ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin Încheierea din 10 septembrie 2013
pronunțată de secția a VI-a civilă a Tribunalului București, s-a admis cererea
intimatei-pârâte SC C. SA București și s-a dispus îndreptarea erorii materiale
din dispozitivul Sentinței civile nr. 622 din 17 ianuarie 2012 a Tribunalului
București, secția a VI-a civilă, în sensul menționării sintagmei „obligă
reclamanta la plata sumei de 17.360 RON, cheltuieli de judecată către
parată", cum s-a menționat în minuta hotărârii.
Împotriva acestei
încheieri, reclamanta SC W. GmbH a formulat cerere de repunere în termen cu
privire la formularea apelului împotriva încheierii menționate și apel
împotriva acestei încheieri prin care a solicitat respingerea cererii de
îndreptare a erorii materiale, ca netemeinică și nelegală, cu obligarea pârâtei
SC C. SA București la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă
nr. 701/A din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă
a respins cererea de repunere în termen ca neîntemeiată, a admis excepția
tardivității formulării apelului și a respins ca tardiv formulat apelul
reclamantei SC W. GmbH.
În argumentarea
soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că potrivit
dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., decăderea este o sancțiune legală
aplicabilă pentru nerespectarea termenelor de procedură iar alin. (1) teza a
II-a a textului legal evocat reglementează o repunere în termen în condiții
restrictive, când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare
mai presus de voința ei să acționeze înăuntrul termenului prevăzut de lege, în
speță înăuntrul termenului de 15 zile care curge de la data comunicării
încheierii pronunțată în data de 10 septembrie 2013.
S-a mai reținut că
termenul de 15 zile în care poate fi formulat apelul este un termen de decădere
a cărui nerespectare determină pierderea de către partea interesată a dreptului
de a mai contesta soluția pronunțată, și se calculează pe zile libere, conform
art. 101 C. proc. civ.
S-a mai reținut că în
cauză recurenta nu a invocat și dovedit nicio împrejurare mai presus de voința
ei, care să justifice admiterea cererii de repunere în termenul de declarare a
apelului.
Totodată, instanța a
reținut că în cererea care a făcut obiectul Dosarului nr. 51602/3/2011 al
Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC W. GmbH și-a ales
sediul în str. T.R., sector 1, la această adresă fiind comunicată Sentința
civilă nr. 622 din 17 ianuarie 2012.
Prin Încheierea din
data de 10 septembrie 2013, a fost soluționată cererea de îndreptare eroare
formulată de pârâtă, fără citare părți, în camera de consiliu, iar încheierea a
fost comunicată la sediul ales al reclamantei SC W. GmbH astfel cum acesta a
fost menționat în cererea de chemare în judecată cu care partea a învestit
instanța de judecată.
Din analiza
înscrisurilor existente la dosar, s-a reținut că încheierea pronunțată în data
de 10 septembrie 2013 a fost comunicată în data de 20 noiembrie 2013 iar apelul
împotriva acestei încheieri a fost promovat în data de 28 aprilie 2014.
Susținerea
reclamantei în sensul că pârâta, cu rea-credință, a arătat în cererea de
îndreptare eroare materială că adresa de citare a SC W. GmbH este în București,
str. T.R., sector 1, deși cunoștea faptul că, la acea dată, aceasta avea un
reprezentant în România, în persoana juridică, SC W. RO SRL, cu sediul social
în București, str. M.Gh.Ș., sector 1 nu a fost reținută ca echivalând cu o
imposibilitate pentru reclamantă de a promova calea de atac întrucât încheierea
a fost comunicată la sediul ales al acesteia, menționat în cererea de chemare
în judecată care de altfel era singurul sediul ales care rezulta din dosar.
De asemenea, s-a mai
reținut că schimbarea ulterioară a sediului părții nu poate fi imputată
instanței de judecată care a soluționat cererea și care a procedat la
comunicarea încheierii conform dispozițiilor procedurale, mențiunile din
cuprinsul procesului-verbal de comunicare fiind în sensul îndeplinirii
procedurii de comunicare prin afișare.
