ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2015

S-a arătat că la pag. 17, pct. 1.a, instanța a reținut că situația de fapt nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului. A susținut contestatoarea că dintr-o eroare materială omisivă, instanța nu a observat că recurenta nu a solicitat reaprecierea situației de fapt, ci casarea cu trimitere spre rejudecare pentru stabilirea situației de fapt, aceasta nefiind stabilită de instanțele inferioare, care au refuzat să încuviințeze probele; s-a mai arătat că nu au fost analizate toate motivele de apel. Astfel, concluzia recurentei de la partea A a recursului era în sensul că se poate constata incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar și faptul că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Or, prin neanalizarea majorității motivelor de apel, prin neadministrarea unor probe încuviințate și neîncuviințarea unor probe utile cauzei instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, drept pentru care se impunea casarea cu trimitere spre rejudecare.

La pag. 18 pct. 1, lit. b), e)-f) din decizia contestată instanța de recurs a arătat că pârâta ar fi invocat că în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților sunt menționate construcțiile aflate în posesia sa. În realitate, aceasta este o greșeală materială, deoarece s-a susținut contrariul, respectiv că imobilele-construcții aflate în posesia sa nu au făcut obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 147 din 21 ianuarie 2011. Susținerile de la pag. 18 pct. 1, lit. b), e)-f) din decizia contestată nu vizează interpretarea clauzelor contractului, deoarece instanțele de fond și de apel nu au interpretat nimic, deși era suficient să facă o comparație între construcțiile vândute prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 și construcțiile aflate în posesia pârâtei, conform fișei bunului imobil (aflată la fila 92 din dosarul Judecătoriei Brașov). Referitor la afirmația contestatoarei, formulată în recurs, conform căreia fără nicio motivare instanța de apel a reținut că acele construcții pe care le posedă ar fi fost edificate de familia B., afirmație reținută în decizia contestată, instanța de recurs, dintr-o greșeală materială a omis să observe că respectivul considerent al deciziei din apel este nemotivat. În ceea ce privește „probele administrate pentru stabilirea situației de fapt sub aspectul construcțiilor existente”, menționate, de asemenea, la pag. 18 pct. 1, lit. b), e)-f) din decizia contestată, contestatoarea a arătat că acestea nu au existat, pentru că au fost respinse. Prin urmare, și sub acest aspect instanța de recurs a comis o greșeală materială. A susținut contestatoarea că tot dintr-o greșeală materială instanța a reținut că în recurs criticile au cuprins aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate deși, în realitate, cererea de recurs a vizat doar aspecte de nelegalitate.

Sub un alt aspect, contestatoarea a susținut că în considerentele de la pag. 18 pct. 1 c (cu trimitere la partea A pct. 1.3) din decizia contestată s-a reținut că instanța de apel a soluționat cauza în limitele deduse judecății de către reclamanți însă, dintr-o greșeală materială, instanța de recurs nu a observat că reclamanții au revendicat toate construcțiile, dar li s-au acordat doar cele din titlul lor de proprietate, construcții care, de fapt, nu mai există. Astfel, în partea A, pct. 1. 3 din recurs s-a precizat că prima instanță a considerat că reclamanții-pârâți reconvenționali nu puteau să revendice decât imobilul cumpărat. În realitate reclamanții-pârâți au cumpărat ceva ce nu exista la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv casa de lemn cu etaj și trei locuințe. La pag. 12 a deciziei recurate instanța de apel a reținut că „reclamanții au revendicat prin acțiunea dedusă judecății imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentic”, ceea ce, în opinia contestatoarei, este greșit deoarece din cererile precizatoare rezultă că s-au solicitat toate construcțiile de pe terenul revendicat, nu doar cele din contractul de vânzare-cumpărare autentic, construcții care nu există.

