ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeș la data de 9 martie 2007, sub nr. 420/1259/2007, reclamanta SC P. SA Pitești a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București, pentru a fi obligată să achite reclamantei suma de 4.500 lei, reprezentând contravaloarea activului M.L.C. și teren în suprafață de 2599,4 mp ieșit din patrimoniul său în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; cu cheltuieli de judecată. La data de 10 aprilie 2007, pârâta A.V.A.S. București a depus la dosar întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a invocat: excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș; excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; excepția prematurității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, față de A.V.A.S.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 3 octombrie 2007, Tribunalul Comercial Argeș a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, având în vedere dispozițiile art. 8 C. proc. civ.; a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, având în vedere că la fila 20 și, respectiv, fila 30, se află chitanța nr. 4948 din 9 martie 2007, emisă de Primăria Municipiului Pitești, cu care s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în sumă de 354,00 lei și timbru judiciar în valoare de 3 lei; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, în baza dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și, pentru a se pronunța asupra excepției prematurității, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, a pus în vedere apărătorului reclamantei să depună la dosarul cauzei Decizia nr. 23/A-C din 20 februarie 2003, cu mențiunea rămânerii irevocabile.

La data de 18 octombrie 2007, S.C.P. A.E. S.P.R.L. a depus la dosar cerere prin care a solicitat ca toate actele de procedură ce se vor întocmi în dosar să se îndeplinească prin lichidatorul judiciar, învederând că, prin sentința nr. 536/F din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Comercial Argeș, pronunțată în dosarul nr. 201/1259/2006, a fost deschisă procedura simplificată a falimentului împotriva debitoarei SC P. SA și a fost numit lichidator P.L., care, ulterior, datorită modificării legislației în materia organizării activității practicienilor în insolvență, a optat pentru a-și desfășura activitatea în cadrul S.C.P.A.E. S.P.R.L., aspect de care instanța a luat act prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2007. Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 9 ianuarie 2008, Tribunalul Comercial Argeș a respins excepția prematurității cererii, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 29 octombrie 2008, reclamanta SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P.A.E. S.P.R.L. a depus la dosar precizare la acțiunea introductivă de instanță, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 711.000 lei RON, rezultată din raportul de expertiză. Prin sentința comercială nr. 987/C, pronunțată la data de 5 noiembrie 2008, Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. împotriva pârâtei A.V.A.S. București și a obligat pârâta la plata sumei de 711.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru activul M.L.C. și teren aferent în suprafață de 2599,4 mp, precum și la 6.694 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, instanța de fond a reținut următoarele aspecte: Prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a dispus restituirea în natură a activului deținut de reclamantă către foștii proprietari, iar în baza acestor sentințe, foștii proprietari au intrat în posesia activului prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 24 aprilie 2005. În drept, cadrul legal incident speței este dat de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în varianta sa aflată în vigoare urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 99/1999.

Cât privește valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanța a reținut că acordul privind despăgubirile nu a fost realizat în condițiile art. 32 3 și 4 din Legea nr. 99/1999, iar reclamanta a fost nevoită să apeleze la justiție, unde, prin expertiza întocmită de expert, s-a stabilit că despăgubirile cuvenite, calculate la valoarea de circulație de la data retrocedării, sunt în valoare de 711.000 lei, pârâta urmând a fi obligată la plata acestei sume, și nu a sumei reprezentând valoarea contabilă a activului, cu motivarea că dispozițiile legale incidente speței nu limitează echivalentul bănesc al prejudiciului la valoarea înscrisă în evidența contabilă a societății. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel pârâta A.V.A.S.

București, la data de 30 decembrie 2008 (data poștei), motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeași dată, solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ.: admiterea apelului formulat de A.V.A.S., admiterea excepției necompetenței teritoriale invocate, anularea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția comercială. În conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ.: admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 987/C din 5 noiembrie 2008, în principal prin admiterea excepțiilor prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar prin respingerea cererii de chemare în judecată față de A.V.A.S., ca neîntemeiată.

De asemenea, în cuprinsul memoriului de apel, a solicitat și suspendarea executării sentinței până la soluționarea apelului, conform dispozițiilor art. 280 alin. (1) C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2008, intimata-reclamantă SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, și menținerea sentinței nr. 987/C din 5 noiembrie 2008, ca temeinică și legală, solicitând, totodată, și respingerea excepțiilor invocate pe calea apelului. Prin decizia nr. 14/A-C, pronunțată la data de 18 februarie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A.V.A.S.