În ceea ce privește
împrejurările ulterioare începerii executării silite a sentinței în privința
sumei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv întâlnirea pentru
conciliere directă din data de 28 martie 203, s-a apreciat că nu pot justifica
admiterea cererii de repunere în termen.
Cum încheierea a fost
legal comunicată la sediul ales al părții, sediu care rezulta din dosar, nu s-a
reținut afirmația reclamantei potrivit căreia doar la data la care a primit
somația de la BEJ Somaldoc, 14 aprilie 2014, a cunoscut cuprinsul acesteia.
În ceea ce privește
excepția tardivității formulării cererii de repunere în termen, invocată de
pârâtă, s-a reținut că aceasta ar fi urmat să fie analizată în situația în care
în cauză s-ar fi dovedit o împrejurare mai presus de voința părții dar care nu
ar fi fost invocată în termenul de 15 zile prevăzut de textul legal. Cum împrejurările
invocate de parte nu au fost reținute ca fiind de natură să justifice repunerea
în termen, nu s-a mai analizat în mod expres această excepție.
În ceea ce privește
excepția tardivității formulării apelului, invocată de intimată și pusă în
discuția părților la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2014, s-a
constatat că încheierea pronunțată în data de 10 septembrie 2013 a fost
comunicată în data de 20 noiembrie 2013 iar apelul a fost promovat în data de
28 aprilie 2014 cu nerespectarea dispozițiilor art. 284 C. proc. civ. în
privința termenului în care trebuie promovată calea de atac.
Pentru aceste
considerente, reținând că apelul a fost promovat tardiv, cu nerespectarea
termenul de 15 zile care curge de la comunicarea încheierii, s-a constatat a fi
întemeiată excepția tardivității formulării apelului, fiind admisă și s-a
respins apelul ca tardiv formulat.
Împotriva deciziei
sus menționate, a declarat recurs recurenta-reclamantă, invocând dispozițiile
art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea
recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate iar pe fond, admiterea
cererii de repunere în termenul de apel și admiterea apelului, cu consecința
respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale.
În argumentarea
motivului de nelegalitate invocat, recurenta a susținut că motivarea instanței
de apel conform căreia schimbarea ulterioară a sediului părții nu poate fi
imputată instanței de judecată care a soluționat cererea și care a procedat la
comunicarea încheierii conform codului de procedură civilă, mențiunile din
cuprinsul procesului verbal de afișare fiind în sensul îndeplinirii procedurii
de comunicare prin afișare, este complet străină de criticile formulate în
cererea de repunere în termenul de declarare a apelului.
Astfel, susține
recurenta că prin cererea de îndreptare a erorii materiale, intimata-pârâtă a
indicat, cu rea-credință, adresa de citare a recurentei, deși cunoștea foarte
bine faptul că, la data formulării acelei cereri, aceasta avea un reprezentant
în România, în persoana juridică, SC W. RO SRL, cu sediul social în București,
str. M.Gh.Ș., sector 1.
Menționarea
respectivului reprezentant a fost făcută la data de 28 februarie 2013, cu
ocazia unei întâlniri pentru conciliere directă, inițiată de recurentă, în
vederea soluționării unor dispute generate de executarea Contractului nr. 16
din 25 martie 2008, dată la care intimata-pârâtă a ridicat și chestiunea
pretinselor cheltuieli de judecată, în valoare de 17.260 RON.
A mai susținut
recurenta că având în vedere că cererea intitulată „îndreptare a erorii
materiale'" a fost formulată la peste un an și jumătate de când sentința
ce se dorea a fi completată rămăsese irevocabilă, pârâta avea obligația de a
indica fie un reprezentant al reclamantei din țară, fie să solicite citarea
acesteia la sediul său din Germania.
În continuare, s-a
arătat că și instanța care a pronunțat încheierea din data de 10 septembrie
2013, avea obligația legală să solicite pârâtei să indice adresa reclamantei,
deoarece, în speță, având în vedere că deja cauza fusese soluționată
irevocabil, nu mai subzista obligația prevăzută de art. 98 C. proc. civ.