A mai susținut contestatoarea că din considerentele de la pag. 19 pct. g a deciziei contestate rezultă că dezlegarea dată motivului de recurs de la partea A, pct. 1. 7 este rezultatul unei greșeli materiale deoarece prin motivele de recurs s-a susținut, cu privire la cererea reconvențională, că instanța de apel nu a observat cauza de nulitate ce a fost invocată (respectiv lipsa de obiect derivată din inexistența bunului) iar instanța de recurs în mod greșit a apreciat că obiectul rezultă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011. Astfel, deși contestatoarea a susținut că s-a vândut ceva inexistent, instanța a reținut că bunul există, deoarece a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare. Or, numai dintr-o greșeală materială instanța nu a înțeles acest motiv de recurs. Faptul că această construcție figurează înscrisă în cartea funciară nu înseamnă că există în prezent în realitate sau că a existat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, a mai susținut contestatoarea că instanța de recurs a reținut că situația de fapt a fost stabilită de instanța de apel cu toate că, în realitate, instanța de apel nu a stabilit situația de fapt. În ce privește lipsa dovezilor în sens contrar din partea reclamantei, despre care se vorbește în decizia contestată, dintr-o eroare materială omisivă instanța nu a observat aceste dovezi (fișa bunului imobil, fila 92 din dosarul Judecătoriei Brașov, procesul-verbal de executare silită a sentinței fondului, etc.). Contestatoarea a mai arătat că, fiind edificate în anul 1925, construcțiile aflate în prezent pe terenul revendicat existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, iar faptul că nu au fost vândute este dovada faptului că părțile contractului de vânzare-cumpărare nu au intenționat înstrăinarea acestora. În consecință reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcțiilor revendicate, iar Încheierile nr. 79144/2010 și nr. 6191/2011 ale Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov nu sunt valabile, fiind înscris un drept asupra unui bun care nu există. II. În dezvoltarea motivelor de contestație în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza a doua C. proc. civ., contestatoarea a susținut că respingând recursul, Înalta Curte a omis să cerceteze următoarele motive de recurs: 1. motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la partea A, pct. 1.5, referitor la art. 914 C. civ.; 2. partea A, pct. 1.6. sub aspectul nerelevanței faptului că acele construcții posedate de contestator ar fi fost edificate de familia B. și că ar fi fost proprietatea acestora, nerelevanță determinată de împrejurarea că doamna C. nu a vândut construcțiile către reclamanții-pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011. Or, numai în măsura în care, în prealabil, reclamanții ar fi obținut un titlu asupra construcțiilor posedate de contestator ar fi fost îndreptățiți să obțină câștig de cauză în acțiunea în revendicare iar voința vânzătoarei din contractul de vânzare-cumpărare nu se prezumă, ci trebuie să fie expresă; 3. partea B, pct. II din motivarea recursului, în sensul că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 492, 489 și 482 C. civ., deoarece a fost răsturnată prezumția instituită prin art. 492 C. civ., având în vedere că nu reclamanții au edificat construcțiile revendicate, iar în titlul lor de proprietate acestea nu sunt cuprinse. Intimații D., E. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, susținând, în esență, că pretinsele greșeli materiale nu se încadrează în sfera greșelilor materiale cu caracter procedural ci sunt veritabile critici aduse deciziei date în recurs; cu referire la motivele de contestație în anulare întemeiate pe dispozițiile ar. 318 teza a II-a C. proc. civ., au arătat că instanța de recurs a examinat toate criticile de nelegalitate cu care a fost învestită. Examinând contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 1280 din 14 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost r espins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SN A. SA București împotriva Deciziei civile nr. 454/A din 10 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. A fost respinsă cererea de întoarcere a executării silite, formulată de pârâta SN A. SA București. Pentru a decide astfel instanța de recurs a reținut, în esență, că prin cererea înregistrată la data de 6 aprilie 2011, pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanții D. și E. au chemat în judecată pe pârâtele SN A. SA București S.A. - Sucursala Brașov și SN A. SA București și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să le oblige pe acestea să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în mun. Brașov, jud. Brașov, înscris în C.F. (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafață de 1.138,80 mp, constituit din teren curți-construcții în suprafață