București împotriva sentinței comerciale nr. 987/C din 5 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în dosarul nr. 420/1259/2007, intimată fiind SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. Pitești și a obligat pe apelantă să plătească intimatei suma de 450 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Cu privire la excepția de prematuritate a acțiunii, curtea a constatat că la 10 ianuarie 2007 reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă, făcând această dovadă cu recipisa cu confirmare de primire (fila 275). Cu privire la excepția necompetenței teritoriale, curtea a constatat că nu poate fi aplicat în speță art. 5 C. proc.

civ., întrucât textul art. 8 C. proc. civ. prevede o regulă specială cu privire la competența teritorială în litigiile în care pârâtă este o instituție publică, respectiv competența alternativă, printre care și cea a instanțelor din reședința județului unde-și are domiciliul reclamantul. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, curtea a constatat că și această critică este nefondată, întrucât textele art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 nu sunt aplicabile în speță, ele fiind prevăzute special numai cu privire la operațiunile și actele juridice generate de aplicarea celor două acte normative în procesul de privatizare.

În speță, litigiul este născut din aplicarea principiului general al răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, astfel că termenul de prescripție este cel general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar acest termen curge de la momentul la care bunul în litigiu a ieșit efectiv din patrimoniul reclamantei. Curtea a apreciat că nu sunt fondate nici criticile privind soluția pe fond a litigiului, reținând că nu poate fi primită critica apelantei prin care susține că răspunderea sa trebuia să fie limitată la procentul de 90,19% din valoarea bunului, prin sintagma „echivalentul bănesc al prejudiciului” înțelegându-se valoarea integrală a prejudiciului, interpretare dedusă din principiul general al răspunderii contractuale, regulă prevăzută și în art. 1084 C. civ.

Pe de altă parte, Curtea a mai constatat că obligația de despăgubire prevăzută de art. 32 4 , arătat mai sus, este o aplicare a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, iar potrivit art. 1341 C. civ., vânzătorul este răspunzător în acest caz, fiind ținut de restituirea prețului și a daunelor interese, text care trebuie coroborat cu art. 1344 C. civ. În concluzie, a apreciat instanța de apel că reclamanta este îndreptățită, potrivit textelor arătate mai sus, să primească o despăgubire care să acopere întregul prejudiciu suferit, adică prețul plătit, cât și sporul de valoare intervenit între perioada încheierii contractului și momentul la care a fost evins. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S.

București, solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și trimiterea cauzei în rejudecare Secției Comerciale a Tribunalului București; în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, în sensul admiterii apelului formulat de instituția sa, admiterea excepțiilor invocate și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esență, următoarele motive: 1) A reiterat excepția necompetenței teritoriale a instanțelor care au pronunțat sentința nr. 987/C din 5 noiembrie 2008 Tribunalul Comercial Argeș și decizia nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Instanțele de fond și de apel nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care prevăd că: „Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”, aceste dispoziții urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care prevăd că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, este competentă instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”. De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ. invocate de instanța de apel în respingerea apelului nu pot fi reținute, deoarece cererea de despăgubire a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice), ci împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare.

Motivele invocate de instanțele de fond și de apel referitoare la dispozițiile art. 12 C. proc. civ. (care dă dreptul reclamantului să aleagă între două instanțe deopotrivă competente) nu pot fi reținute, deoarece nu suntem în situația în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului. 2) În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. A arătat recurenta că instanța a făcut o greșită aplicare a legii cu privire la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârilor de restituire, deși prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 prevăd expres acest lucru. Data nașterii dreptului nu o poate reprezenta decât momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură, invocată de reclamantă, respectiv data la care a fost respins recursul SC P. SA. 3) În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună), cât și a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni), precum și a termenului general prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC P. SA împotriva A.V.A.S.

nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv „repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare. Având în vedere dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție, astfel cum au fost menționate prin excepțiile invocate. 4) În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”. În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării. De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 90,19 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AG/21/2000, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S.

(prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 90,19 % din capitalul social al SC P. SA A mai învederat recurenta că nu există nicio mențiune în art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului. 5) De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător. La termenul de judecată din data de 14 octombrie 2009, intimata-reclamantă SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P.

A.E. S.P.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca legală și temeinică a deciziei nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 420/1259/2007. Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: 1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.V.A.S. București invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 14/2009 și sentinței nr. 987/2008 - ca fiind pronunțate de instanțe necompetente, și trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluționare, către Tribunalul București, secția comercială.

