ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 545/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A., C. S.A., Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzelor 5 lit. a), 4 lit. a) și b) și 3 lit. b) din convenția de credit nr. x/31.01.2008 încheiată cu pârâta B. S.A., să dispună restituirea comisionului de risc în sumă de 49.274,12 CHF, stabilizarea cursului de schimb CHF leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea contractului (2,341 RON pentru 1 CHF) și denominarea în moneda națională a plăților. De asemenea, în subsidiar, reclamanta a solicitat desființarea în tot a convenției de credit și constatarea rambursării sumei contractate.

Prin sentința civilă nr. 7165 din 10 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

S-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a anulat ca netimbrat capătul principal de cerere având ca obiect desființarea contractului de credit nr. x/31.01.2008.

S-a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. și pe pârâta C. și s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din convenția de credit nr. x/31.01.2008. A fost respinsă în rest cererea ca nefondată.

Împotriva acestei soluții au formulat apel atât reclamanta cât și pârâta C., iar prin decizia civilă nr. 66 din 16 ianuarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis apelul reclamantei A., schimbând, în parte, sentința civilă atacată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei încasate cu titlu de comision de risc, în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă.

A mai fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei înscrisă în art. 4 lit. a) din Convenția de credit nr. x/31.01.2008, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei C. S.A., împotriva aceleiași sentințe civile.

La data de 28 iunie 2018, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 66 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, păstrând cauza spre judecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, după ce a reiterat istoricul derulării creditului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel judecând apelul, deși a reținut în mod corect faptul că "efectele nulității absolute sunt guvernate de principiul retroactivității și restabilirii situației anterioare, ceea ce implică ca Banca va trebui obligată să restituie în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc", a dispus obligarea pârâtei la plata sumei încasată cu titlu de comision de risc, fără a preciza cuantumul acestei sume, situație în care consumatorul se va afla din nou, la aprecierea discreționară a băncii care are puterea de a stabili, de pe poziția sa dominantă și rău-voitoare, cât anume din sumele pe care le-a achitat au fost direcționate către comisionul de risc.

În ceea ce privește restituirea sumei de 49.274,12 CHF încasată cu titlu de comision de risc, a arătat recurenta-reclamantă că neluând în considerare răspunsul băncii nr. 746/16.06.2011 din care rezultă că acest comision a fost încasat cu prioritate față de debitul principal și suma achitată cu acest titlu, instanța de apel a omis un aspect esențial: acela că acest răspuns este dat după declararea scadenței anticipate a creditului (16.02.2011), iar scadența anticipată a creditului presupune executarea uno icto.

În ceea ce privește stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, respectiv 2.341 pentru 1 CHF, recurenta-reclamantă a arătat că, creșterea accelerată a valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, precum și cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din RON în franci elvețieni, și din franci elvețieni în RON, lipsa francilor elvețieni de la casele de schimb valutar o perioadă îndelungată de timp, diferențele dintre cursul practicat de bancă și casele de schimb valutar, respectiv cursul stabilit de BNR, diferențele dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul împrumutaților, cu efectul obținerii unor foloase de către banca împrumutătoare, fără contraprestație din partea acesteia.

A mai arătat recurenta-reclamantă că potrivit dispozițiilor art. 966-970 din C. civ., părțile trebuie să acționeze cu bună credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligație, consecința fiind că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșteri valorii CHF față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă.

Se mai susține totodată că sunt incidente dispozițiile art. 1578 din C. civ. care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut și care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract și că, întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

În ceea ce privește desființarea în tot a convenției de credit, în raport cu dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, argumentele și înscrisurile probatorii, precum și cu hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C-484/08 Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid și C-241/98 Salvat Ediotores S.A. v Jose M. Sanchez Alcon Prades, recurenta-reclamantă a arătat că sunt de natură să conducă la o decizie a instanței de desființare a întregului contract, urmare clauzelor abuzive înserate.