de 61,20 mp, precum și a construcției C1- casă de lemn cu un etaj și trei locuințe situată pe aceste două topuri, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C. civ. La data de 9 decembrie 2011, reclamanții au depus la dosar precizare și completare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că formulează acțiunea în revendicare și împotriva numiților J. și I. solicitând obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în mun. Brașov, jud. Brașov, înscris în C.F. a mun. Brașov (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafață de 1.138,80 mp, constituit din teren curți-construcții în suprafață de 61,20 mp, precum și a tuturor construcțiilor situate pe aceste topuri, parte din ele identificate în cartea funciară ca fiind construcții de locuințe având nr. cadastral C1 și formate din casă de lemn cu un etaj și 3 locuințe. La data de 9 martie 2012, pârâta SN A. SA București a depus cerere reconvențională, formulată în contradictoriu cu reclamanții D. și E. și cu pârâta C., prin care a solicitat să se constate nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 la B.N.P., F., în privința casei de lemn cu etaj, nevalabilitatea Încheierilor nr. 79144 din 17 septembrie 2010 și nr. 6191 din 24 ianuarie 2011 ale Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov privind înscrierea dreptului de proprietate asupra casei de lemn cu etaj în favoarea C. și, ulterior, în favoarea reclamanților; să dispună radierea din C.F. a dreptului de proprietate asupra casei de lemn cu etaj, înscrise în favoarea reclamanților și, anterior, în favoarea C. În subsidiar, pârâta-reclamantă a solicitat instanței să constate nelegalitatea înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate al reclamanților-pârâți asupra imobilului și să dispună anularea Încheierii nr. 6191 din 24 ianuarie 2011 a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov. Prin sentința civilă nr. 10102 din 27 iulie 2012, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov. Pe rolul Tribunalului Brașov, prin încheierea din data de 22 martie 2013, s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea dosarului la Tribunalul Harghita, ca urmare a faptului că prin Încheierea nr. 1121 din 14 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare. Pe rolul Tribunalului Harghita, prin Încheierea nr. 1 din 29 martie 2013, s-a dispus, la cererea reclamanților-pârâți, introducerea în cauză a numitului G., în calitate de moștenitor al pârâtei-reconvenționale H., ca urmare a decesului acesteia. Prin Încheierea nr. 2 din 11 septembrie 2013, Tribunalul Harghita a revenit asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei reconvenționale H., prin moștenitor G., invocată din oficiu, a respins excepția lipsei capacității de folosință a SN A. SA - Sucursala Brașov și excepția lipsei calității procesuale pasive a SN A. SA, a unit cu fondul cauzei excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, a lipsei calității procesuale pasive a pârâților I. și J., excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a pârâtei-reclamante SN A. SA București S.A. Prin sentința civilă nr. 588 din 26 februarie 2014, Tribunalul Harghita a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților I. și J., excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a pârâtei-reclamante SN A. SA București. A admis acțiunea formulată, precizată și completată de reclamanții-pârâți D. și E., a obligat-o pe pârâta-reclamantă și pe pârâți să le lase în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul Brașov, jud. Brașov, înscris în C.F. a mun. Brașov (provenită din conversia pe hârtie a C.F. A+8), constituit din teren grădină în suprafață de 1.138,80 mp, constituit din teren curți-construcții în suprafață de 61,20 mp, precum și din nr. cad. C1 - casă de lemn cu un etaj și trei locuințe. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SN A. SA București în contradictoriu cu reclamanții-pârâți D. și E. și pârâtul reconvențional G. (succesor al defunctei H.). A obligat-o pe pârâta-reclamantă SN A. SA București să plătească reclamanților-pârâți D. și E. cheltuieli de judecată în cuantum de 11.451,39 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar pentru recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea bunului. În aceste condiții, susținerea că obținerea bunului de către cumpărător se face doar în temeiul dispoziției speciale prevăzute de art. 1314 și următoarele din vechiul C. civ. (obligația vânzătorului de predare a imobilului vândut) nu poate fi primită. Dispozițiile speciale invocate de pârâta-reclamantă SN A. SA București, pe de o parte, sunt incidente în raporturile dintre vânzător și cumpărător, și, pe de altă parte, nu înlătură dreptul cumpărătorului de a obține posesia imobilului cumpărat prin revendicarea acestuia de la orice persoană care îl ocupă fără drept. Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 de B.N.P., F., defuncta H. a vândut reclamantului D., căsătorit cu E., imobilul „situat în municipiul Brașov, jud. Brașov, înscris în C.F. a municipiului Brașov (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafață de 1.138,80 mp și constituit din teren curți-construcții în suprafață de 61,20 mp, cu mențiunea că pe ambele nr. top. este edificată construcția C1 - casă de lemn cu un etaj și trei locuințe”. Reclamanții și-au înscris, la data de 24 ianuarie 2011, dreptul de proprietate asupra acestui imobil în C.F. Brașov. În temeiul acestui titlu de proprietate înscris în cartea funciară, reclamanții revendică imobilul, în calitate de proprietari, de la pârâți, posesori ai imobilului. Puterea doveditoare absolută a înscrierii reclamanților-pârâți în cartea funciară asigură temeinicia acțiunii în revendicare. Ei au dovedit intabularea pe numele lor a dreptului de proprietate asupra imobilului, iar mutația de carte funciară și-a avut izvorul într-un act obligațional oneros și întemeiat pe buna-credință (contractul de vânzare-cumpărare), ceea ce înlătură obligația examinării titlului sau a posesiunii. Vânzătoarea H. a intrat în proprietatea imobilului prin restituire în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar anterior acestei restituiri, pârâta SN A. SA București - Sucursala Brașov a avut un drept de administrare operativă, drept radiat ulterior din cartea funciară ca urmare a Hotărârii nr. 167/2004 a Consiliului Local al Municipiului Brașov, prin care s-a dispus revocarea dreptului de administrare. Prin urmare, pârâții nu au putut opune reclamanților niciun drept. Prezumția de proprietate invocată de pârâta-reclamantă SN A. SA București în favoarea ei, în baza posesiei pe care o exercită asupra construcțiilor aflate pe terenul revendicat, este răsturnată prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamanții-pârâți. Drept urmare, rămâne fără suport și dreptul de superficie invocat asupra terenului aferent construcțiilor. A mai arătat tribunalul că reclamanții-pârâți nu puteau să revendice decât imobilul cumpărat. Împrejurarea că pe teren nu s-ar afla o casă de lemn cu etaj, astfel cum susține pârâta-reclamantă SN A. SA București S.A., nu poate paraliza dreptul reclamanților-pârâți de a-și revendica imobilul cumpărat, așa cum acesta apare identificat în cartea funciară. Posibilele neconcordanțele între înscrierile din cartea funciară și situația din teren nu pot fi imputate cumpărătorului, acesta întemeindu-se cu bună-credință pe cuprinsul cărții funciare, și pot fi înlăturate pe calea unei acțiuni de rectificare a cărții funciare. Cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SN A. SA București a fost respinsă în baza acelorași argumente. Contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi nul parțial pentru lipsa obiectului din moment ce acest obiect, pe care pârâta-reclamantă îl consideră lipsă, figurează înscris în cartea funciară, iar cumpărătorii l-au cumpărat bazându-se cu bună-credință pe cuprinsul cărții funciare. Prin încheierea civilă din data de 26 martie 2014, Tribunalul Harghita a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 588 din 26 februarie 2014, formulată de pârâta-reclamantă SN A. SA. Tribunalul a apreciat că cererea este neîntemeiată, deoarece prin dispozitivul a cărui lămurire se solicită instanța a dispus asupra obiectului contractului de vânzare-cumpărare invocat în susținerea acțiunii, astfel cum acesta apare înscris în cartea funciară. Chiar dacă ar exista nepotrivire cu situația din teren, acestea nu pot fi remediate decât pe calea unei rectificări de carte funciară, ca urmare a unei hotărâri judecătorești în acest sens. Pârâta SN A. SA București a declarat apel atât împotriva sentinței civile nr. 588 din 26 februarie 2014 a Tribunalului Harghita, cât și împotriva încheierii civile din data de 26 martie 2014 și a încheierilor premergătoare. Prin Decizia civilă nr. 454/A din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SN A. SA București, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Totodată, recurenta a formulat o cerere de întoarcere a executării, în temeiul dispozițiilor art. 404 1 - 404 2 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 1280 din 14 mai 2015, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1.a. În mod corect, instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., a constatat că reclamanții și-au dovedit calitatea de proprietari ai bunului revendicat. