ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2365/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10 decembrie 2015 sub nr. de dosar x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. să se constate nulitatea absolută a clauzelor din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/12.11.2007 - secțiunea 1 - art. 1.3. lit. c), secțiunea 2 - art. 2.2. și secțiunea 6 - art. 6.3; să se dispună obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF-LEU la data contractării creditului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1892 din 28 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 275A din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă A. împotriva sentinței civile nr. 1892 din 28 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Prin decizia nr. 750 A din 16 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A. și a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, în sensul că a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, reclamanta a declarat recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care prevăd că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv clauzele care țin de caracterul adecvat al prețului, argumentele reținute de către instanță fiind eronate.

În sprijinul acestei critici, recurenta-reclamantă invocă prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992, precum și practică judiciară.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privința clauzelor din condițiile speciale ale contractului de credit, precum și cu privire la prezumția de dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel nu a făcut o analiză sau o descriere concretă a modului în care acest dezechilibru semnificativ ar exista sau s-ar manifesta.

Recurenta-reclamantă susține că, în contextul istoric și social al momentului la care s-a realizat creditarea (anul 2007), era imposibil pentru consumatorul având calitățile medii ale unui om cu diligentă și vigilență normale să sesizeze la momentul încheierii contractului efectul nefast al deciziei de a asuma creditul în absența unei informări corecte în ce privește variațiile posibile ale cursului și impactul lor asupra gradului de îndatorare.

Astfel, în contextul neinformării corecte a consumatorului, recurenta-reclamantă apreciază că nu se poate susține în mod legitim faptul că riscul intervenit (fluctuația valutară) decurge din natura contractului.

Apreciază recurenta-reclamantă că dispozițiile contractuale contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, invocând în acest sens decizia pronunțată în cauza Andriciuc.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, chiar dacă instanța constată că dispozițiile contractuale contestate reflectă principiul nominalismului monetar, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituita de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Recurenta-reclamantă arată că intimata-pârâtă a încălcat obligația de informare, precum și că dispozițiile contractuale contestate nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, provocând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

În ceea ce privește nominalismul monetar, recurenta-reclamantă arată că art. 1578 C. civ. nu este de ordine publică, astfel că nu poate opera excluderea de la analiza caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă susține că dispozițiile C. civ. de la 1864 nu pot avea în vedere valutele cotate, întrucât o dispoziție din legea română precum cea prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1865 nu putea avea în vedere "perenitatea " valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară.

În opinia recurentei-reclamante, nu trebuie absolutizată identitatea unității monetare, astfel că ori de câte ori valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări, suma de bani trebuie reevaluată pentru a avea aceeași putere de cumpărare ca și cea inițial stipulată de părți.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu poate fi acceptat nici faptul suportării riscului valutar în mod natural de către debitor pentru că o asumare implicită a riscului valutar are în vedere tranzacția în ansamblul său, tranzacție a cărei natură și consecințe patrimoniale să fie înțelese pe deplin și asumate în mod conștient de către consumator.

Banca avea, în opinia recurentei-reclamante, obligația să asigure o anumită protecție a consumatorului împotriva supraîndatorării, iar faptul că nu a fost stabilit un culoar de variație a cursului așa încât să fie pe deplin și transparent predictibilă sarcina generată de contract și nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului, reiese că profesionistul a acționat în scopul de a-și prejudicia partenerul contractual, într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, a admis în principiu recursul și a stabilit termen la 5 iunie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Așadar, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la caracterul abuziv clauzei de risc valutar nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000 curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, conform cărora "Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract".

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Ca atare, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile ce vizează încălcarea de către intimata-pârâtă a obligației de informare, caracterul clar și inteligibil al clauzei contractuale și nici dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.046 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.046 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.