În drept, au fost invcate dispozițiile art. 483 pct. 3, art. 486, art. 487 și art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

La 5 iulie 2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs împotriva aceleiași decizii, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1, art. 4 alin. (2), art. 4 alin. (5) lit. b), art. 4 alin. (6), art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 10 lit. i) și k) din Directiva 2008/48/CE, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În continuare, a susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel a respins în mod greșit motivul de apel referitor la excepția lipsei de interes a reclamantei de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, iar motivarea instanței de apel în sensul existenței unei nulități absolute invocate de reclamantă, care ar fi de natură a înlătura toate apărările băncii, reprezintă o soluție dată cu încălcarea art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Se mai susține că, din interpretarea coroborată a prevederilor Legii 193/2000, reiese fără echivoc că prevederile acesteia se aplică numai contractelor în curs de derulare. Verificarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale de către instanța de judecată, nu se poate face decât asupra contractelor aflate în vigoare, care produc efecte între părți.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme nu a ținut cont de faptul că prețul total al contractului de credit este dat de valoarea DAE și la acest aspect trebuia să se raporteze și nu doar la suma împrumutată și dobânda aferentă acesteia prevăzute în contract.

În ceea ce privește comisionul de risc, a arătat recurenta-pârâtă că face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta fără putința de tăgadă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 cât și din prevederile art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE.

A mai susținut că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 și cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere toți factorii care au stat la baza încheierii convenției dar și împrejurarea că la data semnării convenției clauzele contractului erau clare și neechivoce pentru intimată.

În continuare, a arătat recurenta pârâtă că intimata reclamantă, în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, poate fi încadrată în categoria de consumatori medii, astfel cum această sintagmă este definită în legislație, iar sub aspectul caracteristicilor personale ale intimatei, aceasta este o persoană instruită, educată, posedând studii superioare, având profesia de avocat, astfel încât nu poate invoca aspecte de ordin subiectiv precum semianalfabetismul, educația școlară precară, sau proveniența dintr-un mediu social inferior, pentru a se prevala de neînțelegerea clauzelor contractuale.

Totodată, se arată că redactarea contractelor de credit a avut la bază Directivele Comunității Europene, respectiv Directiva 87/102/CE și ulterior Directiva 2008/48/CE, iar interpretarea caracterului abuziv trebuia realizată și prin prisma dispozițiilor lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

A mai susținut recurenta că nu a fost aplicată noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare, având în vedere că din dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE rezultă că suntem în prezenta unui dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și o contraprestație.

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda și comisioanele.

Se mai arată, referitor la riscurile acoperite de acest comision, că acestea acoperă pierderi legate de neplata de către clienți a debitului și accesoriilor (dobânda), precum și riscuri legate de devalorizarea garanțiilor.

În ceea ce privește soluția de menținere a soluției instanțe de fond, în privința solicitării intimatei reclamante de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit, a susținut recurenta că este nelegală și netemeinică având în vedere că banca nu a acordat un credit cu dobândă fixă ci unul cu dobândă variabilă, și mai mult, solicitarea de anulare a acestei clauze este lipsită de interes deoarece intimata nu justifică folosul practic urmărit prin anularea unei clauze contractuale regăsită în forma inițială a Convenției de credit, clauză care nu a fost aplicată până la modificarea ei și care nu mai poate fi aplicată tocmai datorită intervenirii acestei modificări.

Susține recurenta și că motivarea instanței de apel în privința anulării clauzei de la pct. 4 lit. a) din Condițiile Speciale ale convenției de credit - referitoare la comisionul de penalizare, reprezintă o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 969 și urm. C. civ.. Astfel, dobânda penalizatoare nu are niciun element comun cu comisionul de penalizare, perioada de aplicare este diferită, valoarea este diferită, consecințele juridice ale aplicării lor sunt total diferite, iar în raporturile între profesionist și consumator nu există nicio restricție în a se conveni, între părțile contractante, asupra unei modalități de penalizare.

De asemenea, apreciază recurenta că și soluția instanței de apel referitoare la obligarea recurentei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc este netemeinică și nelegală, având în vedere că reclamanta a solicitat restituirea sumei de 49.274,12 CHF cu titlu de comision de risc, fără a preciza cum a calculat această sumă și nici nu a făcut dovada achitării acesteia.

