ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Comercial Argeș la data de 9 martie 2007, sub nr. 420/1259/2007,

reclamanta SC P. SA Pitești a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București,

pentru a fi obligată să achite reclamantei suma de 4.500 lei, reprezentând contravaloarea

activului M.L.C. și teren în suprafață de 2599,4 mp ieșit din patrimoniul său

în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; cu cheltuieli de

judecată.

La data de 10 aprilie 2007, pârâta A.V.A.S.

București a depus la dosar întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a

invocat: excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș; excepția

netimbrării cererii de chemare în judecată; excepția prematurității cererii de

chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar

pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, față de

A.V.A.S.

Prin încheierea de ședință

pronunțată la data de 3 octombrie 2007, Tribunalul Comercial Argeș a respins

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, având în vedere

dispozițiile art. 8 C. proc. civ.; a respins excepția netimbrării cererii de

chemare în judecată, având în vedere că la fila 20 și, respectiv, fila 30, se

află chitanța nr. 4948 din 9 martie 2007, emisă de Primăria Municipiului Pitești,

cu care s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în sumă de 354,00 lei și

timbru judiciar în valoare de 3 lei; a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune, în baza dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și, pentru a

se pronunța asupra excepției prematurității, invocată de pârâtă, prin

întâmpinare, a pus în vedere apărătorului reclamantei să depună la dosarul

cauzei Decizia nr. 23/A-C din 20 februarie 2003, cu mențiunea rămânerii

irevocabile.

La data de 18 octombrie 2007, S.C.P.

A.E. S.P.R.L. a depus la dosar cerere prin care a solicitat ca toate actele de

procedură ce se vor întocmi în dosar să se îndeplinească prin lichidatorul

judiciar, învederând că, prin sentința nr. 536/F din 11 octombrie 2006 a

Tribunalului Comercial Argeș, pronunțată în dosarul nr. 201/1259/2006, a fost

deschisă procedura simplificată a falimentului împotriva debitoarei SC P. SA și

a fost numit lichidator P.L., care, ulterior, datorită modificării legislației

în materia organizării activității practicienilor în insolvență, a optat pentru

a-și desfășura activitatea în cadrul S.C.P.A.E. S.P.R.L., aspect de care

instanța a luat act prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2007.

Prin încheierea de ședință pronunțată la

data de 9 ianuarie 2008, Tribunalul Comercial Argeș a respins excepția

prematurității cererii, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de

29 octombrie 2008, reclamanta SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P.A.E. S.P.R.L.

a depus la dosar precizare la acțiunea introductivă de instanță, în sensul

obligării pârâtei la plata sumei de 711.000 lei RON, rezultată din raportul de

expertiză.

Prin sentința comercială nr. 987/C,

pronunțată la data de 5 noiembrie 2008, Tribunalul Comercial Argeș a admis

cererea precizată formulată de reclamanta SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P.

A.E. S.P.R.L. împotriva pârâtei A.V.A.S. București și a obligat pârâta la plata

sumei de 711.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru activul M.L.C. și teren

aferent în suprafață de 2599,4 mp, precum și la 6.694 lei cheltuieli de

judecată.

În motivarea hotărârii, instanța de

fond a reținut următoarele aspecte:

Prin hotărâri judecătorești irevocabile

s-a dispus restituirea în natură a activului deținut de reclamantă către foștii

proprietari, iar în baza acestor sentințe, foștii proprietari au intrat în posesia

activului prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de

24 aprilie 2005.

În drept, cadrul legal incident speței

este dat de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților

comerciale, în varianta sa aflată în vigoare urmare modificărilor aduse prin

Legea nr. 99/1999.

Cât privește valoarea despăgubirilor

cuvenite reclamantei, instanța a reținut că acordul privind despăgubirile nu a

fost realizat în condițiile art. 32

3 și 4

din Legea nr. 99/1999, iar

reclamanta a fost nevoită să apeleze la justiție, unde, prin expertiza

întocmită de expert, s-a stabilit că despăgubirile cuvenite, calculate la

valoarea de circulație de la data retrocedării, sunt în valoare de 711.000 lei,

pârâta urmând a fi obligată la plata acestei sume, și nu a sumei reprezentând

valoarea contabilă a activului, cu motivarea că dispozițiile legale incidente

speței nu limitează echivalentul bănesc al prejudiciului la valoarea înscrisă

în evidența contabilă a societății.

