ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1158/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeș la data de 6 iunie 2007, reclamanta SC P SA Pitești a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București, pentru a fi obligată să achite reclamantei suma de 7.500 lei, reprezentând contravaloarea activului moara U. sat Humele și teren în suprafață de 3.380,94 mp, ieșit din patrimoniul său în baza unei hotărâri judecătorești definitive; cu cheltuieli de judecată. La data de 25 iunie 2007, pârâta A.V.A.S. București a depus la dosar întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a invocat: excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș; excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; excepția prematurității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată față de A.V.A.S.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 3 octombrie 2007, Tribunalul Comercial Argeș a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș, având în vedere dispozițiile art. 8 C. proc. civ.; a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, având în vedere că la fila 20 și, respectiv, fila 31 se află chitanța din 5 iunie 2007, emisă de Primăria Municipiului Pitești, cu care s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în sumă de 535,00 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, în baza prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, excepția prematurității acțiunii fiind respinsă, ca neîntemeiată, ulterior, prin încheierea de ședință din data de 9 ianuarie 2008. La data de 18 octombrie 2007, SCP A.E.

SPRL a depus la dosar cerere prin care a solicitat ca toate actele de procedură ce se vor întocmi în dosar să se îndeplinească prin lichidatorul judiciar, învederând că, prin sentința nr. 536/F din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Comercial Argeș, pronunțată în dosarul nr. 201/1259/2006, a fost deschisă procedura simplificată a falimentului, împotriva debitoarei SC P SA, și a fost numit lichidator P.L., care, ulterior a optat pentru a-și desfășura activitatea în cadrul SCP A.E. SPRL, aspect de care instanța a luat act prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2007. La termenul de judecată din data de 14 mai 2008, reprezentantul reclamantei, avocat M.C., cu ocazia cuvântului pe fond, a precizat acțiunea introductivă de instanță, în mod obligatoriu pârâtei la plata sumei de 332.600 lei, rezultată din raportul de expertiză.

Prin sentința comercială nr. 341/C, pronunțată la data de 14 mai 2008, Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, împotriva pârâtei A.V.A.S. București și a obligat pârâta la plata sumei de 332.600 lei cu titlu de despăgubiri și la 2.140 lei cheltuieli de judecată. În motivarea hotărârii, instanța de fond a reținut următoarele aspecte: Prin sentința civilă nr. 226 din 13 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în dosarul nr. 455/2001, modificată în apel prin decizia civilă nr. 59/A din 15 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 1022/2003 și devenită irevocabilă prin decizia nr. 425 din 25 ianuarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 3540/2003 urmare respingerii recursului formulat, s-a dispus restituirea în natură a Morii U. și a suprafeței de teren aferente de 3.380,94 mp către foștii proprietari.

În baza acestei sentințe, foștii proprietari au intrat în posesia activului prin procesul - verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 12 iunie 2005. În drept, cadrul legal incident speței este dat de dispozițiile O.U. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în varianta sa aflată în vigoare urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 99/1999. Cât privește valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei la care pârâta, ca instituție publică implicată în procesul de privatizare (succesoare legală a F.P.S.) urmează să fie obligată, instanța urmează să rețină că acordul privind despăgubirile nu a fost realizat în condițiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, iar reclamanta a fost nevoită să apeleze la justiție, unde prin expertiza întocmită de expertul evaluator s-a stabilit că valoarea de circulație a activului Moară U. și teren aferent este în sumă totală de 332.600 lei ron.

În acord cu practica constantă în materie promovată de instanțele de control judiciar, instanța va dispune obligarea pârâtei la plata acestei sume, și nu a sumei reprezentând valoarea contabilă a activului, cu motivarea că dispozițiile legale incidente speței nu limitează echivalentul bănesc al prejudiciului la valoarea înscrisă în evidența contabilă a societății. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel pârâta A.V.A.S. București, la data de 11 iulie 2008 (data poștei), motivele de apel fiind depuse în termen la aceeași dată, solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., admiterea apelului formulat de A.V.A.S., admiterea excepției necompetenței teritoriale invocate, anularea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția comercială.

În cazul respingerii acestei excepții, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 341/C din 14 mai 2008, în principal prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar prin respingerea cererii de chemare în judecată față de A.V.A.S. ca neîntemeiată. De asemenea, în cuprinsul motivului de apel a solicitat și suspendarea executării sentinței până la soluționarea apelului, conform dispozițiilor art. 280 alin. (1) C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 3 septembrie 2008, intimata - reclamantă SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat și menținerea sentinței nr. 341/C din 14 mai 2008, ca temeinică și legală, solicitând, totodată, și respingerea excepțiilor invocate pe calea apelului.