A mai arătat recurenta că prin adresa din 16.06.2011, recurenta-pârâtă a adus la cunoștință reclamantei care este suma totală restantă datorată la data de 09.06.2011, indicând faptul că în cuprinsul sumei totale restante se regăsește și suma de 3.404,16 CHF ce reprezintă comisioane restante.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 969 și urm. CCV, art. 254 alin. (1) C. proc. civ., art. 6 alin. (1) CEDO, art. 21 și 24 din Constituția României, art. 4 alin. (5) lit. b) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE, art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, art. 1 alin. (5) din Constituția României, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, hotărârile Curții de Justiție a Comunităților Europene în cauzele Langguth (29 iunie 1995 C-456/93) Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996) și Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98), lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 1020, 1021 și 1025 din C. civ. vechi, art. 263 și art. 382 C. proc. civ. vechi, art. 483 și urm. C. proc. civ. nou.

Prin întâmpinarea înregistrată la 25.07.2018, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 16 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 au fost admise în principiu recursurile și, constatându-se că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 8 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea de ședință din 8 noiembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății recursurilor până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar la data de 20 ianuarie 2021 cauza a fost repusă pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce privește recursul reclamantei A., o primă critică vizează soluția instanței de apel prin care s-a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor încasate cu titlu de comision de risc, în baza clauzei contestate ca fiind abuzivă. Susține recurenta că în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare răspunsul băncii nr. 746 din 16 iunie 2001, în condițiile în care toate înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu planul de rambursare, dovedesc temeinicia cererii de restituire a sumei de 49.274,12 CHF.

Aceste susțineri ale recurentei reclamante nu pot fi însă considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate întrucât se referă la o situație de fapt ce ar fi fost greșit reținută pe baza unui probatoriu insuficient și greșit interpretat. Însă, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Cât privește susținerea potrivit căreia în mod greșit instanța de apel nu ar fi indicat exact suma pe care intimata pârâtă ar trebui să o restituie, Înalta Curte subliniază că potrivit dispozițiilor art. 445 din C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 din același cod.

Critica privind greșita respingere a cererii de stabilizare a cursului de schimb CHF - leu poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., raportat la modalitatea de interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor legale incidente din materia protecției consumatorului precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligatorie pentru instanțele naționale.

Se constată însă că întreaga argumentare subsumată acestui motiv de casare este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reținut și instanța de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

De asemenea, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Ultima critică formulată de recurenta reclamantă privește capătul de cerere având ca obiect desființarea în tot a convenției de credit. Înalta Curte constată însă că această critică este formulată pentru prima dată direct în recurs, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate fi analizată.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă C. S.A., o primă critică vizează greșita soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei de interes a reclamantei intimate A. care, în opinia recurentei, nu ar mai justifica un interes legitim și actual privind solicitarea de a se constata existența unor clauze abuzive în contractul de credit, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare, fiind deja în faza de executare silită. Critica poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (5) din C. proc. civ., însă este nefondată.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulității absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive. Din această perspectivă, este de necontestat interesul reclamantei în promovarea acțiunii, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare.

Pe de altă parte, așa cum s-a stabilit în practica CJUE, obligatorie pentru instanțele naționale, în cauzele conexate C-698/18 și C-699/18 S.C. Raiffeisen Bank S.A. împotriva JB și BRD Groupe Societe Generale S.A. împotriva KC, "definiția noțiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă."

Având în vedere că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în aceeași hotărâre amintită s-a statuat și că "executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitat a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă."

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă C. invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu referire la menținerea soluției de constatare a caracterului abuziv în privința comisionului de risc.

Susține recurenta că deoarece clauzele referitoare la comisionul de risc fac parte din costul total al creditului, intră în categoria exceptată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 de la analiza caracterului abuziv, făcând parte din categoria clauzelor ce au calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată.

Sub acest aspect, instanța reține că articolul invocat de recurentă preia în legislația națională dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Curtea Europeană de Justiție a arătat însă în jurisprudența sa, că "reiese din termenii articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 că această a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această excludere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora." (Cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, pct. 54)

Cum în speță însă nu se critică caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, ci se critică însăși existența unei contraprestații concrete corespunzătoare comisionului, excepția invocată de recurentă nu este incidentă în cauză.