Împotriva sentinței instanței de

fond a declarat apel pârâta A.V.A.S. București, la data de 30 decembrie 2008

(data poștei), motivele de apel fiind depuse în termen, la aceeași dată,

solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (2) teza I C. proc.

civ.: admiterea apelului formulat de A.V.A.S., admiterea excepției

necompetenței teritoriale invocate, anularea hotărârii apelate, cu trimiterea

cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția comercială.

În conformitate cu dispozițiile art.

296 C. proc. civ.: admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței

comerciale nr. 987/C din 5 noiembrie 2008, în principal prin admiterea

excepțiilor prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, iar

în subsidiar prin respingerea cererii de chemare în judecată față de A.V.A.S.,

ca neîntemeiată.

De asemenea, în cuprinsul memoriului

de apel, a solicitat și suspendarea executării sentinței până la soluționarea

apelului, conform dispozițiilor art. 280 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de

10 septembrie 2008, intimata-reclamantă SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P.

A.E. S.P.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea

apelului, ca nefondat, și menținerea sentinței nr. 987/C din 5 noiembrie 2008,

ca temeinică și legală, solicitând, totodată, și respingerea excepțiilor

invocate pe calea apelului.

Prin decizia nr. 14/A-C, pronunțată

la data de 18 februarie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A.V.A.S.

București împotriva sentinței comerciale nr. 987/C din 5 noiembrie 2008,

pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în dosarul nr. 420/1259/2007, intimată

fiind SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. Pitești și a

obligat pe apelantă să plătească intimatei suma de 450 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Cu privire la excepția de prematuritate a

acțiunii, curtea a constatat că la 10 ianuarie 2007 reclamanta a îndeplinit

procedura prealabilă, făcând această dovadă cu recipisa cu confirmare de

primire (fila 275).

Cu privire la excepția necompetenței

teritoriale, curtea a constatat că nu poate fi aplicat în speță art. 5 C. proc.

civ., întrucât textul art. 8 C. proc. civ. prevede o regulă specială cu privire

la competența teritorială în litigiile în care pârâtă este o instituție

publică, respectiv competența alternativă, printre care și cea a instanțelor

din reședința județului unde-și are domiciliul reclamantul.

Cu privire la excepția prescripției

dreptului la acțiune, curtea a constatat că și această critică este nefondată,

întrucât textele art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 nu sunt aplicabile în speță, ele fiind prevăzute special

numai cu privire la operațiunile și actele juridice generate de aplicarea celor

două acte normative în procesul de privatizare. În speță, litigiul este născut

din aplicarea principiului general al răspunderii vânzătorului pentru

evicțiune, astfel că termenul de prescripție este cel general de 3 ani,

prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar acest termen curge de la momentul la

care bunul în litigiu a ieșit efectiv din patrimoniul reclamantei.

Curtea a apreciat că nu sunt fondate nici

criticile privind soluția pe fond a litigiului, reținând că nu poate fi primită

critica apelantei prin care susține că răspunderea sa trebuia să fie limitată

la procentul de 90,19% din valoarea bunului, prin sintagma „echivalentul bănesc

al prejudiciului” înțelegându-se valoarea integrală a prejudiciului,

interpretare dedusă din principiul general al răspunderii contractuale, regulă

prevăzută și în art. 1084 C. civ.

Pe de altă parte, Curtea a mai constatat

că obligația de despăgubire prevăzută de art. 32

4

, arătat mai sus,

este o aplicare a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, iar potrivit art. 1341

C. civ., vânzătorul este răspunzător în acest caz, fiind ținut de restituirea

prețului și a daunelor interese, text care trebuie coroborat cu art. 1344 C.

civ.

În concluzie, a apreciat instanța de

apel că reclamanta este îndreptățită, potrivit textelor arătate mai sus, să

primească o despăgubire care să acopere întregul prejudiciu suferit, adică

prețul plătit, cât și sporul de valoare intervenit între perioada încheierii

contractului și momentul la care a fost evins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S.

București, solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri,

acestea fiind pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. și trimiterea cauzei în rejudecare Secției Comerciale a Tribunalului

București; în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei civile nr. 14/A-C din 18 februarie 2009, în

sensul admiterii apelului formulat de instituția sa, admiterea excepțiilor

invocate și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept

pe prevederile pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în

esență, următoarele motive:

1) A reiterat excepția necompetenței

teritoriale a instanțelor care au pronunțat sentința nr. 987/C din 5 noiembrie

2008 Tribunalul Comercial Argeș și decizia nr. 14/A-C din 18 februarie 2009,

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Instanțele de fond și de apel nu au

avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care

prevăd că: „Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”, aceste

dispoziții urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ.,

care prevăd că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea

sau rezilierea unui contract, este competentă instanța locului prevăzut în

contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”.

De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. (1)

C. proc. civ. invocate de instanța de apel în respingerea apelului nu pot fi

reținute, deoarece cererea de despăgubire a fost formulată nu împotriva

Statului Român (care este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice), ci

împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare.

Motivele invocate de instanțele de fond și de apel referitoare la

dispozițiile art. 12 C. proc. civ. (care dă dreptul reclamantului să aleagă

între două instanțe deopotrivă competente) nu pot fi reținute, deoarece nu

suntem în situația în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe

instanțe competente, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatoare a art. 10

pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului.

2) În speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată.

A arătat recurenta că instanța a

făcut o greșită aplicare a legii cu privire la data nașterii dreptului la

acțiune, respectiv data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârilor de

restituire, deși prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 prevăd

expres acest lucru.

Data nașterii dreptului nu o poate

reprezenta decât momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească

de restituire în natură, invocată de reclamantă, respectiv data la care a fost

respins recursul SC P. SA.

3) În speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind

pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002

(privind termenul special de prescripție de 1 lună), cât și a dispozițiilor

art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de

prescripție de 3 luni), precum și a termenului general prevăzut de art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin cererea de chemare în judecată

formulată de SC P. SA împotriva A.V.A.S. nu se solicită altceva decât

valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv „repararea

prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat”, reparare care cade în sarcina instituției publice

implicate în procesul de privatizare.

Având în vedere dispozițiile legale

menționate mai sus, rezultă că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de

prescripție, astfel cum au fost menționate prin excepțiile invocate.

4) În speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de

intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie

limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în

registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată,

și nu la valoarea „de piață”.

În caz contrar, societatea ce urmează a

fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin

stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă

în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația

patrimonială a societății la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabilă

a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 90,19 %, întrucât

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AG/21/2000, invocat de

reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a

vândut acțiuni reprezentând numai 90,19 % din capitalul social al SC P. SA

A mai învederat recurenta că nu

există nicio mențiune în art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 privind

faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului.

5) De asemenea, hotărârea criticată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul

stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție

prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va

putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător.

La termenul de judecată din data de

14 octombrie 2009, intimata-reclamantă SC P. SA, prin lichidator judiciar S.C.P.

A.E. S.P.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea

recursului, ca nefondat, și menținerea ca legală și temeinică a deciziei nr. 14/A-C

din 18 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 420/1259/2007.

Examinând recursul pârâtei, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă

A.V.A.S. București invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 14/2009 și

sentinței nr. 987/2008 - ca fiind pronunțate de instanțe necompetente, și

trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluționare,

către Tribunalul București, secția comercială.

Sunt invocate de către recurentă

dispozițiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competența teritorială

a instanței de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispozițiile art. 10 pct.

1 C. proc. civ., care stabilesc instanța competentă „în cererile privitoare la

executarea ... unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru

executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”, socotind că este greșită

aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de

despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice), ci împotriva A.V.A.S. - ca instituție

publică implicată în privatizare.

Mai apreciază recurenta-pârâtă că

motivele invocate de instanțele de fond și de apel, referitoare la dispozițiile

art. 12 C. proc. civ., nu pot fi reținute, deoarece nu suntem în situația în

care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente,

în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ.,

cu privire la locul executării contractului.

