ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 91/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 91/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 91/2016

Asupra cererilor de recurs, din examinarea înscrisurilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorul 1 București, sub nr. 10011/299/2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de prestări servicii de investiții financiare cu finanțare prin credit bancar din 29 noiembrie 2007.

Prin sentința civilă nr. 8836 din 29 iunie 2009, Judecătoria sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 36555/3/2009.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 10676 din 12 noiembrie 2010, a anulat ca insuficient timbrată cererea reclamantei A. și a obligat-o la plata sumei de 10.292,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta B. SA.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a constatat incidența dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și a art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, reținând că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația completării taxei judiciare de timbru cu suma de 4.075,30 RON, cât și cu timbrul judiciar în valoare de 4,85 RON, deși cererile de acordare a ajutorului public judiciar și de reexaminare a taxei judiciare de timbru au fost respinse în mod irevocabil.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. constatând culpa procesuală a reclamantei, instanța de fond a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.292,71 RON reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor anexate.

Prin încheierea de ședință din 18 martie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a dispus îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul sentinței comerciale nr. 10676 din 12 noiembrie 2010, în sensul că denumirea corectă a societății pârâte este B. SA și nu C. SRL, cum din eroare s-a menționat.

Împotriva sentinței comerciale nr. 10676 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului București, reclamanta A. a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, la data de 21 iunie 2013.

Apelul reclamantei A. a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 458 din 19 iunie 2014. Totodată, apelanta - reclamantă A. a fost obligată la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă B. SA.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Instanța de apel a constatat că prima critică adusă de către apelanta reclamantă cu referire la soluția adoptată de către judecătorul fondului a vizat necompetența materială a Tribunalului București, secția comercială, în soluționarea cererii sale.

S-a apreciat că argumentele expuse privesc natura litigiului dintre părți, contestându-se caracterul comercial al acestuia, astfel că instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi primite și valorificate de către instanță, în condițiile în care, astfel cum rezultă din contractul depus de către reclamantă odată cu cererea de chemare în judecată, această convenție a fost încheiată cu o societate comercială, Societatea de Servicii de Investiții financiare D. SA, în exercitarea obiectului său de activitate (societate autorizată pentru a desfășura activități de servicii de investiții financiare prin Decizia CNVM nr. 398), Prin urmare, în cauză se justifica soluționarea litigiului de un judecător având specializarea menționată.

Cu privire la competența materială a tribunalului, instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 410 din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, s-a stabilit în mod irevocabil că valoarea obiectului pricinii era determinabilă prin raportare la extrasul de cont. Din verificarea conținutului acestui extras, instanța de fond a stabilit o valoare de 123.715,45 RON pentru calculul taxei judiciare de timbru, situată peste valoarea de 100.000 RON prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., forma în vigoare la data sesizării instanței.

Prin

urmare

, s-a constatat că instanța tribunalului a fost învestită în mod legal, prin declinare, cu soluționarea cererii reclamantei, în raport cu valoarea litigiului.

Instanța de apel a mai reținut că apelanta a reclamat și pretins încălcarea dreptului său la apărare, motivat de faptul că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și i-a refuzat dreptul de a-și angaja un apărător.

În legătură cu această critică, instanța de apel a arătat că depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune intruziunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, încălcarea normelor procedurale referitoare la atribuțiile constituționale recunoscute diferitelor autorități statale. În niciun caz modul în care instanța înțelege să garanteze exercitarea dreptului la apărare de către parte, prin angajarea unui avocat, nu se circumscrie acestei ipoteze. În cauză, măsura instanței de respingere a cererii de amânare pentru angajarea unui avocat, dispusă în data de 6 noiembrie 2009, a fost justificată și temeinic motivată, raportat la faptul că reclamanta, de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 16 aprilie 2009, a avut timp suficient pentru un astfel de demers.

Cu referire Ia susținerea acestui motiv de apel și prin prisma faptului că apelanta nu a dispus de mijloacele materiale pentru a angaja un avocat, instanța de apel a observat că reclamanta, deși a formulat cerere de ajutor public judiciar, nu a înțeles să solicite acordarea acestui ajutor și sub forma plății onorariului pentru asigurarea asistenței juridice prin avocat [art. 6 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 51/2008], astfel că, în lipsa unei cereri, instanța de fond nici nu putea să se pronunțe în acest sens.