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 de B.N.P., F., prin care defuncta H. a vândut reclamantului D., căsătorit cu E., imobilul „situat în mun. Brașov, jud. Brașov, înscris în C.F. a mun. Brașov (provenită din conversia pe hârtie a C.F., A+8), la A+1, constituit din teren grădină în suprafață de 1.138,80 mp, constituit din teren curți-construcții în suprafață de 61,20 mp, cu mențiunea că pe ambele nr. top. este edificată construcția C1 - casă de lemn cu un etaj și trei locuințe”, și care a fost înscris în cartea funciară, face dovada calității reclamanților de proprietari ai imobilului revendicat. În prezența titlului de proprietate opus de reclamanți, prezumția instituită în favoarea recurentei prin prevederile art. 1854 C. civ. a fost răsturnată, iar afirmațiile privind dobândirea unui drept de superficie asupra terenului aferent construcțiilor rămân fără suport. Susținerea conform căreia prezumția de proprietate invocată de pârâtă nu a fost răsturnată prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamanții, deoarece acest titlu nu ar viza construcțiile stăpânite de recurentă, nu poate fi primită. Această susținere și cea prin care recurenta a arătat că pe terenul revendicat există mai multe construcții, dar niciuna dintre ele nu este „casa de lemn cu etaj și trei locuințe”, astfel încât reclamanții nu ar face dovada că dețin dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe teren, pun în discuție situația de fapt și modul în care aceasta a fost stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate. Or, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive care țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. b, e-f. Recurenta a susținut că instanța de apel nu a stabilit pe bază de probe identitatea dintre imobilul prevăzut în titlul reclamanților și cel posedat de recurentă, că imobilele-construcții pe care le stăpânește nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, că art. 914 C. civ. este inaplicabil pentru că nu este vorba de o simplă neconcordanță între descrierea construcțiilor din cartea funciară și realitatea din teren, ci de faptul că în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților sunt menționate construcțiile aflate în posesia recurentei, respectiv că, fără nicio motivare, instanța de apel a reținut că familia B. ar fi edificat construcțiile aflate în posesia recurentei. Toate aceste susțineri vizează în realitate interpretarea pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la înscrisul care constituie titlul de proprietate al reclamanților, felul în care a interpretat clauzele contractului vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 și probele administrate pentru stabilirea situației de fapt sub aspectul construcțiilor existente și a posesiei exercitate cu privire la acestea. Întrucât controlul exercitat pe calea recursului nu poate viza decât aspecte de legalitate, criticile menționate, cuprinzând aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. c. Nu este întemeiată susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut greșit că „reclamanții au revendicat prin acțiunea dedusă judecații imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentic” deoarece, din cererile precizatoare ar rezulta că au fost revendicate toate construcțiile de pe terenul revendicat, iar nu doar cele din contractul de vânzare-cumpărare. Această critică, care ar putea fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu este susținută de actele de procedură efectuate de reclamanți în cauză. Precizarea formulată la data de 9 decembrie 2011 sub aspectul petitului cererii de chemare în judecată, coroborată cu cauza pretențiilor formulate de reclamanți, astfel cum aceștia au indicat-o, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011 coroborat cu mențiunile înscrise în cartea funciară, dovedesc că instanța de apel a soluționat cauza în limitele deduse judecății de către reclamanți. d. Susținerile conform cărora instanța de apel ar fi greșit reținând că posibilele neconcordanțe între înscrierile din cartea funciară și situația din teren nu pot fi imputate cumpărătorului, deoarece, ca orice cumpărător diligent, reclamanții pârâți aveau posibilitatea să se deplaseze la locul situării imobilului pe care au intenționat să-l cumpere și să constate că nu exista „casa lemn cu etaj și trei locuințe”, ci alte construcții, nu reprezintă o argumentare juridică a nelegalității invocate. Cum ele se constituie în simple afirmații care nu satisfac cerințele art. 302 1 C. proc. civ., nu se impune analiza lor. g. Hotărârea instanței de apel respectă exigențele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Afirmațiile recurentei în sensul că „instanța de apel se limitează să susțină ca obiectul contractului există în materialitatea sa, dar nu motivează afirmația” și că, „în realitate, deși existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, construcțiile de pe terenul revendicat nu au fost vândute, ceea ce atrage nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum s-a solicitat prin cererea reconvențională”, nu pot determina admiterea recursului. Aceasta pentru că, pe de o parte, instanța de apel și-a întemeiat concluzia sub aspectul existenței obiectului contractului pe probe pe care le-a indicat, respectiv conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, coroborat cu prezumția rezultată din înscrierea în cartea funciară și cu lipsa oricăror dovezi în sens contrar din partea recurentei, iar pe de altă parte, pentru că, în realitate, aceste susțineri vizează, de fapt, tot un aspect legat de situația de fapt stabilită de instanța de apel. Pe cale de consecință, nu pot fi primite nici susținerile privind lipsa valabilității încheierilor din 2010 și din 24 ianuarie 2011 ale Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov, cât timp recurenta justifică aceste susțineri prin pretinsa inexistență a bunului ce face obiectul respectivelor înscrieri. 