ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3439/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Comercial Argeș prin sentința comercială nr. 1076/C din 3 noiembrie 2009 a admis acțiunea reclamantei SC P. SA prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL Pitești și a obligat pârâta A.V.A.S. București la plata sumei de 200.550 lei despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea activului moară și terenului aferent în suprafață de 2.340 mp, situat în comuna Recea, județul Argeș, cu 2.400 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanta SC P. SA a fost privatizată în anul 2000, în baza O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 și Legea nr. 137/2002, și că prin sentința civilă nr. 1018 din 23 iunie 1998 a Judecătoriei Costești a fost admisă acțiunea reclamantei V.G.

și s-a dispus restituirea în natură a activului moară și a terenului aferent în suprafață de 2.340 mp, situat în intravilanul comunei Recea județul Argeș. Potrivit art. 324 din Legea nr. 99/1999 de modificare a O.U.G. nr. 88/1997, instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat. Aceste instituții publice vor plăti societăților comerciale, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de către societățile comerciale, către foștii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce se vor stabili de comun acord, iar în caz de divergență prin justiție.

S-a reținut că în cauză, acordul privind plata despăgubirilor nu s-a realizat, motiv pentru care reclamanta s-a adresat instanței, iar prin expertiza de specialitate efectuată, s-a stabilit că valoarea de circulație a activului moară țărănească și a terenului aferent, este de 200.550 lei, motiv pentru care acțiunea a fost admisă. Curtea de Apel Pitești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 21/A-C din 24 martie 2010, completată prin decizia nr. 35/A-C din 5 mai 2010, a aceleiași instanțe, a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva hotărârii instanței de fond, obligând pârâta la plata sumei de 535,5 lei cheltuieli de judecată, reținând aceiași motivare ca și instanța de fond.

Împotriva menționatei decizii, pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, iar pe fond admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii reclamantei. În criticile formulate, recurenta pârâtă A.V.A.S. București a susținut în esență următoarele: - în mod greșit a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale a instanțelor formulată de A.V.A.S., că atât hotărârea instanței de fond nr. 1076/C din 3 noiembrie 2009 cât și decizia nr. 21/A-C din 24 martie 2010 a Curții de Apel Pitești au fost date cu încălcarea dispozițiilor art. 5 teza I, coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc.

civ., instanțele rezumându-se doar la opțiunea reclamantei în a alege instanța, fără să se aibă în vedere domiciliul pârâtului și nici locul executării contractului de privatizare – sediul vânzătorului în raport de care instanța competentă era Tribunalul București, secția comercială; - privitor la excepția prescripției invocată de A.V.A.S., excepție întemeiată pe prevederile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, care prevede termenul special de prescripție de 3 luni, instanța nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 39 (privind termenul special de prescripție de 1 lună) din Legea nr. 137/2002, modificată, în cauză impunându-se desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă a susținut că prescripția dreptului material la acțiune, s-a născut la data de 27 octombrie 2000, când a rămas irevocabilă decizia de restituire a bunurilor, față de care acțiunea introdusă la data de 18 noiembrie 2008 este prescrisă, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC P. SA împotriva A.V.A.S., s-a solicitat numai valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv repararea prejudiciului cauzat prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare iar în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție menționate.

- excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în raport de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 137/2002, care prevăd că instituția publică îl poate despăgubi pe cumpărător pentru prejudiciile suferite, astfel că acțiunea urma să fie formulată de aceasta, reclamanta SC P. SA nefiind parte în contractul de privatizare. Cât privește fondul cauzei, criticile recurentei pârâte au vizat următoarele aspecte: - greșit a fost obligată A.V.A.S.

la acordarea despăgubirilor pentru activul moară țărănească la nivelul valorii de circulație a activelor, în condițiile în care în art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu există nici o prevedere în acest sens; că prejudiciul suferit de reclamantă trebuia limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobiliare înregistrate în registrele contabile ale societății din data când societatea a fost privatizată, deoarece aceeași valoare s-a regăsit și în capitalul social la data privatizării; În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobiliare mai mare decât cea din evidențele contabile. Recurenta a precizat că este nefiresc și inechitabil ca A.V.A.S.

