ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1158/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1158/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Comercial Argeș la data de 6 iunie 2007, reclamanta SC P SA Pitești a

chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București, pentru a fi

obligată să achite reclamantei suma de 7.500 lei, reprezentând

contravaloarea activului moara U. sat Humele și teren în

suprafață de 3.380,94 mp, ieșit din patrimoniul său în baza

unei hotărâri judecătorești definitive; cu cheltuieli de

judecată.

La data de 25 iunie 2007,

pârâta A.V.A.S. București a depus la dosar întâmpinare, prin care, pe cale

de excepție, a invocat: excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Argeș; excepția netimbrării cererii de chemare în

judecată; excepția prematurității cererii de chemare în

judecată și excepția prescripției dreptului material la

acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată față de A.V.A.S.

Prin încheierea de

ședință pronunțată la data de 3 octombrie 2007,

Tribunalul Comercial Argeș a respins excepția necompetenței

teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș, având în vedere

dispozițiile art. 8 C. proc. civ.; a respins excepția

netimbrării cererii de chemare în judecată, având în vedere că

la fila 20 și, respectiv, fila 31 se află chitanța din 5 iunie

2007, emisă de Primăria Municipiului Pitești, cu care s-a

făcut dovada achitării taxei de timbru în sumă de 535,00 lei

și timbru judiciar în valoare de 5 lei; a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, în baza prevederilor art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, excepția prematurității acțiunii

fiind respinsă, ca neîntemeiată, ulterior, prin încheierea de

ședință din data de 9 ianuarie 2008.

La data de 18 octombrie

2007, SCP A.E. SPRL a depus la dosar cerere prin care a solicitat ca toate

actele de procedură ce se vor întocmi în dosar să se

îndeplinească prin lichidatorul judiciar, învederând că, prin

sentința nr. 536/F din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Comercial

Argeș, pronunțată în dosarul nr. 201/1259/2006, a fost

deschisă procedura simplificată a falimentului, împotriva debitoarei SC

P SA, și a fost numit lichidator P.L., care, ulterior a optat pentru

a-și desfășura activitatea în cadrul SCP A.E. SPRL, aspect de

care instanța a luat act prin încheierea de ședință din

data de 31 octombrie 2007.

La termenul de judecată

din data de 14 mai 2008, reprezentantul reclamantei, avocat M.C., cu ocazia

cuvântului pe fond, a precizat acțiunea introductivă de

instanță, în mod obligatoriu pârâtei la plata sumei de 332.600 lei,

rezultată din raportul de expertiză.

Prin sentința

comercială nr. 341/C, pronunțată la data de 14 mai 2008,

Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea precizată formulată

de reclamanta SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, împotriva

pârâtei A.V.A.S. București și a obligat pârâta la plata sumei de

332.600 lei cu titlu de despăgubiri și la 2.140 lei cheltuieli de

judecată.

În motivarea hotărârii,

instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

Prin sentința

civilă nr. 226 din 13 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul

Argeș, secția civilă, în dosarul nr. 455/2001, modificată

în apel prin decizia civilă nr. 59/A din 15 aprilie 2003

pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 1022/2003

și devenită irevocabilă prin decizia nr. 425 din 25 ianuarie

2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în dosarul nr. 3540/2003 urmare respingerii recursului formulat, s-a dispus

restituirea în natură a Morii U. și a suprafeței de teren

aferente de 3.380,94 mp către foștii proprietari.

În baza acestei

sentințe, foștii proprietari au intrat în posesia activului prin

procesul - verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 12 iunie

2005.

În drept, cadrul legal

incident speței este dat de dispozițiile O.U. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăților comerciale, în varianta sa aflată în

vigoare urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 99/1999.

Cât privește valoarea

despăgubirilor cuvenite reclamantei la care pârâta, ca instituție

publică implicată în procesul de privatizare (succesoare legală

a F.P.S.) urmează să fie obligată, instanța urmează

să rețină că acordul privind despăgubirile nu a fost

realizat în condițiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, iar reclamanta a

fost nevoită să apeleze la justiție, unde prin expertiza

întocmită de expertul evaluator s-a stabilit că valoarea de

circulație a activului Moară U. și teren aferent este în

sumă totală de 332.600 lei ron.