2. Instanța are obligația de respecta prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul de a arăta motivele de drept și de fapt care au format convingerea instanței și au condus la soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei. Fragmentele din cuprinsul hotărârii, citate prin motivele de recurs nu constituie un argument în sensul nemotivării corespunzătoare a deciziei, deoarece acestea trebuie apreciate în contextul analizării considerentelor deciziei recurate în ansamblul lor. În cauză s-a constatat că hotărârea recurată respectă această cerință, modul de redactare a considerentelor permițând exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, astfel încât nu se poate dispune modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. 3. Cu referire la motivul de recurs prin care s-a susținut greșita respingere a probelor administrate, instanța de recurs a arătat că nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de casare sau de modificare a deciziei, prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, de aceea, nu se impune a fi analizat; numai în măsura în care ar fi invocat greșita administrare a probelor încuviințate, recurenta ar fi formulat o critică care ar fi învestit în mod corect instanța de recurs cu verificarea legalității deciziei recurate. Pe de altă parte, nu se poate susține că, neîncuviințându-se probele solicitate de recurentă, nu a fost pe deplin lămurită situația de fapt sub aspectul identității între construcțiile revendicate și cele aflate în posesia recurentei. Recurenta nu a probat faptul că a edificat alte construcții pe terenul în litigiu pentru a fi necesară clarificarea identității între imobile. Dimpotrivă, în cauză s-a dovedit că asupra imobilului proprietatea reclamanților, pârâta SN A. SA București - Sucursala Brașov a avut un drept de administrare operativă, radiat ulterior din cartea funciară ca urmare a Hotărârii nr. 167/2004 a Consiliului Local al Municipiului Brașov, prin care s-a dispus revocarea acestui dreptul. 4. Critica vizând nelegalitatea hotărârii pentru neadministrarea unei probe încuviințate de instanță - interogatoriul pentru pârâtul G. - nu poate determina admiterea recursului. Potrivit art. 167 C. proc. civ., numai dovezile care pot aduce dezlegarea pricinii trebuie administrate în cauză. Or, interogatoriul pârâtului G. nu era o probă utilă în dezlegarea prezentului litigiu, cât timp, conform art. 218 C. proc. civ., interogatoriul poate privi numai fapte personale, iar pârâtul G. era citat în cauză în calitate de moștenitor al fostei proprietare a imobilului, numita H. 5.a,b. A mai reținut instanța de recurs că recurenta a reluat critici formulate vizând lipsa titlului reclamanților, a dovezilor că pârâții posedă imobilele în litigiu și, pe cale de consecință, a unor dispoziții legale indicate de instanță. Constatând că aceste critici au fost deja analizate în cadrul motivelor de recurs anterioare, Înalta curte a apreciat că acestea nu trebuie reanalizate. c. În ceea ce privește soluționarea pretins greșită a unor excepții, Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată cuprinde dezlegări corecte sub aspectele indicate de recurentă. Astfel, instanța de apel a interpretat corect prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a soluționat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a SN A. SA - Sucursala Brașov. Potrivit acestui articol, „asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”, iar el este aplicabil sucursalelor cât timp se referă la societăți care nu au personalitate juridică; conform art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala este un dezmembrământ al unei societăți comerciale. Este adevărat că, potrivit aceluiași articol, sucursala nu are personalitate juridică, însă art. 41 alin. (2) C. proc. civ. reglementează o situație de excepție și dispune că, o societate sau o asociație, chiar în lipsa personalității juridice, poate sta în judecată ca pârâtă dacă are organe proprii de conducere. Or, în cauză, instanța de apel a reținut că apelanta nu a dovedit că SN A. SA - Sucursala Brașov nu ar avea organe proprii de conducere, în cauză probându-se în schimb că reclamanții revendică chiar imobilul unde această sucursală are