să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea obținută ca urmare a încheierii contractului de privatizare și că potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, legiuitorul a limitat despăgubirile la maxim 50% din prețul plătit de cumpărător pentru valoarea acțiunilor. - neconvocarea A.V.A.S. la efectuarea expertizei tehnice efectuate prin care s-a stabilit valoarea de restituire a bunului, a privat-o de dreptul de a formula obiecțiuni, față de prețul foarte mare stabilit ca și despăgubire. Intimata-reclamantă SC P. SA – prin notele scrise depuse la dosar a cerut respingerea recursului pârâtei A.V.A.S.

București, ca nefondat. Recursul pârâtei este nefondat. Curtea analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, și de dispozițiile legale incidente, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 304 C. proc. civ. care să conducă la casarea sau modificarea deciziei din apel. Astfel se reține că în mod corect Curtea de Apel Pitești a reținut situația de fapt, că reclamanta a solicitat prin acțiunea formulată, obligarea pârâtei la despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunurilor ce i-au ieșit din patrimoniu, urmarea aplicării unei hotărâri judecătorești, prin care s-a dispus restituirea acestora către foștii proprietari; că temeiul juridic al acțiunii, pe care și-a fundamentat pretențiile este art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, potrivit cărora instituțiile publice implicate în procesul de privatizare vor plăti societăților comerciale o despăgubire, echivalentă cu prejudiciul suferit prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială, către foștii proprietari, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Recurenta pârâtă A.V.A.S. București prin recursul formulat, a invocat un prim motiv, prin care a solicitat casarea deciziei nr. 21/A-C din 24 martie 2010 și a sentinței comerciale nr. 1076/C din 27 octombrie 2009 a Tribunalului Comercial Argeș, ca fiind pronunțate de instanțe necompetente și trimiterea cauzei pentru rejudecare în fond Tribunalului București, secția comercială.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competența teritorială a instanței de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc instanța competentă în cererile privitoare la executarea unui contract, socotind că este greșită aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată împotriva A.V.A.S. ca instituție publică implicată în privatizare. Excepția este nefondată, avându-se în vedere că pârâta A.V.A.S. București are calitatea de instituție publică centrală, implicată în procesul de privatizare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 8 C. proc. civ., relative la competența alternativă, sesizarea Tribunalului Comercial Argeș, ca instanță competentă a soluționa acțiunea în despăgubiri împotriva sa, fiind legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ., care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv și la instanțele din reședința județului unde își are sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, întrucât instituția implicată în procesul de privatizare – A.V.A.S., care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege. Recurenta-pârâtă a mai precizat că nu se pot reține motivele invocate de instanțele de fond și apel, referitoare la dispozițiile art. 12 C. proc. civ., întrucât nu suntem în situația în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanțe competente, în speță fiind aplicabilă dispoziția derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc.

civ., cu privire la locul executării contractului conform clauzei 6.1.1 din contractul de vânzare-cumpărare din 15 iunie 2000. Este știut că necompetența este de ordine publică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C. proc. civ., ori competența teritorială a instanțelor chemate să soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv. Recurenta a mai invocat și faptul că, fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi de asemenea competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C. com., care stabilesc, competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere.

În speță, se observă că sediul societății privatizate unde s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni este la Pitești. Fiind vorba de o competență teritorială alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, conform art. 12 C. proc. civ., iar din moment ce alegerea a fost făcută se stabilește în mod definitiv competența acelei instanțe, ca nemaiputând fi pusă în discuție nici de părți și nici de instanță din oficiu.