În acord cu practica

constantă în materie promovată de instanțele de control judiciar,

instanța va dispune obligarea pârâtei la plata acestei sume, și nu a

sumei reprezentând valoarea contabilă a activului, cu motivarea că

dispozițiile legale incidente speței nu limitează echivalentul

bănesc al prejudiciului la valoarea înscrisă în evidența

contabilă a societății.

Împotriva sentinței

instanței de fond a declarat apel pârâta A.V.A.S. București, la data

de 11 iulie 2008 (data poștei), motivele de apel fiind depuse în termen la

aceeași dată, solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 297

alin. (2) teza I C. proc. civ., admiterea apelului formulat de A.V.A.S.,

admiterea excepției necompetenței teritoriale invocate, anularea

hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția comercială.

În cazul respingerii acestei

excepții, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ.,

admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinței comerciale nr. 341/C

din 14 mai 2008, în principal prin admiterea excepției prescripției

dreptului material la acțiune, iar în subsidiar prin respingerea cererii

de chemare în judecată față de A.V.A.S. ca neîntemeiată.

De asemenea, în cuprinsul

motivului de apel a solicitat și suspendarea executării

sentinței până la soluționarea apelului, conform

dispozițiilor art. 280 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de judecată

din data de 3 septembrie 2008, intimata - reclamantă SC P SA, prin

lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, a depus la dosar întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea apelului, ca nefondat și menținerea

sentinței nr. 341/C din 14 mai 2008, ca temeinică și

legală, solicitând, totodată, și respingerea excepțiilor

invocate pe calea apelului.

Prin decizia nr. 73/A-C,

pronunțată la data de 3 septembrie 2008, Curtea de Apel Pitești,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a respins cererea de suspendare a executării sentinței nr. 341/C din

14 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în dosarul

nr. 732/1259/2007 și a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva sentinței nr. 341/C din 14 mai 2008,

pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, în dosarul nr. 732/1259/2007,

intimata - reclamantă fiind SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E.

SPRL.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,

următoarele aspecte:

Examinând cu prioritate

cererea de suspendare a executării sentinței, Curtea urmează

să o respingă având în vedere că luarea în discuție și

soluționarea acesteia intervin la același termen de judecată cu

cel al soluționării apelului. Întrucât suspendarea se poate dispune

doar până la soluționarea apelului, iar apelul este soluționat

în aceeași zi cu cererea de suspendare, este evident că

susținerea acesteia din urmă nu mai justifică interes.

Prima instanță a

apreciat corect că A.V.A.S. se încadrează în sintagma „regiile

publice” prevăzută de art. 8 alin. (1) C. proc. civ., care

reprezintă un caz de competență alternativă și

acordă reclamantului posibilitatea de a introduce acțiunea la

instanța de la domiciliul/sediul său.

Prin acțiune se

valorifică dreptul la despăgubiri în temeiul art. 32 ind. 4 din

O.U.G. nr. 88/1997, aplicabil în continuare contractelor încheiate anterior

adoptării Legii nr. 137/2002, în conformitate cu dispozițiile art. 30

alin. (3) din această lege, acțiunii îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la termenul

general de prescripție de 3 ani, ci nu acela de 3 luni, devenit o

lună, reglementat de art. 32 ind. 28 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 39

din Legea nr. 137/2002, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, nu se

atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997

aprobată și modificată prin Legea nr. 99/1999, ci dreptul

valorificat este un drept de garanție specific dreptului comun care,

însă, derogă de la acesta sub unele aspecte specifice procedurii de

privatizare.

În privința momentului

de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru

introducerea cererii în despăgubire împotriva A.V.A.S., în conformitate cu

dispozițiile art. 32 ind. 4 din titlul I al Legii nr. 99/1999, acesta

coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului.