Apelanta a mai susținut că instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 200 alin. (3) noul C. proc. civ., ar fi trebuit să anuleze cererea, fără a fi necesară citarea părților. În legătură cu această critică, instanța de apel a reținut că prezentului litigiu nu îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., în considerarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 și a datei de sesizare a instanței, 16 aprilie 2009.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), prin aceea că a fost schimbată calitatea de intervenient forțat în pârât, instanța de apel a observat următoarele aspecte: prin acțiunea formulată de reclamanta A. s-a cerut să se constate nulitatea contractului de prestări servicii de investiții financiare cu finanțare prin credit bancar înregistrat din 29 noiembrie 2007 la societatea de investiții financiare D. SA, societate indicată de către reclamantă în cererea sa și care are datele de identificare cuprinse în contract. Prin înscrisurile depuse la dosar s-a evidențiat că această societate și-a schimbat denumirea în SC B. SA, și și-a modificat sediul.

Apelanta a susținut că pârâta cu care a înțeles să se judece este SC C. SRL, în timp ce B. SA este o entitate juridică ce a intrat în proces în calitate de intervenient forțat.

Instanța de apel a reținut că această chestiune, privind cadrul procesual pasiv, a fost lămurită cu caracter irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în cenzurarea legalității și temeiniciei încheierii de îndreptare a erorii materiale cuprinse în sentința comercială nr. 10676 din 12 noiembrie 2009, încheiere pronunțată la data de 18 martie 2011. Astfel, prin decizia civilă nr. 4331 din 5 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011, Înalta Curte a reținut că reclamanta A. a formulat cereri și apărări fără a contesta numele pârâtei (reținut de instanță) ca fiind al altei părți decât cea cu care a semnat contractul a cărui nulitate a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată. Totodată, Înalta Curte a arătat că pretinsa pârâtă indicată de A. (în căile de atac) nu există ca persoană juridică înmatriculată în registrul comerțului, fiind deci vorba de o persoană juridică fictivă, astfel încât nu se poate reține încălcarea principiului disponibilității de către instanța de judecată.

În condițiile date, instanța de apel nu a primit critica reiterată de către apelantă, chestiunea cadrului procesual pasiv și a principiului disponibilității fiind dezlegată cu caracter irevocabil prin decizia anterior amintită.

Ultima critică din cadrul primului memoriu de motivare a apelului privește măsura de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la această chestiune, instanța de apel a evidențiat că și asupra acestei chestiuni au fost făcute aprecieri de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4331 din 5 decembrie 2013, în sensul că sumele pretinse de pârâtă au fost acordate în limita dovedirii lor.

Totodată, instanța de apel a apreciat că în cauză a fost făcută, în mod temeinic și legal, aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., toate cheltuielile fiind probate prin înscrisurile depuse în ședința publică din 12 noiembrie 2010. Instanța de control judiciar a considerat că nu se impune o cenzurare a cuantumului acestor cheltuieli din perspectiva dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. raportat la volumul muncii prestate de către avocat, prin formularea de apărări scrise, prin participarea la mai multe termene de judecată ca urmare a cererilor făcute de către reclamantă, cereri ce s-au dovedit în mare parte neîntemeiate.

Din cercetarea memoriului de motivare a apelului, depus la data de 20 februarie 2014, instanța de apel a identificat drept critică nouă susținerea unei pretinse încălcări a dreptului la apărare prin măsura respingerii de către instanța fondului a cererii de acordare a ajutorului public judiciar.

Cu referire la acest aspect, instanța de apel a arătat că, în măsura în care legiuitorul a prevăzut o cale de atac specială împotriva încheierii ce soluționează cererea de ajutor public judiciar [art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008], cale de atac ce a fost respinsă prin încheierea din 06 septembrie 2010, apelanta-reclamantă nu mai poate aduce aceleași critici ulterior, pe calea apelului.

Tot astfel, și, în ceea ce privește modul de stabilire a taxei judiciare de timbru apelanta a exercitat calea de atac prevăzută de lege, prin formularea unei cereri de reexaminare, respinsă în mod irevocabil prin încheierea din 30 iunie 2010. De altfel, în considerarea caracterului obligatoriu al deciziilor de casare, instanța tribunalului, în stabilirea cuantumului taxei de timbru, a avut în vedere criteriul impus de către Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 410 din 10 martie 2010, motiv pentru care nu se mai impunea depunerea de înscrisuri și precizări de către reclamantă, astfel cum s-a susținut în apel.

