ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2009/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Constată că prin acțiunea înregistrată la 2 mai 2007, reclamanta SC V.A. SA a chemat în judecată pe pârâtele A.V.A.S. și Statul Român prin M.F.P., pentru a fi obligate să-i plătească suma de 46.732 lei, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a unui imobil către foștii proprietari ai acesteia. Prin sentința comercială nr. 345/C/2008, Tribunalul Comercial Argeș a admis acțiunea, așa cum a fost ea precizată și majorată, și a obligat pe pârâte să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 643.280,16 lei și cheltuieli de judecată de 11.619 lei.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că reclamanta a fost prejudiciată prin restituirea către foștii proprietari a unui imobil D.S., prejudiciu ce se impune a fi acoperit în condițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 atât de către instituția publică implicată în privatizare, cât și de Statul Român, care este garantul obligației de dezdăunare. S-a mai apreciat că, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit în funcție de valoarea de piață a bunului, respectiv suprafața de 9.304,40 m.p. Apelul formulat de pârâtul Statul Român – prin M.E.F.P. împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 82 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, care a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea față de Statul Român, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat, menținându-se restul dispozițiilor sentinței. În considerentele deciziei, instanța a reținut că, deși Statul Român a invocat lipsa calității procesuale pasive, M.E.F. – prin DGFP a susținut în esență că nu are calitatea de a reprezenta acest pârât. O astfel de susținere nu a fost primită de vreme ce, prin modul de formulare a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, de modificare a OUG nr. 88/1997, s-a stabilit pe de o parte titularul obligației de plată a despăgubirilor, iar pe de altă parte un garant al îndeplinirii acesteia. Atâta vreme cât legiuitorul face distincție între cele două persoane juridice, nu s-ar putea susține că statul ar fi reprezentat în acest raport obligațional de debitor – A.V.A.S.

București. Reținând însă că, în prezentul litigiu, Statul Român este reprezentat de M.E.F., s-a apreciat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă pentru că obligația stabilită prin art. 30 din lege nu este o obligație cu pluralitate de debitori. S-a mai avut în vedere că legea prevede în sarcina Statului Român numai o obligație de garanție, o garanție legală de îndeplinire a sarcinilor debitorului principal, iar acestei obligații de garanție îi corespunde, în patrimoniul creditorului, un drept, dreptul de a urmări o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligația ce revenea debitorului principal. În consecință s-a statuat că instituirea acestei garanții, însă, nu naște în sarcina statului garant nici o obligație proprie, ci numai aceea de a fi îndatorat să execute obligația A.V.A.S., dacă aceasta se stabilește și ea nu este adusă la îndeplinire de debitorul principal.

Fiind vorba de o garanție, este suficient să se stabilească obligația principală, pentru ca apoi, cu titlul împotriva debitorului, cu dispoziția art. 32 4 alin. (6) din Legea nr. 99/1999 și cu respectarea beneficiilor de discuțiune și diviziune, să se treacă la executarea împotriva garantului. În ceea ce privește apelul A.V.A.S. București s-a considerat că nu este fondat, neputându-se reține lipsa calității procesuale pasive a acestei apelante, susținere bazată pe faptul că nu ea ar fi persoana juridică ce a vândut acțiunile, ci S.I.F. Oltenia. S-a reținut însă, că SIF Oltenia a vândut cele 66,90% acțiuni din capitalul social al SC V. SA la 8 iunie 2005, prin intermediul pieței RASDAQ, după ce-i fuseseră cesionate de către fostul FPS, actualul A.V.A.S., la 8 ianuarie 1998, iar prin cesiunea de acțiuni A.V.A.S.

nu a făcut decât să înstrăineze cota din capitalul social pe care o deținea către SIF Oltenia care, ulterior, a vândut aceste fracțiuni de capital. Printr-o astfel de operațiune participația statului la SC V. SA s-a diminuat, iar operațiunea de privatizare a avut loc în ianuarie 1998. Pentru aceste considerente s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 29 și art. 30 din Legea nr. 137/2002, de modificare a OUG nr. 88/1997, și apelanta-pârâtă are calitate procesuală pasivă în raport de pretențiile reclamantei. Cu privire termenul de prescripție s-a reținut că, potrivit art. 39 „Termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege și de O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție”. În cauzele de natura celei de față este inaplicabil termenul de o lună, deoarece nu se atacă o operațiune sau un act prevăzut de OUG nr. 88/1997 aprobată și modificată prin Legea nr. 99/1999 și nici nu se valorifică un drept prevăzut de acest act normativ.