Și pe fond

hotărârea este legală și temeinică, dispozițiile art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997 – incidente în speță, dată fiind

încheierea contractului de privatizare anterior adoptării Legii nr. 137/2002

– statuând asupra cuantumului despăgubirilor ca fiind echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilelor, care nu se limitează la valoarea înscrisă în

evidența contabilă a societății, răspunderea apelantei

- pârâte avându-și izvorul în drept de garanție specific dreptului

comun, reglementat și prin legea specială.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S. București solicitând admiterea

recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind

pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. și trimiterea cauzei în rejudecare Secției comerciale a

Tribunalului București.

A solicitat, în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, admiterea excepțiilor

invocate, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în

judecată.

În recursul său,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

pârâta a invocat, în esență, următoarele motive:

1) Reiterăm

excepția necompetenței teritoriale a instanțelor care au

pronunțat sentința nr. 341/C din 14 mai 2008 - Tribunalul Comercial

Argeș și decizia nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008 - Curtea de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, având în vedere următoarele:

Instanțele de fond

și de apel nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5

teza I C. proc. civ. care prevăd că: „Cererea se face la

instanța domiciliului pârâtului”.

Coroborând aceste

dispoziții cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ. care prevăd

că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau

rezilierea unui contract, (este competentă – n.n.) instanța locului

prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a

obligațiunii”.

Astfel, motivele invocate de

instanțele de fond și de apel referitoare la dispozițiile art. 12

C. proc. civ. (care dă dreptul reclamantului să aleagă între

două instanțe deopotrivă competente) nu pot fi reținute,

deoarece nu suntem în situația în care reclamantul să poată opta

asupra uneia din mai multe instanțe competente, în speță fiind

aplicabilă dispoziția derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu

privire la locul executării contractului.

2) Considerăm că

în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002

(privind termenul special de prescripție de 1 lună) cât și a

dispozițiilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special

de prescripție de 3 luni), deoarece:

Prin cererea de chemare în

judecată formulată de SC P SA împotriva A.V.A.S. nu se solicită

altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ,

respectiv „repararea prejudiciilor cauze prin restituirea către

foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, reparare care

cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare.

Având în vedere

dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că în

cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție astfel cum au

fost menționate prin excepțiile invocate.

3) Considerăm că

în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată.

Invocat în susținerea

cererii rezultă că dreptul acestora se naște ca urmare a

pronunțării unei hotărâri judecătorești de restituire

în natură rămasă definitivă și irevocabilă.

Nu pot fi reținute

susținerile instanței de apel privitoare la momentul nașterii

dreptului la acțiune, de la momentul executării hotărârilor prin

care s-a dispus restituirea în natură, deoarece după această

dată, intimata - reclamantă a avut doar un drept de

folosință asupra imobilelor și nu un drept de proprietate,

aceasta fiind obligată din acel moment să-l predea.

4) Considerăm că

în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, cu privire la cuantumul

despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit

de intimata - reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor

imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile

înregistrate în registrele contabile ale societății la data când

societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de piață”.

De asemenea, din valoarea

contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în

proporție de 90,19% întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare

de acțiuni din 2000, invocat de reclamantă ca temei al

despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni

reprezentând numai 90,19% din capitalul social al SC P SA.

Învederăm

instanței că nu există nicio mențiune în art. 324 din Legea

nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul

valorii de piață a activului.

5) Considerăm că

hotărârea criticată a fost, de asemenea, pronunțată cu

aplicarea greșită a legii, în speță a dispozițiilor art.

1337 s.u. C. civ., dar și a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată.

Instanța de apel face o

gravă confuzie între obligația de despăgubire

prevăzută de legea specială (O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a

fost modificată și completată de Titlul I al Legii nr. 99/1999)

și dispozițiile dreptului comun privitoare la evicțiune (art. 1337

s.u. C. civ.).

Însă, în situația

de față, nu s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare

asupra unor bunuri imobile, instituția noastră înstrăinând

pachetul de acțiuni deținut la SC P SA.

