuzive, anume cele privind dobânda penalizatoare, cesiunea de contract și comisionul de acordare și gestiune.

În dezvoltarea primului motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu pct. 6 și pct. 8 ale aceluiași articol, a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale întrucât, în privința clauzei dobânzii penalizatoare, critica din apel a băncii a vizat excluderea acestei clauze din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, în temeiul art. 3 alin. (2) din acest act normativ, raportat la împrejurarea că formularea clauzei reflectă preluarea unor dispoziții din dreptul comun și din legile speciale.

A arătat că, fiind formulată ca un fine de neprimire, instanța de apel trebuia să se limiteze la critica pe acest aspect și să decidă dacă este îndeplinită ipoteza normativă de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Or, instanța, deși în rejudecare după casare, nu putea analiza alte motive de apel decât cele inițial formulate, nu numai că nu s-a pronunțat pe această critică din apelul băncii, ci a analizat natura abuzivă a clauzei din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, încălcând astfel limitele învestirii în apel și principiul disponibilității, precum și dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1) și art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

O a doua critică subsumată primului motiv de casare vizează lipsa cercetării de către instanța de apel a fondului pricinii referitor la natura abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare și gestiune, această omisiune fiind determinată de anumite dezlegări nelegale din decizia de casare, pe care instanța devolutivă de control judiciar le-a respectat în rejudecare, deși nu avea această obligație.

Recurentul a criticat direct decizia de casare, apreciind că instanța de recurs a dat anumite dezlegări privind fondul procesului, întrucât a reținut caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare și risc, precum și faptul că nu este incidentă norma de excludere de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind posibil controlul naturii abuzive a clauzei; de asemenea, sub aspectul cerinței transparenței clauzei a oferit unele repere de analiză prin referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-621/17 Gyula Kiss, fără a releva toate considerentele determinante ale acestei decizii, însă instanța de apel avea obligație de a le aplica în rejudecare.

A afirmat că, întrucât decizia de casare cuprinde statuări asupra unor aspecte de temeinicie, aceste dezlegări nu erau obligatorii pentru instanța de apel, în rejudecare, ci aceasta trebuia să facă o verificare proprie, întrucât, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., doar dezlegările de drept ale instanței de recurs sunt obligatorii pentru instanța de trimitere. A mai arătat că decizia de casare cuprinde unele considerente privind comisionul de administrare credit, care nu au legătură cu obiectul litigiului, acesta vizând comisionul de acordare și gestiune.

În continuare, a mai criticat considerentele deciziei de casare cu privire la analiza comparativă a dezechilibrului semnificativ în raport cu legislația în vigoare la data încheierii contractului și a susținut că este contrară jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, obiectivelor urmărite de Directiva 93/13/CEE, dispozițiilor art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, privind protecția maximă ce trebuie acordată consumatorului, și art. 47 din Cartă, din care derivă principiul efectivității, întrucât reține posibilitatea includerii clauzei în contractul de credit încheiat cu consumatorul pe motiv că nu este interzisă, ceea ce vădește tocmai raportul inegal de forțe, banca profitând de principiul libertății contractuale și de faptul că accesarea împrumutului este supusă condițiilor pe care ea le impune, transferând în sarcina consumatorului orice fel de obligații care nu își au corespondent expres în dispozițiile legale aplicabile contractului.

Revenind la decizia recurată, autorul căii de atac a susținut că instanța de apel, în virtutea principiului supremației dreptului UE și a efectului direct al Directivei 93/13/CEE, era ținută să înlăture de la aplicare considerentul contrar al instanței superioare sau, cel puțin, să motiveze de ce consideră că interpretarea dată de instanța de recurs nu contravine interpretării oferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Invocând obligația de a analiza și condiția transparenței, în contextul caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și gestiune, prin prisma aceleiași jurisprudența a Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurentul a subliniat că, în rejudecare, instanța de apel a refuzat să analizeze in integrum cerințele obligatorii care configurează natura abuzivă a acestei clauze, sub pretextul că instanța de recurs s-a pronunțat și a stabilit definitiv că această clauză nu are caracter abuziv; astfel, a negat funcția sa devolutivă și atribuția de rejudecare, lăsând practic necercetat fondul pricinii în această privință, ceea ce echivalează și cu o negare a liberului acces la justiție.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu pct. 4, pct. 5 și pct. 6 al aceleiași norme legale, recurentul a formulat critici punctuale cu privire la fiecare dintre cele trei clauze contestate.