Dreptul care se valorifică este un drept de garanție specific dreptului comun care însă derogă de la acesta sub unele aspecte specifice procedurii de privatizare și numai în măsura în care ele sunt reglementate de Legea specială. În concluzie, s-a apreciat că termenul de o lună nu este aplicabil în cauză și în lipsa unei reglementări exprese prescripția se calculează în raport de termenul general prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanța apelului a avut în vedere că pretenția este lipsită de suport, pe de o parte pentru că valoarea unor bunuri se determină, de principiu, în raport de valoarea de piață a acestora, exceptând situațiile în care, în mod expres, se face trimitere la alte criterii de evaluare, situații ce nu se regăsesc în cauză, iar pe de altă parte pentru că se face o confuzie între patrimoniul unei societăți și capitalul social al acesteia.

Cele două sunt diferite, iar acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social și nu ale patrimoniului, fiind lipsit de relevanță faptul că vânzarea acțiunilor s-a făcut în raport de valoarea contabilă a capitalului, așa încât acoperirea prejudiciului de către A.V.A.S. trebuie să se facă integral și acest prejudiciu nu poate fi reprezentat decât de valoarea efectivă a bunurilor ce au ieșit din patrimoniul reclamantei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs A.V.A.S. București și SC V.A. SA, criticând-o pentru nelegalitate. 1. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. ce vizează soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român – prin M.F.P.

Recurenta susține că, în cauză este vorba de o garanție specială, reglementată prin art. 32/4 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 și nu de una de drept comun întrucât, în caz contrar, reglementarea specială nu și-ar mai justifica rațiunea. De asemenea, se susține că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 137/2002 deoarece prin art. 2 din acest act normativ se prevede că – dispozițiile art. 32/4 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii. În fine, se mai arată că garanția legală este una subsidiară care urmează soarta obligației principale astfel că, este motivată acțiunea față de Statul Român prin M.E.F.

de a fi obligat solidar cu pârâta AVAS, de a garanta direct și de a efectua plata despăgubirilor. 2. Recurenta A.V.A.S. București a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele: - În soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., instanța apelului a omis să analizeze condiția esențială impusă de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, aceea ca, înainte de apariția legii, societatea să se fi privatizat prin contract de vânzare – cumpărare acțiuni. Or, în cauză, operațiunea de privatizare s-a realizat la data de 8 iunie 2005 prin cesiunea de acțiuni dintre F.P.S. și S.I.F. Oltenia, motiv pentru care nu se poate vorbi de implicarea în privatizarea societății reclamante a A.V.A.S.

- lui ca instituție publică. - De asemenea, recurenta susține instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție invocată prin completarea adusă motivelor de apel. Cu privire la rezolvarea dată excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei se consideră că termenul aplicabil este cel prevăzut de legea specială, de o lună, întrucât prin acțiune se valorifică un drept conferit de legile privatizării, - Decizia atacată este nemotivată, fiind redat conținutul art. 32 4 din OUG nr. 88/1997 după care se reține că societatea reclamantă a fost privatizată integral în anul 1998, ceea ce nu reprezintă o justificare a soluției pronunțate sub aspectul temeiului de drept invocat de reclamantă și a condițiilor impuse de acesta și nici sub aspectul determinării corecte și reale a prejudiciului.

Instanța nu a avut în vedere condiția esențial necesară atragerii incidenței prevederilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, aceea că dispozițiile art. 32 4 din OUG nr. 88/1997 se aplică numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, condiție ce nu este îndeplinită în cauză. - În subsidiar, recurenta critică decizia și sub aspectul despăgubirii acordate de instanță, considerând că aceasta trebuia raportată la valoarea contabilă a activului și nu la valoarea de piață a bunului pierdut. La data de 27 ianuarie 2009, SC V. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat. 1.Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC V. SA și care vizează, în principal, soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, Înalta Curte constată că este nefondat.