înregistrat sediul social și că sucursala are un reprezentant înscris în evidențele Oficiului Național al Registrului Comerțului, conform extrasului depus la dosar. Aceste constatări ale instanței nu au fost combătute pe parcursul soluționării apelului și nici în faza de judecată a recursului, în condițiile art. 305 C. proc. civ. Nu au fost găsite fondate nici criticile prin care s-a susținut greșita dezlegare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SN A. SA și a pârâților J. și I. Astfel, s-a reținut că recurenta a susținut că în raport de sentința civilă nr. 328/S din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov și de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, reclamanții trebuiau să se îndrepte împotriva vânzătorului, care are obligația legală de predare a imobilului în temeiul art. 1314 și urm. C. civ., iar vânzătoarea H., la rândul ei, trebuia să se îndrepte împotriva Municipiului Brașov, căruia i s-a stabilit irevocabil obligația de restituire și predare a imobilului; în plus, reclamanții nu au făcut dovada că recurenta deține construcțiile menționate în titlul lor. Critica nu este fondată. Recurenta ignoră faptul că instanțele au fost învestite cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o pretenție care să-și aibă cauza în prevederile art. 1314 C. civ. În raport de obiectul acțiunii deduse judecății - acțiune în revendicare - calitatea procesuală pasivă revine posesorului neproprietar al bunului revendicat. Pe baza probelor administrate, și care nu mai pot fi reapreciate în această fază de judecată, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a stabilit că posesorii imobilului revendicat de reclamanți sunt SN A. SA București, SN A. SA - Sucursala Brașov, J. și I. Prin urmare, pentru determinarea calității procesuale pasive în cauză, în raport de obiectul pretențiilor deduse judecății, sunt lipsite de relevanță sentința civilă nr. 328/S din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Brașov și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011. Cât timp instanța a constatat că posesia imobilului este exercitată de pârâții menționați, aceștia au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată de proprietarul neposesor al bunului imobil revendicat. Pentru aceleași argumente care țin de obiectul acțiunii formulate - acțiune în revendicare, iar nu cerere întemeiată pe prevederile art. 1314 C. civ. - nu au fost primite nici criticile legate de soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii.

Criticile vizând respingerea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 588 din 26 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Harghita, soluție confirmată de curtea de apel prin decizia recurată, au fost găsite, de asemenea, nefondate. Recurenta a susținut că această cerere ar fi trebuit admisă, deoarece, pe terenul revendicat, există mai multe construcții, dar nici una dintre ele nu este casa de lemn cu etaj. Însă, cât timp, în dispozitivul hotărârii se regăsește obiectul contractului de vânzare-cumpărare, așa cum a fost indicat în cererea de chemare în judecată și cum apare înscris în cartea funciară iar instanța de apel a respins motivele de apel care vizau pretinsa neconcordanță între situația reală și cea existentă în cartea funciară, soluția dată cererii de lămurire a dispozitivului este corectă. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ.: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Din perspectiva admisibilității contestației în anulare, Înalta Curte constată că decizia atacată este pronunțată de o instanță de recurs, iar contestatoarea invocă, pe de o parte, că soluția de respingere a recursului este rezultatul unor greșeli materiale iar, pe de altă parte, că instanța de recurs a omis a cerceta unele critici de nelegalitate. În ceea ce privește primul motiv de contestație în anulare specială, Înalta Curte reține că legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății. Pe calea contestației în anulare, nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, nu se pot reaprecia probele sau interpreta dispozițile legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare; conținutul textului de lege evocat nu permite interpretarea extensivă a noțiunii de greșeală materială. În speță, Înalta Curte constată că nu pot fi primite motivele prin care contestatoarea a susținut că decizia dată de instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale și aceasta deoarece pretinsele erori cu caracter material sunt în realitate critici aduse deciziei contestate, prin care se tinde la reformarea unei decizii irevocabile. Din dezvoltarea motivelor contestației în anulare se reține că niciuna din pretinsele greșeli materiale nu poate fi încadrată în această categorie, contestatoarea aducând critici modului în care instanța de recurs a calificat criticile formulate și a răspuns motivelor de