Pe de altă parte, așa cum în mod corect au reținut și instanțele de fond, comisionul de risc nu îndeplinește condiția de a fi exprimat într-un limbaj ușor inteligibil, astfel încât reclamanta nu a fost informată corespunzător cu privire la prestația recurentei C. S.A. în schimbul acestuia. În consecință, nici din această perspectivă nu poate fi reținută încadrarea în vreuna dintre excepțiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Așa cum s-a reținut în Hotărârea pronunțată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., din jurisprudența CJUE "nu rezultă că creditorul este obligat să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, având în vedere protecția pe care Directiva 93/13 urmărește să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta din urmă le remunerează."

Potrivit legislației naționale, contractul de împrumut bancar constituie titlu executoriu, astfel că în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator, banca are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit.

În plus, în cauză s-a reținut că pentru returnarea împrumutului s-a constituit și o garanție reală imobiliară (ipotecă) asupra unui imobil.

Dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenței CJUE, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În consecință, față de lipsa de transparență și claritate a prevederilor contractuale referitoare la comisionul de risc, din simpla denumire a acestuia nu se poate deduce decât că acesta pune practic în sarcina consumatorului o obligație suplimentară de plată a unei sume de bani pentru acoperirea aceluiași risc avut în vedere și de norma națională care consacră caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar, precum și de garanția reală imobiliară constituită de consumator, în lipsa oricărei contraprestații corespunzătoare. Rezultă deci că prin instituirea comisionului de risc se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că nu va fi reținută nici critica privind neaplicarea noțiunii de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare de către instanța de apel.

Sub aspectul soluției instanței de apel de menținere a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit, care reglementează data ajustării dobânzii, recurenta pârâtă invocă faptul că intimata reclamantă nu ar fi adus nicio probă din care să reiasă că a dorit negocierea ori excluderea acestei clauze și că banca s-a opus voinței acesteia, aspecte ce țin însă de situația de fapt, și care neputând fi încadrate în nici un dintre cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 din C. proc. civ. nu pot fi analizate în cadrul recursului.

Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în mod corect au constatat instanțele de fond că și această clauză, care dă posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, este abuzivă.

Astfel, prin clauza contractuală contestată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar mențiunea că rata dobânzii poate fi modificată în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, schimbări semnificative care nu au fost definite în cuprinsul contractului. În atare condiții, nici reclamanta, în calitate de consumator, și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată.

În mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din chiar modul de formulare al clauzei, criteriile de variație a dobânzii fiind stipulate exclusiv în favoarea pârâtei, fără posibilitatea reclamantei de a le verifica. Prin urmare, nu are relevanță pentru existenta dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților împrejurarea că, în concret, dobânda nu a fost majorată, atâta timp cât legea impune instanței sarcina de a cenzura însăși existența clauzelor abuzive, iar nu doar modalitatea concretă de aplicare a acestora de către profesioniști.

Cu privire la faptul că în mod greșit ar fi constatat instanța de apel nulitatea clauzei înscrise în art. 4 lit. a) din convenția de credit, este nefondată critica recurentei pârâte în sensul că instanța de apel ar fi făcut o confuzie între regimurile juridice aplicabile comisionului de penalizare prevăzut de art. 4 lit. a) și dobânzii penalizatoare prevăzute la art. 4 lit. b) din Condițiile Speciale.

Astfel, în mod corect a constatat instanța de apel că perceperea unor penalități de întârziere pentru sume considerate curente și nu restante, distinct de dobânda penalizatoare datorată pentru sumele restante, este de natură a crea un dezechilibru semnificativ, așa cum este acesta definit în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Nefondată este și critica privind soluția instanței de apel referitoare la obligarea recurentei pârâte la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc, în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă.

Astfel, având a dezlega chestiunea referitoare la consecințele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că din modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie constatat că prima teză a acestei dispoziții, deși acordă statelor membre o anumită marjă de autonomie în ceea ce privește definirea regimurilor juridice aplicabile clauzelor abuzive, impune totuși în mod expres obligația de a prevedea că respectivele clauze "nu creează obligații pentru consumator" (cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino).

În jurisprudența constantă a instanțelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulității absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situației anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În consecință, soluția instanței de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulității absolute.

Cât privește criticile referitoare la pretinsa nedovedire a sumelor plătite efectiv în baza acestei clauze, acestea sunt critici de netemeinicie, vizând situația de fapt reținută în cauză, și nu pot fi analizate în recurs.

Pentru toate aceste considerente, constatând în speță nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenți, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.