Este adevărat că prin dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 este reglementată obligația de garanție a Statului Român a despăgubirilor la care ar putea fi îndatorat titularul principal al obligației de plată, însă prin această dispoziție legiuitorul nu a dorit să instituie o răspundere solidară a acestuia alături de titularul principal al obligației, ci doar o garanție legală, personală Instanța apelului a reținut în mod corect că obligația de garanție a statului nu atrage automat obligația de plată în sarcina statului a pretinsului prejudiciu, ci numai dacă obligația principală nu este adusă la îndeplinire de instituția publică implicată. În consecință, nu există o justificare legală pentru obligarea Statului Român în solidar cu titularul obligației principale, el urmând a răspunde ca garant numai în situația în care, existând un titlu obținut în condițiile legii, precum și dovada că debitorul principal nu și-a executat obligația.

Pentru aceste considerente, criticile recurentei reclamante sunt nefondate, motiv pentru care recursul său va fi respins ca nefondat. 2.În ce privește recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București se constată că este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare: Instanța apelului a dat o soluționare greșită excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. București când a considerat că operațiunea de cesiune a acțiunilor deținute de Fondul Proprietății de Stat București la SC V. SA, către SIF Oltenia SA este echivalentă cu aceea a privatizării unei societăți astfel încât să atragă incidența prevederilor 32 4 din OUG nr. 88/1997 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.

Astfel, la data actului de cesiune reținut de instanța anterioară ca fiind actul prin care s-a privatizat societatea reclamantă erau în vigoare prevederile OUG nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale aprobată prin Legea nr. 44/1998 – în forma în care ea a fost adoptată – prevederi care asigurau la momentul dat cadrul juridic pentru vânzarea acțiunilor emise de societățile comerciale deținute de stat sau de o autoritate a administrației publice locale, precum și vânzarea activelor aparținând societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar cu respectarea principiilor asigurării transparenței tranzacțiilor, stabilirii prețului de vânzare - în baza raportului dintre cerere și ofertă, precum și asigurării egalității de tratament între cumpărători.

În realitate, actul de cesiune în discuție a reprezentat o transmitere gratuită a acțiunilor deținute de fostul FPS către SIF Oltenia pentru regularizarea cotelor de capital social deținute de cele două entități, operațiune ce a avut la bază Legea nr. 58/1991- privind privatizarea societăților comerciale și Legea nr. 55/1995 – pentru accelerarea procesului de privatizare și a H.G. nr. 12/1997 prin care s-au aprobat Normele metodologice privind regularizarea cotelor de capital social (acte normative abrogate expres prin OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale).

În condițiile în care dispozițiile art. 32 4 din OUG nr. 88/1997 (articol introdus prin Legea nr. 99/1999), art. 29 și art. 30 din Legea nr. 137/2002 stabilesc clar părțile raportului juridic născut ca urmare a restituirilor în natură prin hotărâri judecătorești irevocabile ca fiind “instituția publică implicată” și “societatea privatizată ca urmare a unui contract de vânzare-cumpărare” rezultă în mod net că, în cauza dedusă judecății nu se poate vorbi de o privatizare a societății reclamante în condițiile actelor normative mai sus evocate. Prin urmare cesiunea concretizată prin actul de cesiune încheiat între FPS București și SIF Oltenia nu poate fi asimilată operațiunii de privatizare a societății SC V. SA în condițiile actelor normative menționate motiv pentru care Înalta Curte nu poate reține calitatea pârâtei A.V.A.S.

București ca instituție publică implicată în privatizarea SC V. SA și implicit, nici a calității procesuale pasive a acesteia. Conform considerentelor expuse, care fac inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate recurenta pârâtă, urmează a fi admis ca fondat recursul declarat de aceasta împotriva deciziei atacate pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite și apelul declarat de AVAS București și va schimba sentința, cu consecința respingerii acțiunii față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive. Conform acelorași considerente, recursul reclamantei SC V.A. SA va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei nr. 82/A-C din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite și apelul declarat de pârâta AVAS București și schimbă în tot sentința nr. 345/C din 15 mai 2008 a Tribunalului Comercial Argeș cu consecința respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive și față de pârâta A.V.A.S. București. Respinge recursul declarat de reclamanta SC V.A. SA Pitești împotriva Deciziei nr. 82/A-C din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2009.