ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 05 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. ROMÂNIA S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contractate în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în ANEXA 1 la punctul B cu conținutul indicat în ANEXA 1 la punctul 5 clauze inserate în contractele de credit și eliminarea acestora; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de schimb CHF- LEU la momentul semnării contractului, indicat în Anexa 1 punctul 3 ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3842/2016, pronunțată la data de 22 iunie 2016, în dosarul nr. x/2016, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. ROMANIA S.A. București, și intervenienții forțați: C.- împrumutat, D. și E.- garanți, astfel cum aceasta a fost precizată; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit bancar nr. x/31.01.2008 la art. 6.3 tezele a II a și a III a; a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior; a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,3040 RON/CHF, și a respins cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit bancar nr. x/31.01.2008 la art. 6.3 teza I a și a luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. ROMÂNIA S.A. BUCUREȘTI (actual, F. S.A. BUCUREȘTI), la data de 28 iunie 2017 (data menționată pe rezoluția de înregistrare), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2139 A, pronunțată la data de 22 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis apelul formulat de apelanta B. ROMÂNIA S.A. București, împotriva sentinței civile nr. 3842/22.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații A., C., D. și E., a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată și a obligat intimații la plata cheltuielilor de judecată către apelantă în sumă de 7680,68 RON.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. și intervenienții forțați D., C. și E. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea punctului 5 al art. 488 alin. (19 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel nu a motivat lămurirea situației ce privește termenul de primire a sentinței civile apelate, observând că, în alin. (5) al deciziei recurate, în urma sesizărilor învederate de aceștia la primul termen de apel, prin apărătorul ales, instanța a dispus obligația, în sarcina apelantei, de a dovedi nulitatea dovezii de înmânare din data de 23.95.2017, însă nu au fost prezentate decât plicul original (ce conținea ștampila cu data din 23.05.2017 tăiată și o ștampilă cu data de 24.05.2017 pe care o consideră nereală) și unele înscrisuri menite aceleiași societăți din care ar fi reieșit așa-zisele erori ale agentului poștal.

Recurenții susțin că, față de lipsa unor dovezi întemeiate cu privire la veridicitatea ștampilei din 24.05.2017, sentința ar fi trebuit să rămână definitivă prin respingerea apelului ca tardiv formulat, motiv pentru care, consideră imperios necesară admiterea prezentului recursul pentru motivul reținut de art. 488 alin. (5) din C. proc. civ., cu consecința anulării deciziei recurate și menținerea sentinței civile nr. 3842, pronunțată de către Tribunalul București la data de 22 iunie 2016.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții consideră că, au fost aplicate greșit normele de drept material cu privire la prevederile Legii 193/2000 completată cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenții au mai susținut că, instanța de apel a reținut ca nefiind întemeiată cererea lor cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (adică, cea cu privire la stabilizarea cursului valutar), însă, deși acțiunea lor își avea fundamentul aproape în totalitate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța, din perspectiva Hotărârii C.J.U.E. în cauza C-186/16 -Andriciuc, nu amintește și nu analizează, în sensul respingerii acțiunii, niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, implicit, negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua - credință a băncii prin transpunere a contractelor supuse analizei, sub acest aspect fiind reamintită, încă o dată, Decizia recentă a C.J.U.E., pronunțată în cauza C186/16 Andriciuc și alții vs Banca Românească.

Recurenții au mai susținut că, deși analizat în decizie, însă în mod greșit, principiul nominalismului monetar, în raport de fila x, este reținut eronat. Astfel, se retine că împrumutaților li s-ar aplica principiul nominalismului fără să țină seama că, în esență, împrumutații nu au încasat franci elvețieni, ci au încasat/tras EUR și RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Cât privește dezechilibrul fundamental având în vedere creșterea cu 200% a gradului de povară financiară în raport cu momentul semnării contractului de credit, contrar susținerilor instanței de fond, și în raport de cauza C26/2013, obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este « obiect al contractului conform C.J.U.E. », și nu așa cum arată instanța de fond, că sunt excluse din domeniul de aplicare aceste clauze.

Această problemă a fost tranșată în jurisprudența CJUE, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele din România, amintind, cauza C-484/08, prin care se face trimitere la "dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE".

În fine, recurenții au mai criticat hotărârea instanței de apel, întrucât, a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel și, în acest context, consideră aceștia că trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului, în ce privește limbajul inteligibil relevante fiind concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasier împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Or, susțin recurenții, instanța nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului, și modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul menținerii dispozițiilor date de instanța de fond, extrem de bine motivate, și admiterea cererii de chemare în judecată; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. a invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 4 aprilie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2019 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare a soluționării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluție, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Precizare prealabilă. Deși recurenții au invocat punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în susținerea criticii privind nemotivarea lămuririi situației ce privește termenul de primire a sentinței civile apelate, această critică va fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a prezentat în mod corect constatările sale privind respingerea excepției tardivității formulării apelului, reținând că "apelul a fost formulat la data de 26.06.2017 și comunicarea hotărârii s-a făcut la 24.05.2017, astfel că, potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. civ. apelul este declarat în termen.".

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenții și-au structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție reaprecierea probelor, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În speță, se constată că soluția de respingere a excepției tardivității apelului, este rezultatul analizei probelor administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 31 ianuarie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus arătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării.

Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienții C., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienții C., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.