Nici al doilea motiv de recurs formulat nu poate fi primit de către instanța de recurs, în condițiile în care din cuprinsul deciziei recurate rezultă că, instanța de apel a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune potrivit normelor dreptului comun, privitoare la termenul general de prescripție, răspunzând punctual și amplu pe criticile formulate, reținând că acțiunii îi sunt aplicabile dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la termenul general de prescripție de 3 ani, și nu acela de 3 luni reglementat de art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 39 din Legea nr. 137/2002. O altă critică a recurentei pârâte privește încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale de prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării – în speță O.U.G.

nr. 88/1997. Teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2000, stipulează că cererile privind executarea obligațiilor prevăzute în actele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, li se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, de la data nașterii dreptului material la acțiune, conform prevederilor Decretului nr. 167/1958, față de care data nașterii dreptului la acțiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă -, respectiv când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor proprietari. Curtea de Apel Pitești a reținut în mod corect că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, 14 aprilie 2006, când s-a încheiat procesul verbal de predare primire, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997, care dispune că instituțiile publice implicate, asigură repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari, a bunurilor imobile preluate de către stat. În acest sens sunt și dispozițiile art. 324 – Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare și modificare a O.U.G. nr. 88/1997, în conformitate cu care, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului. Cum repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, aceasta este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.

O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate. Extinderea prevederilor art. 322 8 din O.U.G. nr. 88/1997 care stabilesc termenul de prescripție de 3 luni și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni, termen care se referă, evident la procedura de privatizare și la valorificarea drepturilor privind această procedură.

Numai pentru această categorie de cereri legate de procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripție de 3 luni, reglementat expres de actul normativ. Nefondată este și critica invocată de recurentă privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât calitatea procesuală activă a reclamantei SC P. SA este conferită de calitatea sa de societate privatizată și nu de calitatea de parte în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, care a avut ca scop privatizarea societății reclamante. Or, reclamanta în calitatea sa de societate privatizată, este îndreptățită să solicite despăgubiri, urmare a restituirii din patrimoniul său a unui imobil către foștii proprietari conform art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997. Înalta Curte urmează să înlăture și critica formulată în susținerea acestui motiv de recurs, întrucât instanțele au analizat obligația de despăgubire strict sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 și nu prin raportare la dispozițiile Codului civil - art. 133 7 , privitoare la evicțiune. Nefondat este și al patrulea motiv de recurs, ce vizează fondul pricinii, prin care recurenta pârâtă A.V.A.S. București a susținut că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acestora înregistrate în registrele contabile ale societății, la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea de piață.

Art. 324 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute la societatea comercială către foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență prin justiție. Astfel se constată că în mod corect instanța de apel, în lipsa unor dispoziții care să limiteze reparația, a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit și că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire în condițiile în care dispozițiile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuează asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, răspunderea pârâtei avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială. Această soluție se justifică pe de o parte pentru că legiuitorul în chiar textul art. 324, invocat ca temei al acțiunii, a făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului, iar pe de altă parte pentru că legiuitorul a folosit termenul de „despăgubiri” și nu de „valoare contabilă a activelor”. Susținerea recurentei pârâte, ce vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituția A.V.A.S. a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ce duce la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei reclamante nu poate fi reținută.

Sunt invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată cu Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cuantumul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Cum acest motiv nu a fost invocat în apel, el nu poate fi invocat pentru prima oară în recurs – omissio medio, cu atât mai mult cu cât modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu.

Față de cele de mai sus, este de remarcat că instanțele în mod corect au apreciat că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o expropriere, fiind incidente atât dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului. Cu privire la pretinsa îmbogățire fără just temei, care presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, în lipsa unui temei juridic. Or, teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece nici una din cele trei condiții de acțiuni „de in rem verso” nu este îndeplinită și că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997, cât și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat de părți. Nu poate fi luată în considerație nici critica prin care pârâta A.V.A.S. București a susținut că nu a fost citată în vederea efectuării probei cu expertiza tehnică pentru evaluarea bunurilor, față de dovada existentă la dosar din care rezultă că expertul a respectat dispozițiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul pârâtei. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să-i plătească intimatei-reclamante SC P. SA prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL Pitești suma de 868 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 21/A-C din 24 martie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta la 868 lei cheltuieli de judecată către intimata SC P. SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL Pitești. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 21 octombrie 2010.