Prin decizia nr. 73/A-C, pronunțată la data de 3 septembrie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării sentinței nr. 341/C din 14 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în dosarul nr. 732/1259/2007 și a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta A.V.A.S. București împotriva sentinței nr. 341/C din 14 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, în dosarul nr. 732/1259/2007, intimata - reclamantă fiind SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Examinând cu prioritate cererea de suspendare a executării sentinței, Curtea urmează să o respingă având în vedere că luarea în discuție și soluționarea acesteia intervin la același termen de judecată cu cel al soluționării apelului.

Întrucât suspendarea se poate dispune doar până la soluționarea apelului, iar apelul este soluționat în aceeași zi cu cererea de suspendare, este evident că susținerea acesteia din urmă nu mai justifică interes. Prima instanță a apreciat corect că A.V.A.S. se încadrează în sintagma „regiile publice” prevăzută de art. 8 alin. (1) C. proc. civ., care reprezintă un caz de competență alternativă și acordă reclamantului posibilitatea de a introduce acțiunea la instanța de la domiciliul/sediul său. Prin acțiune se valorifică dreptul la despăgubiri în temeiul art. 32 ind. 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabil în continuare contractelor încheiate anterior adoptării Legii nr. 137/2002, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (3) din această lege, acțiunii îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la termenul general de prescripție de 3 ani, ci nu acela de 3 luni, devenit o lună, reglementat de art. 32 ind.

28 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 39 din Legea nr. 137/2002, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997 aprobată și modificată prin Legea nr. 99/1999, ci dreptul valorificat este un drept de garanție specific dreptului comun care, însă, derogă de la acesta sub unele aspecte specifice procedurii de privatizare. În privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea cererii în despăgubire împotriva A.V.A.S., în conformitate cu dispozițiile art. 32 ind. 4 din titlul I al Legii nr. 99/1999, acesta coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului. Și pe fond hotărârea este legală și temeinică, dispozițiile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997 – incidente în speță, dată fiind încheierea contractului de privatizare anterior adoptării Legii nr. 137/2002 – statuând asupra cuantumului despăgubirilor ca fiind echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor, care nu se limitează la valoarea înscrisă în evidența contabilă a societății, răspunderea apelantei - pârâte avându-și izvorul în drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S. București solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și trimiterea cauzei în rejudecare Secției comerciale a Tribunalului București.

A solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esență, următoarele motive: 1) Reiterăm excepția necompetenței teritoriale a instanțelor care au pronunțat sentința nr. 341/C din 14 mai 2008 - Tribunalul Comercial Argeș și decizia nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008 - Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, având în vedere următoarele: Instanțele de fond și de apel nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc.

civ. care prevăd că: „Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”. Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ. care prevăd că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, (este competentă – n.n.) instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”. Astfel, motivele invocate de instanțele de fond și de apel referitoare la dispozițiile art. 12 C. proc. civ. (care dă dreptul reclamantului să aleagă între două instanțe deopotrivă competente) nu pot fi reținute, deoarece nu suntem în situația în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc.

civ., cu privire la locul executării contractului. 2) Considerăm că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună) cât și a dispozițiilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni), deoarece: Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC P SA împotriva A.V.A.S. nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv „repararea prejudiciilor cauze prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare.

Având în vedere dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție astfel cum au fost menționate prin excepțiile invocate. 3) Considerăm că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Invocat în susținerea cererii rezultă că dreptul acestora se naște ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești de restituire în natură rămasă definitivă și irevocabilă. Nu pot fi reținute susținerile instanței de apel privitoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, de la momentul executării hotărârilor prin care s-a dispus restituirea în natură, deoarece după această dată, intimata - reclamantă a avut doar un drept de folosință asupra imobilelor și nu un drept de proprietate, aceasta fiind obligată din acel moment să-l predea.

4) Considerăm că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor. Astfel, prejudiciul suferit de intimata - reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de piață”. De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 90,19% întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din 2000, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S.

(prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 90,19% din capitalul social al SC P SA. Învederăm instanței că nu există nicio mențiune în art. 324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului. 5) Considerăm că hotărârea criticată a fost, de asemenea, pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în speță a dispozițiilor art. 1337 s.u. C. civ., dar și a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Instanța de apel face o gravă confuzie între obligația de despăgubire prevăzută de legea specială (O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată și completată de Titlul I al Legii nr. 99/1999) și dispozițiile dreptului comun privitoare la evicțiune (art. 1337 s.u.