Astfel SC P SA Pitești

nu are calitate procesuală activă raportat la contractul de vânzare -

cumpărare de acțiuni menționat mai sus, societatea

privatizată având calitatea de terț, nu de parte contractantă

(cumpărător), astfel ca instituția noastră nu poate

răspunde pentru evicțiune față de aceasta (potrivit

dreptului comun).

În cazul vânzării de

acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă

numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării

drepturilor transmise.

Potrivit dispozițiilor art.

1337 C. civ. vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe

cumpărător (deci nu pe societatea privatizată, care este terță

de contract) de evicțiunea totală sau parțială a lucrului

vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea

contractului.

Or, așa cum am

menționat prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni

instituția noastră în calitate de vânzător a transmis

proprietatea asupra acțiunilor vândute libere de orice sarcini.

6) De asemenea,

hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 30 din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru

accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr.

88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se

arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu

va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de

cumpărător.

Chiar și în

situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea

de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi

obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din

Legea 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din

vânzarea pachetului de acțiuni.

La termenul de judecată

din data de 18 februarie 2009, intimata - reclamantă SC P SA, prin

lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, a depus la dosar concluzii scrise,

solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca

legală și temeinică a deciziei nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 732/1259/2007.

Examinând recursul pârâtei,

prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta

Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

1) Prin recursul formulat,

recurenta - pârâtă A.V.A.S. București invocă un prim motiv,

anume cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

solicitând casarea deciziei nr. 77/2008 și sentința nr. 364/2008 – ca

fiind pronunțată de instanțe necompetente – și trimiterea

dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluționare,

către Tribunalul București, secția comercială.

Sunt invocate de către

recurentă dispozițiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc

competența teritorială a instanței de la domiciliul pârâtului,

coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. care stabilesc

instanța competentă „în cererile privitoare la executarea (...) unei

creanțe instanța locului prevăzut în contract pentru executarea,

fie chiar în parte, a obligațiunii”, socotind că este

greșită aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ.,

deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată nu împotriva

Statului Român (care este reprezentat prin M.F.P.), ci împotriva A.V.A.S. – ca

instituție publică implicată în privatizare.

Mai apreciază recurenta

- pârâtă că motivele invocate de instanțele de fond și de

apel, referitoare la dispozițiile art. 12 C. proc. civ., nu pot fi

reținute, deoarece nu suntem în situația în care reclamantul să

poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente, în

speță fiind aplicabilă dispoziția derogatorie a art. 10 pct.

1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului.

O primă chestiune legată

de normele care reglementează competența teritorială a

instanțelor judecătorești este aceea că aceste norme nu

sunt de ordine publică și nu atrag sancțiunea

nulității absolute în ipoteza încălcării lor, ceea ce duce

la concluzia că dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu sunt

incidente, atâta timp cât nu se invocă încălcarea normelor de

competență prevăzute sub sancțiunea nulității.

Necompetența este de

ordine publică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se

regăsește competența teritorială invocată doar în

recurs: ori, competența teritorială a instanțelor chemate

să soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată

de norme cu caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este

de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de

instituție publică centrală implicată în procesul de

privatizare și ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C. proc.

civ., relative la competență alternativă, ceea ce duce la

concluzia că sesizarea Tribunalului Comercial Argeș, ca

instanță competentă a soluționa acțiunea în

despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc.

civ. care reglementează o competență alternativă, în

cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv și la instanțele din

reședința județului unde își au sediul reclamanta, își

găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța de apel,

deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.),

care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al

statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă

și faptul că, fiind o acțiune privitoare la executarea unui

contract, ar fi, de asemenea, competentă instanța de la locul

executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul

vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C. com.,

referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea,

competența alternativă a instanței locului unde obligația a

luat naștere. Or, în speță, contractul de vânzare -

cumpărare acțiuni s-a încheiat la Pitești, unde se află

și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o

competență teritorială alternativă, alegerea instanței

revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ.

