ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2009/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2009/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Constată că prin acțiunea înregistrată la 2 mai 2007,

reclamanta SC V.A. SA a chemat în judecată pe pârâtele A.V.A.S. și Statul Român

prin M.F.P., pentru a fi obligate să-i plătească suma de 46.732 lei, cu titlu

de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a unui

imobil către foștii proprietari ai acesteia.

Prin sentința comercială nr.

345/C/2008, Tribunalul Comercial Argeș a admis acțiunea, așa cum a fost ea

precizată și majorată, și a obligat pe pârâte să plătească reclamantei despăgubiri

în sumă de 643.280,16 lei și cheltuieli de judecată de 11.619 lei.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că reclamanta a fost prejudiciată prin restituirea către

foștii proprietari a unui imobil D.S., prejudiciu ce se impune a fi acoperit în

condițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 atât de către instituția

publică implicată în privatizare, cât și de Statul Român, care este garantul

obligației de dezdăunare.

S-a mai apreciat că, cuantumul

acestor despăgubiri trebuie stabilit în funcție de valoarea de piață a bunului,

respectiv suprafața de 9.304,40 m.p.

Apelul formulat de pârâtul

Statul Român – prin M.E.F.P. împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 82

din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, care a schimbat în parte

sentința, în sensul că a respins acțiunea față de Statul Român, pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat,

menținându-se restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele deciziei,

instanța a reținut că, deși Statul Român a invocat lipsa calității procesuale

pasive, M.E.F. – prin DGFP a susținut în esență că nu are calitatea de a

reprezenta acest pârât.

O astfel de susținere nu a

fost primită de vreme ce, prin modul de formulare a dispozițiilor art. 30 din

Legea nr. 137/2002, de modificare a OUG nr. 88/1997, s-a stabilit pe de o parte

titularul obligației de plată a despăgubirilor, iar pe de altă parte un garant

al îndeplinirii acesteia. Atâta vreme cât legiuitorul face distincție între

cele două persoane juridice, nu s-ar putea susține că statul ar fi reprezentat

în acest raport obligațional de debitor – A.V.A.S. București.

Reținând însă că, în

prezentul litigiu, Statul Român este reprezentat de M.E.F., s-a apreciat că

acest pârât nu are calitate procesuală pasivă pentru că obligația stabilită

prin art. 30 din lege nu este o obligație cu pluralitate de debitori.

S-a mai avut în vedere că

legea prevede în sarcina Statului Român numai o obligație de garanție, o

garanție legală de îndeplinire a sarcinilor debitorului principal, iar acestei

obligații de garanție îi corespunde, în patrimoniul creditorului, un drept,

dreptul de a urmări o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligația ce

revenea debitorului principal.

În consecință s-a statuat că

instituirea acestei garanții, însă, nu naște în sarcina statului garant nici o

obligație proprie, ci numai aceea de a fi îndatorat să execute obligația A.V.A.S.,

dacă aceasta se stabilește și ea nu este adusă la îndeplinire de debitorul

principal.

Fiind vorba de o garanție,

este suficient să se stabilească obligația principală, pentru ca apoi, cu

titlul împotriva debitorului, cu dispoziția art. 32

4

alin. (6) din

Legea nr. 99/1999 și cu respectarea beneficiilor de discuțiune și diviziune, să

se treacă la executarea împotriva garantului.

În ceea ce privește apelul A.V.A.S.

București s-a considerat că nu este fondat, neputându-se reține lipsa calității

procesuale pasive a acestei apelante, susținere bazată pe faptul că nu ea ar fi

persoana juridică ce a vândut acțiunile, ci S.I.F. Oltenia.

S-a reținut însă, că SIF

Oltenia a vândut cele 66,90% acțiuni din capitalul social al SC V. SA la 8

iunie 2005, prin intermediul pieței RASDAQ, după ce-i fuseseră cesionate de

către fostul FPS, actualul A.V.A.S., la 8 ianuarie 1998, iar prin cesiunea de

acțiuni A.V.A.S. nu a făcut decât să înstrăineze cota din capitalul social pe

care o deținea către SIF Oltenia care, ulterior, a vândut aceste fracțiuni de

capital. Printr-o astfel de operațiune participația statului la SC V. SA s-a

diminuat, iar operațiunea de privatizare a avut loc în ianuarie 1998.

Pentru aceste considerente

s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 29 și art. 30 din

Legea nr. 137/2002, de modificare a OUG nr. 88/1997, și apelanta-pârâtă are

calitate procesuală pasivă în raport de pretențiile reclamantei.

Cu privire termenul de

prescripție s-a reținut că, potrivit

art. 39

„Termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se

atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege și de O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, ori se valorifică

un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a

cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de

la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea

obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale

societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor

contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție”.

În cauzele de natura celei

de față este inaplicabil termenul de o lună, deoarece nu se atacă o operațiune

sau un act prevăzut de OUG nr. 88/1997 aprobată și modificată prin Legea nr. 99/1999

și nici nu se valorifică un drept prevăzut de acest act normativ.

Dreptul care se valorifică

este un drept de garanție specific dreptului comun care însă derogă de la

acesta sub unele aspecte specifice procedurii de privatizare și numai în măsura

în care ele sunt reglementate de Legea specială.