Pentru toate aceste motive, în opinia instanței de apel măsura anulării, ca insuficient timbrată a cererii de chemare în judecată, dispusă de către instanța de fond reprezintă rezultatul corectei și legalei aplicări a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, astfel încât, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

În ceea ce privește cererea intimatei - pârâte B. SA de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum 10.572 RON, instanța de apel a admis în parte această cerere, constatând că apelanta este partea căzută în pretenții în înțelesul art. 274 C. proc. civ., ca efect al respingerii căii sale de atac.

Pe de altă parte, însă, instanța de apel a constatat că onorariul solicitat este mult prea mare raportat la volumul muncii prestate; astfel, o parte din apărările formulate de către intimată au fost respinse de către instanța de apel, ca nefondate, iar în ceea ce privește numărul de ședințe la care avocatul a participat, acesta a fost determinat de lipsa dosarului de fond în integralitatea sa, aflat la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apelanta a fost obligată la plata sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 25 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de îndreptare eroare materială formulată de petenta A.

Împotriva deciziei civile nr. 458 din 19 iunie 2014 și a încheierilor din 5 iunie 2014 și 25 septembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost formulate următoarele recursuri:

Astfel, reclamanta A. a declarat recurs atât împotriva deciziei evocate cât și a încheierii din 25 septembrie 2014, SC E. SRL București a declarat recurs împotriva aceleiași decizii, iar pârâta B. SA București a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din 5 iunie 2014 și a deciziei civile mai sus evocată.

1.1 În susținerea recursului declarat împotriva deciziei nr. 458 din 19 iunie 2014, recurenta - reclamantă A. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei atacate, pentru următoarele motive:

Recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, în sensul că a refuzat citarea intimatului-pârât, judecata fiind făcută cu procedura nelegal îndeplinită.

Totodată, a fost refuzată suspendarea judecății cauzei și sesizarea procurorului în temeiul dispozițiilor art. 183 C. proc. civ., pentru înscrierea în fals a extrasului de cont, în baza căruia s-a stabilit o taxă judiciară de timbru nelegală, cât și a contractului de prestări servicii de investiții financiare din anul 2007. Această cerere de înscriere în fals fiind respinsă și de către instanța de fond.

Se apreciază de către recurenta - reclamantă că instanța a refuzat trimiterea dosarului la Parchet pentru a-și apăra colegii magistrați, dar și pe infractori. Practic, judecarea prezentei cauze atârnă de o judecată penală, de abuz în serviciu.

Instanța a suspendat în mod abuziv dosarul pentru a-l trimite Înaltei Curți, deși aceasta era învestită doar pentru judecarea unei erori materiale.

Recurenta - reclamantă a mai susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, întrucât acțiunea nu avea scop comercial, aceasta fiind de fapt o acțiune neevaluabilă în bani, iar completul de judecată nu a fost stabilit în mod aleatoriu.

De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra mai multor excepții invocate, respectiv asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a intervenientului forțat B. SA București, a nulității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea cerințelor art. 112 C. proc. civ. și asupra excepției lipsei de interes a intervenientului.

De altfel, instanța de apel nu a stabilit cadrul procesual pasiv, ci s-a raportat la hotărârea Înaltei Curți, instanță care și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Se mai reproșează instanței de apel faptul că nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată stabilite în primă instanță, în cuantum enorm față de delegația de substituire și facturile indescifrabile de la dosar. De altfel, instanța de fond a acordat în mod nelegal cheltuielile de judecată, acestea neputând fi acordate anterior stabilirii cadrului procesual pasiv.

Recurenta a arătat că în lipsa acordării ajutorului public, i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanțele anterioare încălcând Legea taxei judiciare de timbru și principiul disponibilității.

În final, a mai susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ. privind principiul aflării adevărului și că taxa de timbru a fost stabilită fără a se raporta și la obligația de a face - respectiv de returnare a sumei de 40.000 RON.

1.2. Referitor la recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 25 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, recurenta - reclamantă A. a dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel a respins cererea de îndreptare eroare materială în mod abuziv, consemnările grefierei fiind false întrucât toate susținerile sale au vizat lipsa calității de pârât a intervenientului, subînțelegându-se că a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Față de cele expuse, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului întrucât constatările instanței de apel sunt false.