Așadar, în cererile

având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială,

dacă reclamantul și-a ales pentru valorificarea dreptului său

instanța în circumscripția căreia a luat naștere

obligația, acestei instanțe îi revine competența de a

soluționa pricina.

În cazul în care legea

prevede o competență teritorială alternativă, dreptul de a

alege dintre mai multe instanțe, deopotrivă competente, revine

reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a

fost făcută, se stabilește, în mod definitiv, competența

acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot solicita

declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din

oficiu, nu mai poate pune în discuție problema competenței

teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a

altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine

publică.

2) Prin cel de-al doilea

motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a

susținut că hotărârea criticată a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale de

prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se

valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul

privatizării, în speță, O.U.G. nr. 88/1997.

Această critică

este nefondată.

Dezlegarea dată de

instanța de fond și menținută de instanța de apel este

legală, mai cu seamă că dispozițiile art. 3228 din O.U.G. nr.

88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-și pot găsi

aplicabilitatea, în condițiile în care obiectul reglementării se

regăsește într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile

prevederile invocate.

modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru

accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se

valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în

repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate.

Prin urmare, chiar dacă

dreptul este recunoscut de o lege specială, așa cum susține

recurenta, în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor

care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor

naționalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de

drept comun, corect instanțele au apreciat că se aplică

dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art.

3228 din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele

prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept

conferit de acesta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul

de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, și

termenul scurt de prescripție de 3 luni, termen care se referă

evident la procedura de privatizare și la valorificarea drepturilor

privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art.

39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta

stipulează că cererilor privind executarea obligațiilor

prevăzute în contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni ale

societăților comerciale privatizate li se aplică termenul

general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de la data

nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident,

data nașterii dreptului la acțiune este momentul în care societatea

reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată de

dreptul de proprietate asupra imobilului atribuit foștilor proprietari.

Ceea ce invocă

recurenta se referă, neîndoios, la o operațiune, sau un act

săvârșit în cursul procesului de privatizare și se referă

stricto sensu la exercitarea dreptului subiecților implicați în

procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către

instituțiile implicate în procesul de privatizare.

În speță, este

vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice

culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al

societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat

în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării

și care, ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind

incidente dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

În consecință, în

mod corect a fost calificată acțiunea ca fiind de drept comun și

tot corect s-a reținut că termenul de prescripție aplicabil este

de 3 ani.

Chestiunea prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea

aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958

sau legea specială, respectiv Legea nr. 99/1999 art. 3228 fiind corect

tranșată de instanța de apel.

Acțiunea formulată

de reclamanta, o acțiune în despăgubire, este întemeiată pe

dispozițiile legii speciale, cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care

constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, art. 999 C.

civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este

obligat să o repare, fără nicio distincție în ceea ce

privește mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea

prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de

despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală

instituită prin dispozițiile art. 324 și prin urmare supusă

termenului general de prescripție de 3 ani.

Prin acțiunea în

despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se

atacă un act sau o operațiune și nu se valorifică drepturi

în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care

vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările

ulterioare, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile

comerciale la care statul este acționar.

Numai pentru această

categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se

aplică termenul special de prescripție de 3 luni, reglementat expres

de actul normativ.

3) Cel de al treilea motiv

de recurs formulat, circumscris motivului de modificarea prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., vizează momentul de la care începe să

curgă termenul de prescripție al dreptului reclamantei SC P SA de a

formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere

motivată de dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată.

Astfel, în mod greșit, susținând

recurenta - pârâtă A.V.A.S. București că acest termen de

prescripție începe să curgă de la data pronunțării

hotărârii judecătorești de restituire în natură a

imobilului.

În speță de

față, actul de vânzare - cumpărare de acțiuni s-a încheiat

în data de 15 iunie 2000, iar acțiunea în despăgubiri a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată de Legea nr. 99/1999, în vigoare la acea dată.