Necompetența este de ordine publică

doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C.

proc. civ., cazuri printre care nu se regăsește competența teritorială invocată

doar în recurs; ori, competența teritorială a instanțelor chemate să

soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu

caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este de netăgăduit

faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în

procesul de privatizare și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C.

proc. civ., relative la competența alternativă, ceea ce duce la concluzia că

sesizarea Tribunalului Comercial Argeș, ca instanță competentă a soluționa

acțiunea în despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ.

care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva

statului, respectiv, și la instanțele din reședința județului unde își are

sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța

de apel, deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.),

care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului,

se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă și faptul că,

fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea,

competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare,

respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C.

com., referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea,

competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere. Or, în

speță, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a încheiat la Pitești, unde se

află și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o competență teritorială

alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, potrivit dispozițiilor

art. 12 C. proc. civ.

Așadar, în cererile având ca obiect

daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales

pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat

naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa

pricina.

În cazul în care legea prevede o

competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe

instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor

art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește

în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot

solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai

poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara

necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a

competenței, care nu este de ordine publică.

2) Cel de-al doilea motiv de recurs

formulat, circumscris motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

al dreptului reclamantei SC P. S.A. de a formula cererea de chemare în judecată

pentru despăgubiri, cerere motivată de dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în mod greșit susținând recurenta-pârâtă A.V.A.S.

București că acest termen de prescripție începe să curgă de la data pronunțării

hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului.

În speță de față, actul de vânzare-cumpărare

de acțiuni s-a încheiat în data de 15 iunie 2000, iar acțiunea în despăgubiri a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată de Legea nr.99/1999, în vigoare la acea dată.

În consecință, termenul de

prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către

fostul proprietar, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, care dispun că instituțiile publice implicate asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În acest sens prevăd și dispozițiile

art. 32

4

din Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare și

modificare a O.U.G. nr. 88/1997, în conformitate cu care momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție coincide cu data executării hotărârii

de restituire a imobilului.

Cele reținute de către instanțele de

fond și de apel, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la

acest moment, sunt corecte și în raport de dispozițiile art. 405 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cu care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie

în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în

materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani”,

astfel încât termenul de executare a sentinței judecătorești, prin care

societatea intimată-reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului

proprietar, este de 10 ani.

Că data de la care se calculează

termenul de prescripție de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv

și se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită și de faptul că

de la această dată se naște pentru societatea comercială interesul de a promova

o acțiune în despăgubiri împotriva instituției publice implicate în

privatizare, căci societatea suferă un prejudiciu în momentul restituirii

efective.

Așa fiind, cum predarea bunului

imobil în cauză, M.L.C. către foștii proprietari a fost făcută la data de 24

aprilie 2005, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit, (fila 19 dosar

fond), cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC P. S.A. la data de 9

martie 2007 și întemeiată pe prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, socotit de

la data predării bunului.

Mai mult, chiar și în situația în care

s-ar reține ca moment de la care curge termenul de prescripție data când a

rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură, este de

observat că acțiunea a fost formulată oricum în termen, din mențiunile înscrise

pe copia legalizată a hotărârii de restituire (fila 101 dosar fond) rezultând

că aceasta a rămas irevocabilă la data de 9 noiembrie 2004, prin respingerea,

ca nefondat, a recursului declarat de SC P. SA.

3) Prin cel de-al treilea motiv de

recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea criticată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale

de prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un

drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță, O.U.G.

nr. 88/1997.

Această critică este nefondată.

Dezlegarea dată de instanța de fond

și menținută de instanța de apel este legală, mai cu seamă că dispozițiile art.

32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-și

pot găsi aplicabilitatea, în condițiile în care obiectul reglementării se

regăsește într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile

invocate.

Ordonanța de Urgență a Guvernului

nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic

pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se

valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea

prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este

recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în

care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului

creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen

derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se

aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe

considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi

primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru

care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni,

termen care se referă, evident, la procedura de privatizare și la valorificarea

drepturilor privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art. 39 din

Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că

cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare

de acțiuni ale societăților comerciale privatizate li se aplică termenul

general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de la data nașterii

dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3

din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data nașterii dreptului la acțiune

este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a

fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor proprietari.