Astfel, referitor la clauza privind dobânda majorată/penalizatoare, a susținut că, depășind limitele învestirii sale, instanța de apel a dedus inexistența dezechilibrului semnificativ al acestei clauze din reținerea culpei consumatorului în executarea obligațiilor contractuale și din absența disproporției prevăzute la alin. (1) lit. i) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, constatând că majorarea de 3 puncte procentuale se înscrie în limitele art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, care prevede că rata dobânzii penalizatoare nu poate depăși cu mai mult de 2 puncte procentuale rata dobânzii curente.

A mai arătat că instanța de apel a încălcat principiul supremației dreptului european și jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind criteriile de analiză a dezechilibrului semnificativ, care nu se limitează la o apreciere economică de natură cantitativă, ci trebuie examinată atingerea suficient de gravă adusă situației consumatorului prin stabilirea unei obligații suplimentare neprevăzute de normele naționale.

Recurentul a susținut că instanța de apel trebuia să examineze în ce măsură legislația creditelor de consum, aplicabilă la momentul încheierii contractului de credit (20.10.2006), prevedea dreptul instituțiilor de credit de a percepe o dobândă penalizatoare, întrucât, raportat la natura contractului său, confirmată de instanță, având ca obiect un credit de consum, erau incidente prevederile Legii nr. 289/2004 și ale Legii nr. 190/1999. A mai afirmat că cele două legi speciale nu prevăd dreptul băncii și nici obligația consumatorului privind o dobândă penalizatoare, astfel că baca a impus în contractul nenegociat o obligație nelegală; chiar prin raportare la dreptul comun, respectiv art. 1.088 din C. civ. de la 1864 și art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, dobânda majorată stipulată în contract trebuie să se raporteze la cea de referință, practicată de BNR.

A menționat că această clauză derogă de la dreptul comun în defavoarea consumatorului, pentru că dobânda legală trebuie să înlocuiască dobânda contractuală, în ansamblul său, pe perioada întârzierii la plată, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 privind modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare. Totodată, a susținut că instanța de apel nu a examinat nivelul dobânzii penalizatoare prin comparație cu nivelul dobânzii legale, respectiv dobânda de referință BNR, conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, încălcând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, care a validat caracterul disproporționat al unei dobânzi moratorii care depășește cu mai mult de 2 puncte procentuale rata dobânzii obișnuite convenite în contract.

Recurentul a mai criticat decizia recurată arătând că, în scopul validării clauzei, instanța de apel a aplicat retroactiv dispozițiile O.U.G nr. 50/2010, încălcând principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 din C. civ. de la 1864, intrând în sfera de atribuții a puterii legiuitoare.

De asemenea, a afirmat că nu există echilibru între părțile contractante întrucât, deși banca și-a asumat obligații proprii prin contract, nu sunt stipulate penalități în sarcina acesteia, inegalitate care intră în sfera de aplicare a alin. (1) lit. r) din anexa la Legea nr. 193/2000, care cuprinde clauzele considerate ca fiind abuzive.

Autorul căii de atac a mai arătat că toate aceste argumente au fost dezvoltate și în fața instanței de apel, care nu le-a analizat, lipsind motivarea cu privire la aceste critici, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b), art. 501 alin. (3) C. proc. civ. și art. 131 alin. (3) teza finală din R.O.I.I.J. Așadar, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, având în vedere că exigențele motivării hotărârii judecătorești au fost subliniate constant în practica internă și internațională, instanța fiind obligată să răspundă la toate apărările/argumentele esențiale/determinante ale părților, aplicând un raționament logico-juridic propriu, raportat la poziția procesuală a fiecăreia și starea de fapt însușită în urma probatoriului administrat, astfel încât, atât partea care pierde, cât și cea care câștigă procesul, să aibă imaginea clară asupra corectitudinii analizării cauzei.

O altă critică a recurentului privește faptul că instanța de apel nu a analizat distinct și cerința bunei-credințe, cu aplicarea criteriului de analiză stabilit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-415/11 M. Aziz, hotărârea din 14.03.2013, pct. 69), potrivit căruia instanța este chemată să verifice dacă profesionistul, acționând corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta, în mod rezonabil, ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. Sub acest aspect, invocând al șaisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE și decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, a susținut că instanța, în cadrul acestei aprecieri, trebuie să țină cont de forța poziției de negociere a părților și de faptul dacă profesionistul l-a încurajat pe consumator să își dea acordul pentru clauza în discuție. A menționat că, în condițiile unei poziții egale la negociere, în calitate de consumator, recurentul nu ar fi acceptat o asemenea clauză împovărătoare și nelimitată la factorii subiectivi în neexecutarea obligațiilor contractuale, prin care se depășește nivelului dobânzii legale, anume dobânda de referință BNR.