În dezvoltarea recursului, se invocă în esență faptul că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, întrucât societatea nu a fost citată în cadrul prezentului proces, Înalta Curte stabilind în mod abuziv și nelegal cadrul procesual pasiv.

Recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte atât a încheierii de ședință, în sensul admiterii excepției tardivității apelului reclamantei A., cât și a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului său, recurenta - pârâtă B. SA a arătat că instanța de apel a respins în mod greșit excepția tardivității apelului, fiind într-o vădită eroare, întrucât instanța supremă nu a avut în vedere data comunicării către A. a sentinței comerciale nr. 10676 din 12 noiembrie 2010, ci data comunicării către aceasta a încheierii din 18 martie 2011.

Dovada certă a erorii în care s-a aflat instanța de apel o constituie chiar considerentele deciziei civile nr. 4331 din 05 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din cuprinsul cărora rezultă în mod neechivoc că instanța supremă a avut în vedere data comunicării către intimata A. a încheierii de îndreptare a erorilor materiale din 18 martie 2011 și, nu a sentinței comerciale nr. 10676 din 12 noiembrie 2010.

Recurenta - pârâtă a mai susținut că sentința instanței de fond a fost comunicată reclamantei la data de 27 ianuarie 2011, conform dovezii aflate la dosarul de fond, iar apelul a fost declarat la data de 15 mai 2013, termenul de apel fiind astfel depășit.

Totodată, instanța de fond a dat curs în mod nelegal celei de a doua cereri de recomunicare a sentinței, conform dovezii de recomunicare, prima cerere de recomunicare a hotărârii fiind formulată la data de 15 martie 2012.

S-a mai susținut că, în fața instanței de apel reclamanta a recunoscut că str. P. este una și aceeași cu str. P.D., recunoaștere ce înlătură orice echivoc și cu privire la data comunicării către aceasta a sentinței, având în vedere prima dovadă de comunicare a acesteia din data de 27 ianuarie 2011, fiind fără relevanță recomunicarea hotărârii la data de 17 iunie 2013.

Instanța de apel a cenzurat în mod nelegal cuantumul cheltuielilor de judecată cu nerespectarea criteriilor legale incidente, respectiv dispozițiile art. 127 alin. (2) și (3) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64 din 3 decembrie 2011.

Pentru argumentele expuse, recurenta - pârâtă B. SA a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a încheierii de ședință și a deciziei civile pronunțate de instanța de apel.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte urmează să le respingă pentru considerentele ce se succed în continuare:

Cu titlu preliminar, se reține că recurenta - reclamantă A. deși a înțeles să critice și considerentele încheierii de ședință din 5 iunie 2014, potrivit motivelor invocate în cadrul cererii de recurs vizând decizia recurată, această încheiere nu a fost indicată în mod expres în conținutul recursului. Însă, în conformitate cu dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 282 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analizarea acestora.

Tot cu titlu preliminar, se reține că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicție, ci constituie controlul judiciar al respectării modului de aplicare a legii de către judecătorii fondului. În recurs, instanța verifică dacă faptelor declarate ca fiind stabilite de hotărârea atacată li s-a făcut o aplicare corectă a legii.

Prin urmare, Înalta Curte va examina criticile fără a se substitui părții, în ideea de a păstra echilibrul procesual specific acestei căi extraordinare de atac în următoarea ordine:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reținut că prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de nelegalitate mai sus enunțat, se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale cu ipotezele sale, respectiv (1) actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale și (2) să se fi pricinuit părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor. Aceleași dispoziții prevăd că vătămarea se presupune până la dovada contrarie în cazul nulităților prevăzute expres de lege.

Prima prisma acestui motiv de recurs, recurenta - reclamantă A. a invocat încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, susținând că judecata pricinii a avut loc cu lipsă de procedură.

Acest motiv de recurs - art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocat în mod eronat, având în vedere că din expunerea motivelor de recurs și modul în care recurenta - reclamantă A. și-a structurat apărarea prin cererea de recurs, aceasta tinde la schimbarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților, ignorând statuările irevocabile reținute în acest sens.

Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, chestiunea privind cadrul procesual pasiv a fost lămurită cu caracter irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție - prin decizia nr. 4331 din 5 decembrie 2013, astfel că aceasta nu mai poate fi repusă în discuție prin invocarea unei pretinse lipse de procedură cu o parte care nu a fost litigantă în prezenta cauză.