recurs. Se constată că urmare modului de redactare a motivelor de recurs care nu au fost structurate numai pe critici de nelegalitate, instanța de recurs a procedat la calificarea lor și la analiza punctuală a celor care puneau în discuție modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente la cazul particular dedus judecății. În conformitate cu dispozițiile procedurale, au fost înlăturate de la analiză criticile de netemeinicie cum sunt cele care pun în discuție stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor. Astfel, susținerile potrivit cărora instanța de recurs nu a observat că nu s-a cerut reaprecierea situației de fapt, ci trimiterea cauzei spre rejudecare (pag.17, pct. 1.a a deciziei contestate) pun în discuție o eventuală greșeală de judecată. În plus, se reține că din ansamblul motivării rezultă că instanța de recurs a apreciat că situația de fapt a fost lămurită de instanțele de fond și a explicat punctual care dintre criticile care vizau probele pot fi examinate și care este suportul probator pe baza căruia a apreciat că poate cenzura legalitatea deciziei pronunțate în apel. Cu referire la situația construcțiilor aflate în litigiu (pag. 18, pct. 1, lit. b), e)-f), respectiv pct. 1.c din decizia instanței de recurs), se observă că aspectele puse în discuție prin contestația în anulare depășesc în mod evident sfera greșelilor materiale pe care le are în vedere art. 318 C. proc. civ. După cum se poate observa din decizia atacată cu contestație în anulare, instanța de recurs a apreciat că susținerile subsumate motivului de recurs 1b, e-f nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, astfel că nu a procedat la analiza lor, iar cu referire la susținerile de la pct. c. din același motiv de recurs a arătat că nu sunt întemeiate. Totodată a reținut că au fost respectate limitele învestirii de către instanța de apel, cu referire la obiectul cererii. Or, menirea contestației în anulare nu este aceea de a da posibilitatea părții care este nemulțumită de o decizie irevocabilă să expună critici referitoare la soluționarea recursului, ci de a permite remedierea unor greșeli cu caracter material, care nu implică o reanalizare a probelor ori cenzurarea raționamentului logico-juridic al instanței de recurs. În mod similar, nici cu privire la considerentele de la pag. 19 pct. g cu trimitere la partea A pct. 1. 7 din motivele de recurs, nu poate fi reținută vreo greșeală materială a instanței de recurs, aspectele învederate de contestatoare reprezentând în fapt contraargumentele aduse de aceasta deciziei de recurs cu referire la dreptul de proprietate asupra construcțiilor care au făcut obiectul disputei judiciare. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ.. Cu referire la dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., se constată că a cestea reglementează situația instanței de recurs care, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, din greșeală, a omis să analizeze unul sau mai multe motive de recurs. În speță, contestatoarea a susținut că nu a fost cercetat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la partea A, pct. 1.5, referitor la art. 914 C. civ. Din cercetarea deciziei contestate rezultă că deși formal recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că dispozițiile art. 914 C. civ. au fost puse în discuție din perspectiva situației de fapt privitoare la situația contrucțiilor și a exercitării posesiei asupra acestora. Cum critica a fost calificată de instanța de recurs ca fiind de netemeinicie, necercetarea ei nu atrage incidența art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Cu referire la al doilea motiv de recurs care nu ar fi fost examinat de instanța de recurs se observă că în contestația în anulare el nu este enunțat sub forma unei critici de nelegalitate ci a unor susțineri care repun în discuție situația construcțiilor, fără a se face trimitere la o dispoziția legală; în consecință, nu se poate imputa instanței de recurs că nu a cercetat o critică de nelegalitate. În ceea ce privește criticile de recurs partea B pct. II, care privesc aplicarea dispozițiilor art. 492, 489 și 482 C. civ., sub aspectul răsturnării prezumției instituite de art. 492 C. civ., Înalta Curte constată că în motivele de recurs această critică nu este dezvoltată ci pare a fi o concuzie a recurentei care a făcut multiple referiri la situația de fapt din speță, în special în privința construcțiilor. Instanța de recurs reținând că situația de fapt a fost constatată de instanțele de fond pe baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 ianuarie 2011, coroborat cu prezumția rezultată din înscrierea în cartea funciară și cu lipsa oricăror dovezi în sens contrar din partea recurentei, a răspuns indirect criticii vizând răsturnarea prezumției instituite de art. 492 C. civ. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SN A. SA.