C. civ.). Însă, în situația de față, nu s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare asupra unor bunuri imobile, instituția noastră înstrăinând pachetul de acțiuni deținut la SC P SA. Astfel SC P SA Pitești nu are calitate procesuală activă raportat la contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni menționat mai sus, societatea privatizată având calitatea de terț, nu de parte contractantă (cumpărător), astfel ca instituția noastră nu poate răspunde pentru evicțiune față de aceasta (potrivit dreptului comun). În cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise. Potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ.

vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător (deci nu pe societatea privatizată, care este terță de contract) de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului. Or, așa cum am menționat prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni instituția noastră în calitate de vânzător a transmis proprietatea asupra acțiunilor vândute libere de orice sarcini. 6) De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. La termenul de judecată din data de 18 februarie 2009, intimata - reclamantă SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca legală și temeinică a deciziei nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 732/1259/2007. Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: 1) Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă A.V.A.S.

București invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 77/2008 și sentința nr. 364/2008 – ca fiind pronunțată de instanțe necompetente – și trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluționare, către Tribunalul București, secția comercială. Sunt invocate de către recurentă dispozițiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competența teritorială a instanței de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. care stabilesc instanța competentă „în cererile privitoare la executarea (...) unei creanțe instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”, socotind că este greșită aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin M.F.P.), ci împotriva A.V.A.S. – ca instituție publică implicată în privatizare. Mai apreciază recurenta - pârâtă că motivele invocate de instanțele de fond și de apel, referitoare la dispozițiile art. 12 C. proc. civ., nu pot fi reținute, deoarece nu suntem în situația în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului. O primă chestiune legată de normele care reglementează competența teritorială a instanțelor judecătorești este aceea că aceste norme nu sunt de ordine publică și nu atrag sancțiunea nulității absolute în ipoteza încălcării lor, ceea ce duce la concluzia că dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. nu sunt incidente, atâta timp cât nu se invocă încălcarea normelor de competență prevăzute sub sancțiunea nulității. Necompetența este de ordine publică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăsește competența teritorială invocată doar în recurs: ori, competența teritorială a instanțelor chemate să soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv. Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în procesul de privatizare și ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C. proc. civ., relative la competență alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Comercial Argeș, ca instanță competentă a soluționa acțiunea în despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv și la instanțele din reședința județului unde își au sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța de apel, deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege. Recurenta mai invocă și faptul că, fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere.

Or, în speță, contractul de vânzare - cumpărare acțiuni s-a încheiat la Pitești, unde se află și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o competență teritorială alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. Așadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa pricina. În cazul în care legea prevede o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanțe, deopotrivă competente, revine reclamantului, potrivit art. 12 C. proc.

civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește, în mod definitiv, competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică. 2) Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale de prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță, O.U.G.

nr. 88/1997. Această critică este nefondată. Dezlegarea dată de instanța de fond și menținută de instanța de apel este legală, mai cu seamă că dispozițiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-și pot găsi aplicabilitatea, în condițiile în care obiectul reglementării se regăsește într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate. 1. O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Extinderea prevederilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de acesta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni, termen care se referă evident la procedura de privatizare și la valorificarea drepturilor privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta stipulează că cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data nașterii dreptului la acțiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată de dreptul de proprietate asupra imobilului atribuit foștilor proprietari. Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operațiune, sau un act săvârșit în cursul procesului de privatizare și se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecților implicați în procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către instituțiile implicate în procesul de privatizare.

În speță, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și care, ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. În consecință, în mod corect a fost calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani. Chestiunea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958 sau legea specială, respectiv Legea nr. 99/1999 art. 3228 fiind corect tranșată de instanța de apel.

Acțiunea formulată de reclamanta, o acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale, cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 324 și prin urmare supusă termenului general de prescripție de 3 ani. Prin acțiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operațiune și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G.

nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile comerciale la care statul este acționar. Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripție de 3 luni, reglementat expres de actul normativ. 3) Cel de al treilea motiv de recurs formulat, circumscris motivului de modificarea prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului reclamantei SC P SA de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivată de dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Astfel, în mod greșit, susținând recurenta - pârâtă A.V.A.S.