În consecință,

termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 începe să curgă de la momentul restituirii efective a

bunului imobil către fostul proprietar, astfel cum reiese și din

dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, care dispun că

instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor

cauzate societăților comerciale privatizare prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În acest sens prevăd

și dispozițiile art. 32 ind. 4 din titlul I al Legii nr. 99/1999, de

aprobare și modificare a O.U.G. nr. 88/1997, în conformitate cu care

recurentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

coincide cu data executării hotărârii de instituire a imobilului.

Reținerea

instanțelor de fond și de apel în sensul că termenul de

prescripție începe să curgă de la acest moment, este

corectă și în raport de dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit de care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în

termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. În cazul titlurilor emise

în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este

de 10 ani”, astfel încât termenul de executare a sentinței

judecătorești prin care societatea intimată - reclamantă a

fost obligată să predea bunul imobil fostului proprietar este de 10

ani.

Că data de la care se

calculează termenul de prescripție de 3 ani este data la care se

restituie în mod efectiv și se predă bunul imobil către fostul

proprietar, este întărită și de faptul că de la

această dată se naște pentru societatea comercială

interesul de a promova o acțiune în despăgubiri împotriva

instituției publice implicate în privatizare, căci societatea

referă un prejudiciu în momentul restituirii efective.

Așa fiind, cum predarea

bunului imobil în cauză – moara U. – sat Humele către foștii

proprietari a fost făcută la data de 12 iunie 2005, astfel cum

rezultă din procesul - verbal întocmit de executorul judecătoresc I.C.,

cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC P SA la data de 6

iunie 2007 și întemeiată pe prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997

apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție

de 3 ani, socotit de la data predării bunului.

recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul

suferit de intimata - reclamantă, urmare a restituirii în natură a

bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri

imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data

când societatea a fost privatizată, și nu valoarea „de

piață”.

În acest context, se

susține că nu există nicio mențiune în art. 324 din O.U.G. nr.

88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că

despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a

activului.

Argumentele invocate de recurenta

- pârâtă A.V.A.S. București în legătură cu determinarea

despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi

reținute de către instanța de recurs.

În lipsa unor criterii de

despăgubire chiar dacă obligația de despăgubire s-a

prevăzut într-o lege a privatizării și nu în legea prin care se

stabilește restituirea în natură a imobilelor către foștii

proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se raportează

la valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În acest sens art. 324 alin.

(1) și 3 din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația

instituțiilor publice implicate de a plăti societăților

comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor

către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de

instituțiile publice implicate de comun acord cu societățile

comerciale iar în caz de divergență, prin justiție.

În lipsa unor

dispoziții care să limiteze reparația, corect s-a stabilit

că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit.

Instanța de apel a

apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire

și dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în

speță, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este

limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidența

contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul

în drept de garante specific dreptului comun, reglementat și prin legea

specială.

În plus, legiuitorul a

făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea

imobilului chiar în textul art. 324, invocat ca temei al acțiunii, ceea ce

înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului

reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare.

Un alt argument însușit

corect de instanța de apel este acela că legiuitorul folosește

termenul „despăgubiri” și nu acela de „valoare contabilă a

activelor” și că nici nu ar fi avut sens oferirea

posibilității stabilirii sumei pe cale amiabilă care în

speță a eșuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta

la invitația la conciliere adresată de intimată.

Este de remarcat și

faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o

dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o

veritabilă expropriere fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin.

(3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 alin. din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și

Libertățile Fundamentale ale Omului.

În ceea ce privește

pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza

că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane

este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru

aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii

fără just temei invocată de recurentă nu își

găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei

condiții ale acțiunii „de in rem verso” nu este îndeplinită,

distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze,

compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu

valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze

cu coeficientul de inflație suma încasată ceea ce lipsește de

concludență ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă

de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei

juridic atât dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cât și

actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare - cumpărare de

acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000.