Față de clauza referitoare la cesiunea contractului, recurentul a arătat că, în apel, banca a susținut că natura acestei clauze este aceea a unei cesiuni de creanță, și nu a unei cesiuni de contract, însă instanța a considerat-o cesiune de contract, reținând și că dispozițiile Legii nr. 190/1999 guvernează contractul de credit ipotecar. Astfel, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 24 din aceeași lege, în sensul că cesiunea creanțelor ipotecare ar acoperi și cesiunea contractelor de credit ipotecar, întrucât această lege specială, forma în vigoare în anul 2006, nu are un corespondent în C. civ. de la 1864, care nu reglementa cesiunea de contract. Între cele două operațiuni juridice există deosebiri de regim juridic și efecte, neputând fi asimilate sau suprapuse: cesiunea de creanță reprezintă o modalitate de transmitere a obligațiilor, fără a fi necesar consimțământul debitorului cedat, pe când cesiunea de contract are în vedere transferul poziției contractuale, cu toate drepturile și obligațiile aferente, care implică obligatoriu acordul cedentului.

Recurentul a conchis că raționamentul este greșit, deoarece Legea nr. 190/1999 are în vederea cesiunea de creanță (creanțele ipotecare) și nu cesiunea de contract (contractele de credit ipotecar din care izvorăsc creanțele ipotecare). Astfel, instanța de apel, în analiza comparativă privind dezechilibrul semnificativ al clauzei, trebuia să se raporteze la dispozițiile C. civ. de la 1864 și să aprecieze măsura în care clauza cesiunii de contract derogă de la dispozițiile legii civile, în defavoarea consumatorului, având în vedere că era stipulată o operațiune juridică nereglementată, cu consecința potențială a încălcării legii prin preluarea calității de creditor bancar de către entități care nu sunt înregistrate ca instituții de credit conform O.U.G. nr. 99/2006, fiind sustrase de la controlul autorității de reglementare.

Cu privire la clauza privind comisionul de acordare și gestiune, recurentul a criticat decizia recurată întrucât nu a răspuns deloc argumentelor sale privind caracterul abuziv al acestei clauze, deși a indicat necesitatea aplicării mai multor hotărâri preliminare relevante, precum cele pronunțate în Cauza C-143/13 B. Matei, Cauzele conexate C-224/19 și C259/19 Caixa Bank și Cauzele conexate C-84/19, C-222/19 și C-252/19 Profi Credit Polska S.A.. A susținut că instanța de apel trebuia să ofere un răspuns explicit și convingător la susținerile sale, în temeiul obligației de a cerceta din oficiu natura abuzivă a unei clauze, normele de protecție a consumatorul fiind norme imperative de ordine publică, or, lipsa examinării argumentelor sale echivalează cu nemotivarea corespunzătoare a hotărârii.

Subsumat ultimului motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat rezolvarea nelegală a chestiunii cheltuielilor de judecată, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile imperative ale art. 451 și art. 453 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că, chiar dacă apelul băncii a fost admis, instanța de apel trebuia să observe că un motiv de apel a fost respins, anume cel care vizează pretențiile accesorii având ca obiect restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive și că, în apel, sentința primei instanțe a fost modificată doar în parte (cu privire la clauzele ce stabileau dobânda majorată, comisionul de acordare și gestiune și cesiunea contractului), cererea de chemare în judecată rămânând admisă în parte.

În aceste împrejurări, recurentul a arătat că nu poate fi considerat parte care a pierdut integral procesul, cu consecința respingerii în totalitate a cheltuielilor de judecată, ci, în limita pretențiilor admise, în urma rejudecării apelului, este îndreptățit la plata acestor cheltuieli pentru partea admisă din acțiune.

A subliniat că instanța de apel trebuia să-i acorde, proporțional cu partea admisă din cerere, cheltuielile de judecată efectuate pentru procedura parcursă, respectiv onorariul de avocat achitat pentru toate fazele procesuale, dovedit cu înscrisuri, întrucât, la rejudecare, se aplică regula evaluării globale a cheltuielilor de judecată efectuate în cele două cicluri procesuale. În argumentarea chestiunii cheltuielilor de judecată, a evocat doctrina în materie, precum și jurisprudența instanței supreme.