București că acest termen de prescripție începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului. În speță de față, actul de vânzare - cumpărare de acțiuni s-a încheiat în data de 15 iunie 2000, iar acțiunea în despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată de Legea nr. 99/1999, în vigoare la acea dată. În consecință, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, care dispun că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În acest sens prevăd și dispozițiile art. 32 ind. 4 din titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare și modificare a O.U.G. nr. 88/1997, în conformitate cu care recurentul de la care începe să curgă termenul de prescripție coincide cu data executării hotărârii de instituire a imobilului. Reținerea instanțelor de fond și de apel în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la acest moment, este corectă și în raport de dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., potrivit de care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani”, astfel încât termenul de executare a sentinței judecătorești prin care societatea intimată - reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului proprietar este de 10 ani.

Că data de la care se calculează termenul de prescripție de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv și se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită și de faptul că de la această dată se naște pentru societatea comercială interesul de a promova o acțiune în despăgubiri împotriva instituției publice implicate în privatizare, căci societatea referă un prejudiciu în momentul restituirii efective. Așa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză – moara U. – sat Humele către foștii proprietari a fost făcută la data de 12 iunie 2005, astfel cum rezultă din procesul - verbal întocmit de executorul judecătoresc I.C., cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC P SA la data de 6 iunie 2007 și întemeiată pe prevederile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997 apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, socotit de la data predării bunului. 4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata - reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu valoarea „de piață”. În acest context, se susține că nu există nicio mențiune în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului.

Argumentele invocate de recurenta - pârâtă A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de recurs. În lipsa unor criterii de despăgubire chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În acest sens art. 324 alin. (1) și 3 din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari.

Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate de comun acord cu societățile comerciale iar în caz de divergență, prin justiție. În lipsa unor dispoziții care să limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit. Instanța de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire și dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul în drept de garante specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială.

În plus, legiuitorul a făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 324, invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare. Un alt argument însușit corect de instanța de apel este acela că legiuitorul folosește termenul „despăgubiri” și nu acela de „valoare contabilă a activelor” și că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă care în speță a eșuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitația la conciliere adresată de intimată.

Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 alin. din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului. În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii „de in rem verso” nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată. În cauză, rezultă de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000. Împrejurarea că, prin contractul de vânzare - cumpărare acțiuni, A.V.A.S.

(prin antecesorul său legal), în calitate de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 90,19% din capitalul social și nu 100% din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății și nu a acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic. 5. Prin cel de al cincilea motiv de recurs formulat, recurenta - pârâtă A.V.A.S. București critică hotărârea din apel sub aspectul „confuzii” pe care consideră că instanța o face între obligația de despăgubire, prevăzută de legea specială (O.U.G.

nr. 88/1997) și dispozițiile dreptului comun privitoare la evicțiune (art. 1337 C. civ.), invocând, totodată, și faptul că SC P SA Pitești nu are calitate procesuală activă, raportat la contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din 15 iunie 2000. Acest motiv nu poate fi primit de către instanța de recurs. Examinând cu prioritate problema calității procesuale active a reclamantei SC P SA, Înalta Curte constată că susținerea recurentei - pârâte A.V.A.S. București în acest sens, este neîntemeiată. Calitatea procesuală activă a reclamantei de a solicita de la instituția implicată despăgubiri, este conferită de calitatea de societate privatizată și nu de calitatea de parte în contractul de vânzare - cumpărare acțiuni a avut ca scop privatizarea societății reclamante SC P SA și în calitate de societate privatizată acesta este un drept să solicite despăgubiri urmare restituirii din patrimoniul său a unui imobil către foștii proprietari în baza art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997. Înalta Curte urmează a înlătura și cealaltă critică formulată în susținerea acestui motiv de recurs, căci, așa cum s-a arătat și mai sus, instanțele de fond și de apel au analizat obligația de despăgubiri strict sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 88/1997, și nicidecum prin raportare la dispozițiile Codului civil art. 1337, privitoare la evicțiune. 6. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei - reclamante.

În acest context, se susține că, chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Sunt invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Și sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, așa cum se arată în considerentele instanței de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă și care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor art. 27 – art. 29 din lege, până la limita de 50%, cumulat din prețul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act normativ, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, (sau 1999 ca în manuscris), aprobată prin Legea nr. 44/1998, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002.

Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat în 15 iunie 2000. Față de această precizare a legii înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare. Este de remarcat și faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului.

În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 19 februarie 1999. Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii „de in rem verso” nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta - pârâtă să plătească intimatei - reclamante SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, suma de 1.150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta - pârâtă să plătească intimatei - reclamante SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, suma de 1.150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2009.