Împrejurarea că, prin

contractul de vânzare - cumpărare acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul

său legal), în calitate de instituție publică implicată, a

vândut acțiuni reprezentând 90,19% din capitalul social și nu 100%

din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul

despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea

prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează

pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul

societății și nu a acțiunilor vândute, deținute de

acționari și care au un alt regim juridic.

motiv de recurs formulat, recurenta - pârâtă A.V.A.S. București

critică hotărârea din apel sub aspectul „confuzii” pe care

consideră că instanța o face între obligația de

despăgubire, prevăzută de legea specială (O.U.G. nr. 88/1997)

și dispozițiile dreptului comun privitoare la evicțiune (art. 1337

C. civ.), invocând, totodată, și faptul că SC P SA Pitești nu

are calitate procesuală activă, raportat la contractul de vânzare -

cumpărare de acțiuni din 15 iunie 2000.

Acest motiv nu poate fi

primit de către instanța de recurs.

Examinând cu prioritate

problema calității procesuale active a reclamantei SC P SA, Înalta

Curte constată că susținerea recurentei - pârâte A.V.A.S. București

în acest sens, este neîntemeiată.

Calitatea procesuală

activă a reclamantei de a solicita de la instituția implicată

despăgubiri, este conferită de calitatea de societate

privatizată și nu de calitatea de parte în contractul de vânzare -

cumpărare acțiuni a avut ca scop privatizarea societății

reclamante SC P SA și în calitate de societate privatizată acesta

este un drept să solicite despăgubiri urmare restituirii din

patrimoniul său a unui imobil către foștii proprietari în baza art.

324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Înalta Curte urmează a

înlătura și cealaltă critică formulată în

susținerea acestui motiv de recurs, căci, așa cum s-a

arătat și mai sus, instanțele de fond și de apel au analizat

obligația de despăgubiri strict sub incidența prevederilor

O.U.G. nr. 88/1997, și nicidecum prin raportare la dispozițiile

Codului civil art. 1337, privitoare la evicțiune.

dezvoltat, de asemenea, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile

criticate, instituția recurentă a fost obligată la o sumă

considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare -

cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire

fără justă cauză a intimatei - reclamante.

În acest context, se

susține că, chiar și în situația în care ar fi îndeplinit

toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția

publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita

de 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de

acțiuni.

Sunt invocate

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de

O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin

care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor

acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv

plătit de cumpărător.

Și sub acest aspect

decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece,

așa cum se arată în considerentele instanței de apel,

prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de

recurentă și care se referă la reducerea valorii

despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor art. 27 – art. 29 din

lege, până la limita de 50%, cumulat din prețul efectiv plătit

de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus

judecății, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din același act

normativ, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, (sau 1999 ca în

manuscris), aprobată prin Legea nr. 44/1998, rămân aplicabile numai

pentru contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002.

Ori, în cazul dedus judecății, contractul a fost încheiat în 15 iunie

2000.

Față de

această precizare a legii înseamnă că modul de determinare a

cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este

aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin

încheierea contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni a avut loc

înainte de intrarea sa în vigoare.

Este de remarcat și

faptul că instanțele au apreciat în mod corect că se cuvine o

dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o

veritabilă expropriere fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin.

(3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și

Libertățile Fundamentale ale Omului.

În ceea ce privește

pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a preciza

că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane

este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru

aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă

că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât

dispozițiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, cât și actul juridic

care-l reprezintă contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni

încheiat între părți la 19 februarie 1999.

Teoria îmbogățirii

fără just temei invocată de recurentă nu își găsește

aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale

acțiunii „de in rem verso” nu este îndeplinită, distinct de faptul

că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul

încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a

despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de

inflație suma încasată ceea ce lipsește de concludență

ipoteza prezentată.

Față de cele de

mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

să respingă recursul pârâtei, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ., va obliga recurenta - pârâtă să plătească intimatei -

reclamante SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, suma de 1.150 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 73/A-C din 3

septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă recurenta -

pârâtă să plătească intimatei - reclamante SC P SA, prin

lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, suma de 1.150 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 aprilie 2009.