ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1236/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursulului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04.04.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, cauză disjunsă din dosarul nr. x/2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și E.., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entități cu sediul în străinătate, a prevederilor contractuale din Anexa 1 cu conținutul indicat, clauze înserate în contractul de credit nr. x/02.07.2008; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive de la momentul cesionării contractului, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor menționate în Anexa 1 privind cesionarea creditelor în străinătate; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1840 din 14.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1313 din 20 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A., B. și C., în contradictoriu cu intimatele-pârâte F. S.A. și E..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A., B. și C., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorii căii de atac susțin că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE. Mai arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că prin raportare la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-240/1998 nu îi este permis judecătorului să se substituie reclamantului și să analizeze din oficiu caracterul abuziv al clauzei contractuale. În acest sens arată că, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Eeuropene s-a statuat că instanța națională este obligată să aprecieze, chiar și din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în ipoteza în care contestatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze. Astfel, apreciază recurenții, faptul că prin cererea de apel au solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, are drept consecință posibilitatea analizării clauzelor contractuale prin prisma Legii nr. 193/2000.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autorii căii de atac susțin că instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin aplicarea greșită a respectivelor norme de drept material. Totodată, redau dispozițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000 și arată că în prezentul litigiu contractul încheiat între părți este unul preformulat. Or, susțin recurenții, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Directiva 93/13 vizează protejarea drepturilor consumatorilor, aceștia fiind partea slabă în contract, având în vedere că puterea lor de negociere este limitată.

În continuare, recurenții arată că art. 969 C. civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, însă Legea nr. 193/2000 reglementează situații în care clauzele contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive. Astfel, în opinia recurenților, simpla semnare a contractului de credit nu echivalează cu negocierea clauzei contractuale, iar negocierea este diferită față de respectarea obligației de informare. Pentru a proba negocierea, susțin recurenții, este necesară existența unui schimb de oferte și contraoferte, în sens contrar nefiind posibilă răsturnarea prezumției de negociere.

În concluzie, recurenții arată că banca are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, având obligația informării în mod complet corect și precis a celui din urmă, cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

Recurenții-reclamați au indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă F. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 15 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul, fixând termen în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE, arătând că instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin aplicarea greșită a respectivelor norme de drept material, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, deși recurenții-reclamanți susțin că în prezentul litigiu contractul încheiat între părți este unul preformulat, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut că simpla afirmație a recurenților potrivit căreia sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fără să se arate în concret cum clauza în discuție dă naștere unui dezechilibru contractual semnificativ în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Prin urmare, se constată că în cauză, instanța de apel a examinat aceste condiții și a reținut că deși este îndeplinită condiția nenegocierii, aceasta nu este suficientă, condițiile fiind cumulative.

Totodată, criticile recurenților potrivit cu care în mod greșit instanța de apel a reținut că prin raportare la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-240/1998 nu îi este permis judecătorului să se substituie reclamantului și să analizeze din oficiu caracterul abuziv al clauzei contractuale, nu pot fi primite.

Instanța supremă constată că prin cererea de chemare în judecată, recurenții-reclamanți au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. VIII din contractul de credit și din actul adițional 1 la acesta, privind dreptul băncii de cesionare a creanței, invocând atât dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și dispozițiile de drept comun din C. civ.. Față de faptul că recurenții-reclamanți nu au invocat motive de fapt și de drept concrete prevăzute de legea specială cu privire la dreptul de a cesiona creanța izvorâtă dintr-un contract de credit, pe care instanța să le analizeze din perspectiva Legii nr. 193/2000, prima instanță a respins cererea formulată ca neîntemeiată.

Prin cererea de apel s-a criticat soluția primei instanțe sub acest aspect, susținându-se că instanța de fond trebuia sa analizeze clauza referitoare la cesiunea de creanță prin raportare la condițiile Legii nr. 193/2000 și să constate îndeplinirea acestora.

Înalta Curte reține că, în mod corect a argumentat instanța de apel că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-240/1998 nu permite judecătorului să se substituie reclamantului, în sensul solicitat de către recurenții-reclamanți și în mod judicios s-a reținut că în raport de principiul disponibilității, reglementat de prevederile art. 9 C. proc. civ., reclamantul este cel care stabilește obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, iar judecătorul este ținut de limitele rezultate din acestea, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1313 din 20 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1313 din 20 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2023.