ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 936/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 22 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor din secțiunea nr. 6 alin. (1) teza I din condițiile speciale și din secțiunea 4 pct. 4.1 și 4.3 din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/12.10.2007 și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul leu - CHF de la data contractării.

Prin sentința civilă nr. 2033 din 1 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2033 din 1 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, ca urmare a rejudecării procesului în fond, admiterea apelului, schimbarea sentinței și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv aplicarea deciziei CJUE din cauza C-186/16, considerând că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului uniunii europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În esență, Curtea de Apel București, pornind de la considerentele CJUE din cauza C-186/16, a constatat că este incidentă excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, prevăzută de art. 1 alin. (2) din aceasta:

"Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului."

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator.

Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare. Astfel, în cazul în care contractul înglobează clauze care sunt prevăzute în temeiul unor legi ne-constituționale sau ne-conforme cu Dreptul Uniunii Europene sau cu CEDO, atunci clauzele respective vor putea fi considerate nule dacă legea va fi fost declarată neconstituțională sau, în cazul concret supus judecății, va fi fost înlăturată de la aplicare, prin mecanismul reglementat de art. 20 alin. (2) și, respectiv, art. 148 alin. (2) din Constituție. Aceeași soluție se aplică și în cazul clauzelor inserate în contract în baza unor acte juridice de forță normativă inferioară legii, dacă acestea vor fi fost anulate în acțiuni în contencios administrativ sau făcute inaplicabile printr-o excepție de ne-legalitate.

In conformitate cu deciziile constante ale CJUE, legislația protecției consumatorilor este guvernată de principiul efectivității, motiv pentru care s-a decis ca "modul în care este reglementat dreptul procedural național nu trebuie sa aibă drept consecință să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13". Așadar, excepțiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate și aplicate în așa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancționator al clauzelor abuzive, orientat către prevenția prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianților.

Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și are în vedere noțiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorități centrale sau chiar de autorități administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Înțelesul excepției de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este, însă, foarte restrictiv. In primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziția din actul normativ. Este, deci, necesară condiția minimală ca respectiva clauza să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regula dintr-un act normativ oarecare.

Instanța de apel a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluție impusă de "principiul" nominalismului monetar2, o regula din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin, 2 din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condițiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract3) și nu tine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanței într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit față de riscul valutar. Iar nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletiva care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora.

In orice caz, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Principiul nominalismului monetar, motivația pentru care instanțele de fond au respins cererea introductivă și apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare.

Nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Or, prin acțiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu și că ar fi absolut intangibilă. Cu alte cuvinte, atenția instanței trebuie îndreptată spre momentul acordării creditului nu spre modalitatea în care trebuie restituit creditul.

Astfel, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepție.

Cu alte cuvinte, caracterul clar și inteligibil, așa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase spețe, inclusiv Andriciuc, trebuie să însoțească o clauză întotdeauna chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

Clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv

În primul rând, instanța are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială. Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător, dar profesionistul și consumatorul nu se află pe o poziție de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic și de rezervă de timp, nici din punct de vedere informațional.

CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații.

In mod greșit susține intimata-pârâtă că nu putea previziona evoluția cursului valutar, ca nu putea "prevedea imprevizibilul" și, în consecință, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor. La fel de greșit și-a însușit și instanța de apel acest argument. Capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acțiunii de fața (chiar dacă, așa cum am rezultă din înscrisurile anexate, banca avea toate elementele pentru a putea anticipa o creștere a cursului CHF).

Ceea ce prezintă relevanță este obligația băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la profan și la public, în general.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs și efectele acestor variații. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să facă banca și nu a făcut era să prezinte, anterior semnării contractului, simulări ale capacității împrumutatului de rambursare a creditului, în condițiile în care moneda creditului, CHF, se apreciază cu 10%, 20%, 30%, 50% sau 100% (procente indicate cu titlu de exemplu). De precizat că deprecierea leului față de francul elvețian a fost, în anul 2011 și, ulterior, în perioada 15 ianuarie 2015 - prezent, de peste 150%.

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze Ia "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Obligația de avertizare asupra riscurilor valutare.

In conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligația de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuie să și le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale.

Sancțiunea încălcării obligației de informare si avertizare.

Banca și-a încălcat în mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, întrucât suntem în prezența unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

In situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informații esențiale pentru formarea unui consimțământ conștient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fî anulate parțial pentru vicierea consimțământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale care pot fi desființate prin constatarea nulității absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

Caracterul abuziv al clauzelor.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Faptul că nu au fost negociate clauzele deduse judecății a fost stabilit de instanțele de fond, motiv pentru care există autoritate de lucru judecat pe acest aspect.

Clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Potrivit deciziei CJUE din cauza C-186/16: Reiese, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 78, 80 și 82 din concluzii, că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului.

Dezechilibru] semnificativ este prezumat.

A existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților încă de la încheierea contractului. în mod esențial, însă, trebuie reținut că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară. Nefiind negociate și nefiind echilibrate, aceste contracte inegalitare pot degenera în aservirea sau menținerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor care, atunci când contractează cu comercianții, se găsesc într-o situație juridică de cvadruplă inferioritate - economică, tehnică, juridică și temporală - în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație determinată de nevoia de a consuma.

In materia specifică a protecției consumatorilor, CJUE a arătat în mod constant că legea și judecătorul (care se poate sesiza chiar și din oficiu în acest scop) contrapun echilibrului formal ce rezultă din contractele de adeziune la care consumatorii sunt nevoiți să adere un echilibru real, de natură a da proporționalitate prestațiilor părților.

Acest echilibru formal la care se refera jurisprudența CJUE și care rezultă din contracte de adeziune este, de fapt, un camuflaj al unui dezechilibru originar semnificativ al prestațiilor părților, în care cel puternic are potențialul de a câștiga, în dauna (sau spre ruina) celui slab. înlăturând aceasta ipocrizie, ignorând aceasta aparență de echilibru, jurisprudența CJUE instituie o prezumție de dezechilibru al prestațiilor, prezumție pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influențeze natura clauzelor și, în plus, că și-a respectat obligația de informare în faza pre-contractuală.

Dezechilibrul poate surveni încheierii contractului

Astfel, în mod principial, CJUE a stabilit că protecția conferită consumatorului de legislația clauzelor abuzive permite judecătorului național să aprecieze chiar și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale37. întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

În al doilea rând, se poate observa că, deși caracterul abuziv al unei clauze se apreciază prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determina concluzia că articolul 3 alin. (1) din directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

Pentru toate aceste motive, recurenții apreciază că sunt îndreptățiți să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 13 sepzembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 decembrie 2018 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ. și a deciziei nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 443 din 23 iunie 2020 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate invocată de recurenți.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 decembrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

La termenul de judecată la 18 februarie 2021 judecata recursului a fost amânată în vederea soluționării dosarului nr. x/2020 având ca obiect sesizarea Înaltei Curți cu soluționarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 3 din 15 martie 2021.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susținute de recurenți, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

În Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Această verificare a fost corect realizată de instanța de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, bazate esențialmente pe jurisprudența CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurentă, care susțin teze contrare acestei jurisprudențe.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 146A/2018 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2021.