La 27.03.2023, intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului în ceea ce privește motivul referitor la greșita aplicare a normelor legale privind cheltuielile de judecată, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizei, a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; doar recurentul și-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 22.11.2023, instanța de recurs constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Titularul demersului judiciar și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar prin memoriul de recurs, deși structurat pe trei motive principale, a circumscris fiecărui motiv critici subsumate mai multor cazuri de casare diferite. De aceea, instanța supremă va lua în examinare criticile formulate, în ordine, subsumat celor patru motive de nelegalitate invocate.

Astfel, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească poate fi casată când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a susținut că instanța de apel, prin aplicarea în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, a încălcat principiul neretroactivității legii, depășind astfel limitele puterii judecătorești.

Cum acest motiv de nelegalitate vizează ipoteza în care s-a produs incursiunea instanței de judecată în sfera puterii executive sau legislative, săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe ale statului, din sfera acestor puteri, criticile recurentului relevă lipsa oricărei legături cu ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât aplicarea legii este rolul principal al judecătorului, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., astfel că presupusa aplicare retroactivă a normelor de drept nu poate fi apreciată drept ingerință în atribuțiile altui organ al statului.

Totodată, critica privind retroactivitatea este nefondată, întrucât instanța de apel a evocat dispoziții din acest act normativ în contextul prezentării cronologice a viziunii legiuitorului în materia dobânzilor și comisioanelor bancare, iar nu drept temei legal al soluției pronunțate în rejudecare.

Subsumat cazului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care impun casarea hotărârii în ipoteza încălcării normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, titularul prezentei căi de atac a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale, nesocotind astfel principiul disponibilității, întrucât a analizat chestiunea dobânzii penalizatoare prin prisma altui temei juridic decât cel invocat de bancă în apel.

Totodată, a formulat critici față de considerentele deciziei de casare, prin prisma dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că acest text de lege a fost nesocotit, deoarece caracterul obligatoriu al statuărilor instanței supreme nu este absolut, ci este limitat la aspectele de nelegalitate dezlegate, dar și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei de casare, întrucât, pe de-o parte, statuările instanței supreme nu pot face obiectul recursului, iar pe de altă parte, art. 501 alin. (1) C. proc. civ. impune instanței care judecă fondul respectarea dezlegărilor date, fără ca în noua judecată, judecătorul să le poată aplica selectiv.

Prin urmare, instanța de apel a analizat corect clauza privind dobânda majorată, penalizatoare, în raport cu raționamentul instanței supreme care a stabilit că este exclus caracterul abuziv (imputat de altfel de reclamant prin acțiune) al acesteia, în contextul redactării fără a echivoc a clauzei, din care rezultă ca respectiva dobândă va fi activată, precum o clauză penală, doar în ipoteza întârzierii la plată a ratelor creditului contractat de reclamant.

Cu privire la viciile de motivare ale deciziei atacate, susținute de recurent prin invocarea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea intervine dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte observă că recurentul vizează fie o motivare insuficientă, potrivit propriilor sale criterii pe acest aspect, cu privire la toate clauzele criticate prin memoriul de recurs, fie lipsa analizei și motivării asupra unor apărări pe care le-a prezentat în rejudecarea apelului, precum cele vizând susținerea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și gestiune.

Înalta Curte subliniază că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, examinarea deciziei atacate conduce la concluzia că instanța de apel, în rejudecare, cu respectarea întocmai a dezlegărilor Înaltei Curți, a realizat o motivare corespunzătoare, raționamentul logico-juridic asupra chestiunilor de drept analizate fiind clar și pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, fiind cvasiunanim acceptat faptul că esențială rămâne elocința motivării, aceasta ridicând, în principal, o problemă de calitate, de conținut, iar nu una de cantitate; totodată, în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Circumscris ultimului motiv de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul căii de atac a dezvoltat argumente privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materia clauzelor abuzive și contractelor de credit, invocând Legea nr. 193/2000, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 190/1999, O.G. nr. 9/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 99/2006, Directiva 93/13/CEE și art. 38 și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prin prisma prevederilor acestor acte normative, a criticat ca fiind greșită soluția instanței de apel asupra lipsei caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda majorată, cesiunea contractului și comisionul de acordare și gestiune.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor critici, întrucât, contrar celor susținute de recurent, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000 și celelalte dispoziții legale incidente, de legislația europeană și jurisprudența C.J.U.E., în cauzele evocate.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzelor contractuale privind comisionul de acordare și comisionul de gestiune se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestor clauze, decurgând din chiar denumirea acestor comisioane, precum și din detalierea, prin contract, a valorii și modalității de calcul a acestora, ceea ce permitea reclamantului să prevadă consecințele lor economice. De asemenea, cu privire la lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, curtea de apel a statuat legal că un dezechilibru de natură economică nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv al acestor comisioane, din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte subliniază că atribuirea caracterului abuziv unei clauze contractuale este condiționată de întrunirea cumulativă a cerințelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, astfel că este suficient ca o singură condiție să nu fie îndeplinită pentru ca respectiva clauză să dobândească caracter abuziv, context în care nu pot fi primite criticile recurentului privind excluderea caracterului abuziv în lipsa analizei unei condiții sau insuficienței criteriilor pe care acesta apreciază, în mod subiectiv, că ar trebui să le verifice instanța.