Sunt invocate de către recurentă dispozițiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competența teritorială a instanței de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc instanța competentă „în cererile privitoare la executarea ... unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”, socotind că este greșită aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice), ci împotriva A.V.A.S. - ca instituție publică implicată în privatizare. Mai apreciază recurenta-pârâtă că motivele invocate de instanțele de fond și de apel, referitoare la dispozițiile art. 12 C. proc.

civ., nu pot fi reținute, deoarece nu suntem în situația în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului. Necompetența este de ordine publică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăsește competența teritorială invocată doar în recurs; ori, competența teritorială a instanțelor chemate să soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv. Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în procesul de privatizare și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C. proc.

civ., relative la competența alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Comercial Argeș, ca instanță competentă a soluționa acțiunea în despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală. Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv, și la instanțele din reședința județului unde își are sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța de apel, deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă și faptul că, fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere. Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a încheiat la Pitești, unde se află și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o competență teritorială alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. Așadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa pricina.

În cazul în care legea prevede o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică. 2) Cel de-al doilea motiv de recurs formulat, circumscris motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului reclamantei SC P. S.A. de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivată de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în mod greșit susținând recurenta-pârâtă A.V.A.S. București că acest termen de prescripție începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului. În speță de față, actul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a încheiat în data de 15 iunie 2000, iar acțiunea în despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată de Legea nr.99/1999, în vigoare la acea dată. În consecință, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, care dispun că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. În acest sens prevăd și dispozițiile art. 32 4 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare și modificare a O.U.G. nr. 88/1997, în conformitate cu care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului. Cele reținute de către instanțele de fond și de apel, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la acest moment, sunt corecte și în raport de dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.

În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani”, astfel încât termenul de executare a sentinței judecătorești, prin care societatea intimată-reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului proprietar, este de 10 ani. Că data de la care se calculează termenul de prescripție de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv și se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită și de faptul că de la această dată se naște pentru societatea comercială interesul de a promova o acțiune în despăgubiri împotriva instituției publice implicate în privatizare, căci societatea suferă un prejudiciu în momentul restituirii efective.

Așa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză, M.L.C. către foștii proprietari a fost făcută la data de 24 aprilie 2005, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit, (fila 19 dosar fond), cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC P. S.A. la data de 9 martie 2007 și întemeiată pe prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, socotit de la data predării bunului. Mai mult, chiar și în situația în care s-ar reține ca moment de la care curge termenul de prescripție data când a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură, este de observat că acțiunea a fost formulată oricum în termen, din mențiunile înscrise pe copia legalizată a hotărârii de restituire (fila 101 dosar fond) rezultând că aceasta a rămas irevocabilă la data de 9 noiembrie 2004, prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC P. SA.

3) Prin cel de-al treilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale de prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță, O.U.G. nr. 88/1997. Această critică este nefondată. Dezlegarea dată de instanța de fond și menținută de instanța de apel este legală, mai cu seamă că dispozițiile art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-și pot găsi aplicabilitatea, în condițiile în care obiectul reglementării se regăsește într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate. Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni, termen care se referă, evident, la procedura de privatizare și la valorificarea drepturilor privind această procedură. Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În mod evident, data nașterii dreptului la acțiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor proprietari. Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operațiune sau un act săvârșit în cursul procesului de privatizare și se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecților implicați în procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către instituțiile implicate. În speță, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și care, ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997. În consecință, în mod corect a fost calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, art. 32 28 , fiind corect tranșată de instanța de apel. Acțiunea formulată de reclamantă, o acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale, cuprinse în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs.

Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 32 4 și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani. Prin acțiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operațiune și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile comerciale la care statul este acționar. Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripție de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”. În acest context, se susține că nu există nicio mențiune în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului. Argumentele invocate de recurenta-pârâtă A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de recurs.

În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În acest sens, art. 32 4 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari.

Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. În lipsa unor dispoziții care să limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit. Instanța de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială.

În plus, legiuitorul a făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32 4 , invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare. Un alt argument însușit corect de instanța de apel este acela că legiuitorul folosește termenul „despăgubiri”, și nu acela de „valoare contabilă a activelor”, și că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speță a eșuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitația la conciliere adresată de intimată.

Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată. În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000. Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S.

(prin antecesorul său legal), în calitate de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 90,19 % din capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic. 5. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

În acest context, se susține că, chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50 % din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Sunt invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Acest motiv nu a fost invocat în apel și, deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată, omisso medio , dar și sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, așa cum se arată în considerentele instanței de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă și care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor art. 27-29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din prețul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act normativ, prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002.

Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat în 15 iunie 2000. Față de această precizare a legii, înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare. Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, invocată și în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000. Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA Pitești, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. Pitești suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA Pitești, prin lichidator judiciar S.C. P.A.E. S.P.R.L. Pitești suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2009.