ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1000/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desființarea convenției de credit nr. x/31.01.2008, cu cheltuieli de judecată.

La data de 26.03.2019, reclamanta a depus la dosar precizări, prin care a arătat că solicită rezilierea convenției de credit nr. x/31.01.2008, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 7 teza finală din Legea nr. 193/2000, și daune interese.

La data de 27.05.2019, reclamanta a depus la dosar cerere precizări, prin care a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu creditorul cesionar C. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 2820 din 03 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 1022 din 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2820 din 03 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, susținând că notificarea de scadență anticipată nu înseamnă rezilierea contractului încheiat de părți și că, în cazul în care optează pentru executarea silită a obligațiilor, creditorul nu mai are dreptul de a cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului, în acest sens fiind dispozițiile art. 1516 pct. 2 și 3 C. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază, de asemenea, că cererea de reziliere a contractului de credit este admisibilă, în raport de art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă susține admisibilitatea cererii formulate și față de sentința civilă nr. 715/2016 și de decizia civilă nr. 66/2019, pronunțate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a constatat caracterul abuziv a trei dintre cele mai importante clauze ale convenției de credit nr. x/CM/31.01.2008, precum și de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 6 și art. 8 din Directiva 93/13/CEE.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă și prevederile art. 4 alin. (1) și (2), art. 5, art. 1.516 pct. 2 și 3 C. civ., precum și ale art. 50 din O.U.G. nr. 52/2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. S.A., continuatoare a D. S.A., și C. S.R.L., așa cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar la 30 octombrie 2020, a invocat excepția nulității recursului, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac.

Intimata-pârâtă C. S.R.L., prin întâmpinarea depusă la dosar la 18 noiembrie 2020, a solicitat respingerea căii de atac.

La 9 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Așadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecății, respectiv 14 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care sunt regăsite și cele vizând materia protecției consumatorilor.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Înalta Curte reține, de asemenea, că potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1022 din 31 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1022 din 31 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.