Așadar, examinând cele două clauze repudiate de reclamant, din perspectiva criticilor formulate, dar și a aspectelor tranșate de instanța supremă prin decizia de casare, instanța de apel a constatat, în mod legal, că nu se poate reține caracterul abuziv al acestora, prin prisma cerințelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care reproduc dispozițiile art. 3 alin. (1) al Directivei nr. 93/13/CEE.

Cu privire la prevederile contractuale privind cesiunea contractului de credit ipotecar, Înalta Curte reține că decizia de casare nu cuprinde dezlegări pe acest aspect, dar impune instanței devolutive obligația de a analiza punctual caracterul abuziv al acestora. Prin urmare, respectând dispozițiile instanței supreme, curtea de apel a analizat chestiunea cesiunii contractului, prin prisma art. 24 din Legea nr. 190/1999 și a reținut, în mod legal, că prevederile clauzelor 11.1 și 11.4 din contractul părților, prin care au convenit posibilitatea cesiunii contractului, care se completează cu norma de drept evocată, nu au caracter abuziv, nefiind îndeplinite cerințele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că criticile recurentului vizând relația stabilită de instanța de apel, prin interpretarea greșită a art. 24 din Legea nr. 190/1999, între cesiunea de contract și cesiunea de creanță, nu sunt fondate, întrucât, prin prisma legilor în vigoare la data nașterii raportului juridic dintre recurent și bancă, chiar și în contextul unei exprimări echivoce a clauzei privind cesiunea, această prevedere contractuală nu putea viza decât creanțele ipotecare, cu respectarea cerințelor Legii nr. 190/1999, chestiune tranșată, în mod legal, de curtea de apel, în rejudecare.

Cu privire la susținerile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 451 și art. 453 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată, încadrate de recurent în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste prevederi legale reprezintă norme de procedură, ceea ce face posibilă circumscrierea criticilor invocate doar prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Recurentul a arătat că soluția instanței de apel, în rejudecare, de respingere a cererii sale privind cheltuielile de judecată, formulată în calitate de intimat, este greșită, întrucât un motiv de apel a fost respins, iar sentința primei instanțe a fost modificată doar în parte (cu privire la clauzele ce stabileau dobânda majorată, comisionul de acordare și gestiune și cesiunea contractului), cererea de chemare în judecată rămânând admisă în parte, astfel că este îndreptățit la plata acestor cheltuieli în măsura admiterii acțiunii sale.

Față de aceste argumente, Înalta Curte reține că, la judecata în prima instanță, când acțiunea sa a fost admisă în parte, recurentul a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, împrejurare consemnată prin încheierea din 17.10.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2016, astfel că, prin sentința civilă nr. 1018/NLP/PI/14.11.2016, același tribunal nu a hotărât asupra cheltuielilor de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de B., continuat de succesoarea E. S.A., a fost admis prin decizia civilă nr. 662/07.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, fiind modificată în parte hotărârea primei instanțe și respinsă cererea intimatului-reclamant privind cheltuielile de judecată.

Înalta Curte reține că decizia recurată este legală și sub aspectul soluționării cererii privind cheltuielile de judecată, întrucât recurentul nu le-a solicitat în fața primei instanțe, prin a cărei sentință cererea sa a fost admisă în parte, iar în etapa apelului, în care sentința a fost schimbată în parte, acesta a avut calitate de intimat; apelul băncii a fost admis, astfel că, în raport cu această soluție, partea căzută în pretenții a fost intimatul în apel, căruia nu-i pot fi admise cheltuieli de judecată. Numai în situația în care acesta ar fi solicitat și obținut cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, cuantumul acestora ar fi putut fi modificat corespunzător soluției de schimbare în parte a sentinței, iar în rejudecarea apelului, instanța i-ar fi putut admite cheltuieli doar în ipoteza unei soluții de admitere în parte a apelului, care nu se regăsește în cauza de față.

Pentru considerentele reținute, constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 662/07.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.