Urmare a construcției juridice pe care recurenta - reclamantă A. încearcă să o acrediteze prin criticile formulate cu privire la natura litigiului și a cadrului procesual se invocă și o pretinsă încălcare a competenței altei instanțe.

Or, prin decizia nr. 410 din 10 martie 2010 a Curții de Apel București s-a statuat irevocabil faptul că valoarea obiectului cererii era determinabilă prin raportare la extrasul de cont, instanța de fond procedând astfel la stabilirea valorii și naturii obiectului acțiunii, constatând că a fost învestită, în mod legal, prin declinare.

Prin urmare, având în vedere că aceste chestiuni au fost tranșate în mod irevocabil, argumentele recurentei - reclamante prin care tinde la schimbarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al pârâtei, vor fi înlăturate.

Critica vizând nepronunțarea instanței de apel asupra cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță este neîntemeiată.

Astfel, din considerentele deciziei supusă recursului se constată că, instanța de apel a analizat această critică privitoare la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, reținând în esență faptul că s-a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. și că nu se impune o cenzurare a cuantumului acestora din perspectiva art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

O altă critică vizează neacordarea ajutorului public judiciar și modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, recurenta invocând o serie de încălcări, respectiv al dreptului la apărare și la un proces echitabil, a Legii taxelor judiciare de timbru, a principiului disponibilității, precum și a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

Sub acest aspect, se reține că împotriva încheierii de respingere a cererii de acordare ajutor public judiciar, legiuitorul a prevăzut o cale de atac specială prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, respectiv cererea de reexaminare, soluția pronunțată în acest cadru procesual având caracter irevocabil.

În speță, recurenta - reclamantă A. a exercitat această cale de atac, cererea de reexaminare formulată împotriva soluției de respingere a cererii de acordare ajutor public judiciar fiind respinsă prin încheierea de ședință din 6 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București.

Totodată, cererea de reexaminare privind modul de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă prin încheierea de ședință din 30 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, având și aceasta caracter irevocabil.

În acest context, recurenta - reclamantă A. nu mai poate supune controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului critici care să vizeze modul de soluționare a cererii de acordare ajutor public judiciar și nici critici referitoare la caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată, motiv pentru care criticile recurentei vor fi respinse de plano.

Prin urmare, cum corect a reținut și instanța de apel, măsura anulării cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată reprezintă rezultatul unei corecte și legale aplicări a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

De asemenea, nu poate fi reținută nici critica vizând modul de soluționare a cererii de suspendare a judecării cauzei și sesizarea procurorului în baza art. 183 C. proc. civ., întrucât, potrivit consemnărilor încheierii de ședință din 5 iunie 2014, se observă că instanța de apel a făcut o judicioasă analiză a condițiilor procedurii de înscriere în fals raportat atât la obiectul înscrisurilor indicate cât și la soluția dispusă de instanța de fond - de anulare ca insuficient timbrată a acțiunii, apreciind în mod corect că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei sub acest aspect.

În ceea ce privește critica vizând nepronunțarea instanței asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a intervenientului forțat B. SA, a nulității cererii de chemare în judecată și a excepției lipsei de interes a intervenientului se constată că nici acestea nu pot fi primite, având în vedere următoarele:

Potrivit consemnărilor din încheierea de ședință din 5 iunie 2014 a Curții de Apel București, cu ocazia dezbaterii cauzei, s-a reținut că reclamanta A., deși a înaintat completului de judecată notele scrise în cadrul cărora a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientului B. SA, aceasta a precizat că nu înțelege să o invoce.

Cât privește excepția lipsei de interes a intervenientului, aceasta a fost invocată prin concluziile scrise depuse de reclamantă abia după închiderea dezbaterilor, când instanța a reținut cauza spre soluționare, context în care în respectarea principiului disponibilității și al dreptului la apărare al părților nu se mai putea pronunța asupra ei.

Argumentele referitoare la nepronunțarea instanței asupra nulității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 112 C. proc. civ., prin care reclamanta își invocă propria turpitudine nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală, acestea fiind superfluu.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu a fost argumentat conform cerințelor impuse de această cale extraordinară de atac, nefiind indicat actul pretins denaturat și, în concret, în ce constă denaturarea Iui.