Apreciază recurenta
că prin modul în care a procedat instanța de fond i s-a încălcat în mod grav
dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare, a
susținut recurenta că intimata-pârâtă a procedat cu rea-credință, formulând
pretinsa cerere de „îndreptare a erorii materiale", scopul real fiind
acela de completare a dispozitivului sentinței și indicând în mod intenționat o
adresă despre care știa cu cel puțin 5 luni înainte de depunerea cererii că nu
mai este actuală.
A mai susținut
recurenta că în cauză nu este vorba de o simplă eroare materială a instanței de
fond, ci de lipsa, din dispozitivul Sentinței nr. 622 din 17 ianuarie 2012, a
oricărei mențiuni cu privire la obligarea sa de a achita pretinsele cheltuieli
de judecată, situație în raport de care nu erau aplicabile dispozițiile art.
281 C. proc. civ., ci dispozițiile art. 281
2
același cod.
Înalta Curte,
analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele
controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că acestea
sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit prevederilor
art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi recurată
atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii.
Potrivit art. 261
alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt
și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru
care au fost înlăturate cererile părților.
Obligația instanței
de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ prin dispozițiile art.
261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a
situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare
argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a
fundamentat soluția pronunțată.
În cauză, motivarea
deciziei curții de apel răspunde acestor exigențe legale, având în vedere că au
făcut obiectul examinării efective apărările și susținerile părților, situația
de fapt și dezlegarea în drept statuată fiind temeinice și legale.
Cu alte cuvinte,
concluzia instanței este argumentată în fapt și în drept, atât în ceea ce
privește cererea de repunere în termen cât și excepția tardivității apelului.
Astfel, Înalta Curte
constată că, în ceea ce privește cererea de repunere în termen, instanța de
control judiciar a reținut în totalitate criticile reclamantei, redându-le
aproape integral în considerentele deciziei iar argumentația soluției de
respingere a cererii, fundamentată pe dispozițiile art. 103 C. proc. civ., face
referire la faptul că sancțiunea decăderii se impune ca urmare a faptului că nu
s-a făcut dovada împiedicării printr-o împrejurare mai presus de voința
acesteia.
În ceea ce privește
susținerea recurentei potrivit căreia motivarea referitoare la schimbarea
sediului acesteia ar fi străină de criticile formulate prin cererea de repunere
în termen, se constată că nu poate fi reținută, având în vedere că prin
considerentele deciziei s-a constatat că indicarea, de către intimata-pârâtă a
aceluiași sediu al reclamantei care a figurat în dosarul de fond, nu
echivalează cu imposibilitatea de a promova calea de atac, de vreme ce
încheierea atacată a fost comunicată la sediul ales al acesteia.
Referirea la schimbarea
sediului social ce nu poate fi imputată instanței, nu face decât să argumenteze
suplimentar soluția de respingere a cererii de repunere în termen, nefiind
contradictorie sau străină de natura pricinii.
În ceea ce privește
criticile referitoare la reaua-credință a părții potrivnice și argumentele
prezentate în susținere, acestea nu vor fi analizate, având în vedere limitele
controlului de legalitate impuse de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și ca
atare nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, reprezentând în fapt
critici de eventuală netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei recurate.
Altfel spus, situația
de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate
fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea
recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio contrarietate sau
motivare străină de natura pricinii de natură să impună casarea sau modificarea
soluției adoptate.
Referitor la
incidența în speță a dispozițiilor art. 281
2
C. proc. civ., în
sensul că obiectul cererii ar fi fost completarea hotărârii și nu îndreptarea
erorii strecurate în dispozitivul acesteia, se constată de asemenea a fi
nefondată, având în vedere că prin minuta Sentinței civile nr. 622 din 17
ianuarie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a dispus
obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.360
RON iar omisiunea de a fi menționată această obligație în dispozitivul
sentinței este evident o eroare materială a cărei îndreptare intră sub
incidența dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.
Așa fiind, se
constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor
formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia
atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor
art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta W. GMBH
Germania împotriva Deciziei civile nr. 701/A din 23 septembrie 2014 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta W. GMBH Germania împotriva Deciziei civile nr. 701/A din
23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 februarie 2015.
Procesat de GGC - LM