ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 818/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 17 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS. au chemat în judecată pârâtele S.C. TT. S.A. și UU.., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, clauze inserate în contractele de credit încheiate cu pârâta S.C. TT. S.A., să dispună denominarea creditului la cursul indicat în anexa 1, în sensul obligării pârâtei la încasarea ratelor lunare prin folosirea cursului indicat în anexa 1, în sensul stabilizării cursului valutar la paritatea indicată, înghețarea cursului CHF - leu la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe întreaga perioadă de derulare a contractelor și restituirea sumelor plătite în plus către reclamanți.

Pârâta S.C. TT. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că a cesionat creanțele rezultând din contractul de credit încheiat cu reclamanții B., C., D., I., J., M., N., O., P., R., S., T., U., Y., Z., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. și PP. către pârâta S.C. UU.., conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 iulie 2008, și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

La termenul de judecată de la 25 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru considerentele arătate în partea introductivă a hotărârii, și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 6952 din 9 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare in judecata ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia nr. 264A din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. și apelul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR. și SS..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții NN., MM., EE., FF., GG., HH., OO., DD., P., O., LL., KK., SS., RR., QQ., K. și L., solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că în mod eronat a fost respins apelul formulat cu motivarea că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv pentru că reflectă o normă legală. Mai arată că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere apărările subsemnaților cu privire la lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc, la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și la lipsa bunei-credințe a băncii, cu respectarea dispozițiilor art. 3 din Directiva 93/13. Susțin că în cauză este vorba de un contract preformulat la încheierea căruia consumatorul este în inferioritate, iar banca nu a respectat obligația de informare cu privire la riscul de hipervalorizare a monedei de creditare și nu a prezentat oferte de creditare în alte monede.

În opinia recurenților-reclamanți, nu este aplicabil principiul nominalismului deoarece francul elvețian a fost utilizat ca monedă de substituție. Aceleași părți afirmă că, în temeiul celor reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc, în cazul neîndeplinirii de către bancă a obligației de informare, instanța poate analiza caracterul abuziv al clauzei în litigiu, în raport de momentul încheierii contractului de credit, în procesul de negociere al acestuia.

Se solicită și înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data încheierii contractului pe motiv că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, recurenții-reclamanți precizând că s-au obligat să restituie împrumutul în moneda în care a fost acordat, în temeiul principiului nominalismului. Afirmă că au avut cunoștință despre existența unui curs valutar, dar nu au prevăzut devalorizarea extremă a francului elvețian.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți F., E. și II. au depus întâmpinări prin care au solicitat admiterea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinăriilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 27 februarie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 30 septembrie 2019, recurenții-reclamanți LL. și KK. au depus cerere de renunțare la judecata dosarului nr. x/2015

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, fixându-se termen pentru judecarea recursului la 15 ianuarie 2020, cu citarea părților.

La termenul de la 15 ianuarie 2020 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 31 martie 2021, în vedere repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenții-reclamanți LL. și KK., analizând cererea formulată de aceștia, în raport de dispozițiile art. 406 C. proc. civ., instanța supremă reține că acest text de lege reglementează condițiile în care poate opera renunțarea reclamantului la judecată. Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă"; alin. (2) al aceluiași articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială", iar alin. (4) prevede că "Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți."

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.".

Renunțarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la soluționarea unei cauze, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns din punct de vedere temporal, în privința acesteia.

Din înscrisul intitulat "Declarație și procură specială", depus la dosar și autentificat de VV. și WW. prin încheierea de autentificare nr. 1155 din 13 iunie 2019, rezultă că reclamanții LL. și KK. înțeleg să renunțe la judecata acțiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, iar din actele dosarului rezultă că intimatele-pârâte au avut cunoștință de acest înscris.

Prin urmare, Înalta Curte reține că manifestarea de dispoziție este neîndoielnică și neechivocă în sensul renunțării reclamanților la judecata acțiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, iar această manifestare de voință a părților se circumscrie principiului disponibilității ce guvernează procesul civil și întrunește condițiile de formă și fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunțarea reclamanților LL. și KK. la judecata cererii de chemare în judecată, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți LL. și KK. și va anula în parte decizia nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și sentința nr. 6952 din 9 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în ceea ce îi privește pe reclamanții LL. și KK..

Cu privire la recursul formulat de ceilalți recurenți-reclamanți, instanța supremă reține că cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Instanța supremă constată că recurenții-reclamanți au invocat cu titlu formal acest text de lege întrucât nu au susținut critici care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de recurs.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Instanța supremă va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. din 1864 și a statuărilor din Cauza C-86/16 Andriciuc și susțin că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze clauza de risc valutar din perspectiva caracterului ei abuziv.

Prevederile contractuale menționate în anexa 1 la cererea de chemare în judecată dispun că "rambursarea ratelor lunare se va face în valuta la care s-a acordat creditul". În mod corect a reținut curtea de apel că articolul în discuție redă principiul nominalismului, statuat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele recurenților-reclamanți referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva XX.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Criticile referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capătul de cerere referitor la înghețarea cursului valutar pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuația de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate. Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită denominarea în moneda națională a plăților întrucât aceste solicitări ale recurenților-reclamanți tind la modificarea prevederilor contractuale. Recurenții-reclamanți solicită instanței de judecată să intervină în convenția părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Aspectele legate de contextul factual în care a fost încheiat contractul de credit și de modalitatea concretă în care a fost pusă la dispoziție suma împrumutată nu pot fi analizate de instanța de recurs fiind aspecte de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recurenții-reclamanți NN., MM., EE., FF., GG., HH., OO., DD., P., O., SS., RR., QQ., K. și L. împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții LL. și KK., în contradictoriu cu pârâtele XX. și UU.., și în consecință:

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți LL. și KK. împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Anulează în parte decizia nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și sentința nr. 6952 din 9 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în ceea ce îi privește pe reclamanții LL. și KK..

Definitivă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți NN., MM., EE., FF., GG., HH., OO., DD., P., O., SS., RR., QQ., K. și L. împotriva deciziei nr. 264A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.