Ceea ce invocă recurenta se referă,

neîndoios, la o operațiune sau un act săvârșit în cursul procesului de

privatizare și se referă

stricto sensu

la exercitarea dreptului

subiecților implicați în procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către

instituțiile implicate.

În speță, este vorba de o răspundere

obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la

despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au

intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și care,

ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente dispozițiile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

În consecință, în mod corect a fost

calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că

termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă,

respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială,

respectiv O.U.G. nr. 88/1997, art. 32

28

, fiind corect tranșată de

instanța de apel.

Acțiunea formulată de reclamantă, o

acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale,

cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și

completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului

de drept înscris în art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine

cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în

ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea

prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri,

constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 32

4

și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.

Prin acțiunea în despăgubiri, astfel

cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operațiune

și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de

privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, cu

modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile

comerciale la care statul este acționar.

Numai pentru această categorie de

cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de

prescripție de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă,

urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea

contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale

societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de

piață”.

În acest context, se susține că nu

există nicio mențiune în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată

prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul

valorii de piață a activului.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă

A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea

contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de

recurs.

În lipsa unor criterii de despăgubire,

chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, și

nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a imobilelor către

foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se raportează la

valoarea de circulație a imobilului retrocedat.

În acest sens, art. 32

4

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor

publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un

prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituțiile

publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de

divergență, prin justiție.

În lipsa unor dispoziții care să

limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura

prejudiciului suferit.

Instanța de apel a apreciat corect

că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului

despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă

în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul

într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea

specială.

În plus, legiuitorul a făcut

distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32

4

,

invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului

reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare.

Un alt argument însușit corect de

instanța de apel este acela că legiuitorul folosește termenul „despăgubiri”, și

nu acela de „valoare contabilă a activelor”, și că nici nu ar fi avut sens

oferirea posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speță a eșuat

din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitația la conciliere

adresată de intimată.

Este de remarcat și faptul că

instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe

considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente

atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și

libertățile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește pretinsa

îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul

juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului

altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii de

in rem verso

nu este îndeplinită,

distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul

încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor,

fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește

de concludență ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă, de altfel, că

despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie

2000.

Împrejurarea că, prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate

de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 90,19 % din

capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze

cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea

prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea

bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a

acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic.

dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția

recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat

în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire

fără justă cauză a intimatei-reclamante.

În acest context, se susține că, chiar și

în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de

despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare

peste limita de 50 % din prețul încasat de către aceasta din vânzarea

pachetului de acțiuni.

Sunt invocate dispozițiile art. 30 din

Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care

modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999,

dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor

acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de

cumpărător.

Acest motiv nu a fost invocat în apel și,

deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată,

omisso

medio

, dar și sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice

critică, deoarece, așa cum se arată în considerentele instanței de apel,

prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă și

care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit

dispozițiilor art. 27-29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din prețul

efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus

judecății, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act normativ,

prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.

99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv

Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat

în 15 iunie 2000.

Față de această precizare a legii,

înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de

Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea

concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a

avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

Este de remarcat și faptul că instanțele

au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul

că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât

dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art.1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru drepturile și

libertățile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește pretinsa îmbogățire

fără just temei, invocată și în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că

aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit

pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei

juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca

temei juridic atât dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, cât

și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

încheiat între părți la 15 iunie 2000.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii

de in rem verso

nu este îndeplinită,

distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul

încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor,

fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește

de concludență ipoteza prezentată.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte

urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca

nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va

obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA Pitești,

prin lichidator judiciar S.C.P. A.E. S.P.R.L. Pitești suma de 700 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 14/A-C din 18 februarie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească

intimatei-reclamante SC P. SA Pitești, prin lichidator judiciar S.C. P.A.E. S.P.R.L.

Pitești suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi,

14 octombrie 2009.