Totodată, din expunerea motivelor de recurs rezultă cu evidență că celelalte motive de recurs indicate - art. 304 pct. 6. 7 și 9 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, nefiind respectată condiția legală a „dezvoltării motivelor" prevăzută de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, criticile recurentei formulate împotriva deciziei recurate cât și a încheierii de ședință din 5 iunie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, se vor respinge.

Totodată, se constată că nu pot fi primite nici criticile formulate împotriva încheierii de ședință din 25 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, instanța de apel reținând în mod corect că dispozițiile art. 281 C. proc. civ. nu sunt incidente, motivat de faptul că argumentele reclamantei nu se susțin în raport cu consemnările cuprinse în caietul grefierului și în înregistrarea audio și digitală a ședinței de judecată din 5 iunie 2014.

Prevederile art. 316 C. proc. civ. stabilesc că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, judecata în recurs nu poate avea loc decât între persoanele care au avut calitate procesuală în fața instanțelor anterioare, nefiind posibilă schimbarea calității părților, o obiectului și a cauzei cererii de chemare în judecată.

În cauză, SC E. SRL București nu este parte în litigiu și, prin urmare, aceasta nu are calitatea procesuală activă de a declara recurs împotriva deciziei - nr. 458 din 19 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul acesteia ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală.

Critica recurentei - pârâte B. SA vizând greșita soluționare a excepției tardivității apelului reclamantei A. este neîntemeiată.

Normele procedurale stabilesc ca regulă generală că apelul trebuie exercitat de partea interesată în termenul de 15 zile, potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ., care se calculează de la momentul comunicării hotărârii.

Comunicarea unei hotărâri are ca scop aducerea la cunoștința părților de existența hotărârii și cuprinsul ei, pentru ca partea să fie în măsură a-și face apărările și a aprecia dacă urmează să se adreseze instanței, cu calea de atac stabilită de legiuitor și, ca atare punctul de plecare de la care se calculează termenul pentru exercitarea căii de atac este data la care a avut loc comunicarea.

În speță, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale evocate, pronunțând o soluție temeinică și legală cu privire la excepția tardivității apelului reclamantei A., în sensul respingerii, în contextul în care cererea reclamantei privind recomunicarea sentinței a fost admisă, iar hotărârea comunicată acesteia la data de 17 iunie 2013 — potrivit dovezii de primire și procesul - verbal de comunicare al hotărârii aflat la dosarul de fond.

Prin urmare, termenul de apel, calculat în concordanță cu prevederile legale, respectiv ale art. 284 (1) C. proc. civ., a început să curgă la data de 17 iunie 2013, dată la care reclamanta A. a fost pusă în cunoștință de hotărârea instanței de fond prin actul de procedură, instanța de apel respingând în mod corect excepția tardivității apelului față de data declarării acestuia, respectiv data de 15 mai 2013 - anterior recomunicării hotărârii.

Față de considerentele expuse, susținerile recurentei în sensul că data de Ia care se calculează termenul de 15 zile pentru declararea apelului este data de 27 ianuarie 2011 - conform procesului - verbal de comunicare a hotărârii nu pot fi primite.

Critica vizând greșita reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanța de apel cu nerespectarea prevederilor art. 127 alin. (2) și (3) din Statutul profesiei de avocat, de asemenea, nu poate fi reținută.

În legătură cu această critică este de reținut că procedând la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului de avocat la suma de 3000 RON și acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată pârâtei B. SA București, instanța nu a încălcat prevederile art. 127 alin. (2) și (3) din Statutul profesiei de avocat.

Astfel, raportându-se la criteriile legale, instanța de apel nu a dispus o măsură care să contravină dispozițiilor legale enunțate, ci în exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, a stabilit prin prisma proporționalității în raport cu volumul activității avocatului corelată cu complexitatea cauzei suma ce urmează a fi suportată de partea care a căzut în pretenții.

În ceea ce privește cuantumul până la care au fost reduse aceste cheltuieli, respectiv reducerea onorariului avocațial de la suma de 10.572 RON la suma de 3.000 RON reprezintă o chestiune de apreciere iar nu de legalitate, astfel că nu poate fi analizată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 458 din 19 iunie 2014 și a încheierii din 5 iunie 2014, precum și cel împotriva încheierii din 25 septembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta SC E. SRL București împotriva deciziei civile nr. 458 din 19 iunie 2014 și a încheierii din 5 iunie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA București împotriva deciziei civile nr. 458 din 19 iunie 2014 și a încheierii din 5 iunie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2016.