În concluzie, s-a apreciat

că termenul de o lună nu este aplicabil în cauză și în lipsa unei reglementări

exprese prescripția se calculează în raport de termenul general prevăzut de art.

3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la cuantumul

despăgubirilor, instanța apelului a avut în vedere că pretenția este lipsită de

suport, pe de o parte pentru că valoarea unor bunuri se determină, de

principiu, în raport de valoarea de piață a acestora, exceptând situațiile în

care, în mod expres, se face trimitere la alte criterii de evaluare, situații

ce nu se regăsesc în cauză, iar pe de altă parte pentru că se face o confuzie

între patrimoniul unei societăți și capitalul social al acesteia.

Cele două sunt diferite, iar

acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social și nu ale patrimoniului, fiind

lipsit de relevanță faptul că vânzarea acțiunilor s-a făcut în raport de

valoarea contabilă a capitalului, așa încât acoperirea prejudiciului de către A.V.A.S.

trebuie să se facă integral și acest prejudiciu nu poate fi reprezentat decât

de valoarea efectivă a bunurilor ce au ieșit din patrimoniul reclamantei.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs A.V.A.S. București și SC V.A. SA, criticând-o pentru

nelegalitate.

1.

În

cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. ce vizează soluția dată

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român – prin M.F.P.

Recurenta susține că, în cauză este

vorba de o garanție specială, reglementată prin art. 32/4 din OUG nr. 88/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999 și nu de una de drept comun întrucât, în caz

contrar, reglementarea specială nu și-ar mai justifica rațiunea.

De asemenea, se susține că nu sunt

incidente dispozițiile Legii nr. 137/2002 deoarece prin art. 2 din acest act

normativ se prevede că – dispozițiile art. 32/4 din OUG nr. 88/1997 rămân

aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiate

înainte de intrarea în vigoare a legii.

În fine, se mai arată că

garanția legală este una subsidiară care urmează soarta obligației principale

astfel că, este motivată acțiunea față de Statul Român prin M.E.F. de a fi

obligat solidar cu pârâta AVAS, de a garanta direct și de a efectua plata

despăgubirilor.

2.

Recurenta

A.V.A.S. București a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele:

- În soluționarea excepției lipsei

calității procesuale pasive a A.V.A.S., instanța apelului a omis să analizeze

condiția esențială impusă de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, aceea

ca, înainte de apariția legii, societatea să se fi privatizat prin contract de

vânzare – cumpărare acțiuni. Or, în cauză, operațiunea de privatizare s-a

realizat la data de 8 iunie 2005 prin cesiunea de acțiuni dintre F.P.S. și S.I.F.

Oltenia, motiv pentru care nu se poate vorbi de implicarea în privatizarea societății

reclamante a A.V.A.S. - lui ca instituție publică.

- De asemenea, recurenta susține

instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei, excepție invocată prin completarea adusă

motivelor de apel.

Cu privire la rezolvarea dată

excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei se consideră că

termenul aplicabil este cel prevăzut de legea specială, de o lună, întrucât

prin acțiune se valorifică un drept conferit de legile privatizării,

- Decizia atacată este nemotivată,

fiind redat conținutul art. 32

4

din OUG nr. 88/1997 după care se

reține că societatea reclamantă a fost privatizată integral în anul 1998, ceea

ce nu reprezintă o justificare a soluției pronunțate sub aspectul temeiului de

drept invocat de reclamantă și a condițiilor impuse de acesta și nici sub

aspectul determinării corecte și reale a prejudiciului.

Instanța nu a avut în vedere

condiția esențial necesară atragerii incidenței prevederilor art. 30 alin. (3)

din Legea nr. 137/2002, aceea că dispozițiile art. 32

4

din OUG nr. 88/1997

se aplică numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, condiție ce nu este

îndeplinită în cauză.

- În subsidiar, recurenta critică

decizia și sub aspectul despăgubirii acordate de instanță, considerând că

aceasta trebuia raportată la valoarea contabilă a activului și nu la valoarea

de piață a bunului pierdut.

La data de 27 ianuarie 2009, SC V. SA

a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca

nefondat.

1.Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC V. SA și care

vizează, în principal, soluția dată excepției lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, Înalta Curte constată că este nefondat.

Este adevărat că prin dispozițiile art.

30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 este reglementată obligația de garanție a

Statului Român a despăgubirilor la care ar putea fi îndatorat titularul

principal al obligației de plată, însă prin această dispoziție legiuitorul nu a

dorit să instituie o răspundere solidară a acestuia alături de titularul

principal al obligației, ci doar o garanție legală, personală

Instanța apelului a reținut în mod

corect că obligația de garanție a statului nu atrage automat obligația de plată

în sarcina statului a pretinsului prejudiciu, ci numai dacă obligația

principală nu este adusă la îndeplinire de instituția publică implicată.

În consecință, nu există o

justificare legală pentru obligarea Statului Român în solidar cu titularul

obligației principale, el urmând a răspunde ca garant numai în situația în

care, existând un titlu obținut în condițiile legii, precum și dovada că

debitorul principal nu și-a executat obligația.

Pentru aceste considerente,

criticile recurentei reclamante sunt nefondate, motiv pentru care recursul său

va fi respins ca nefondat.

2.În ce privește recursul declarat

de pârâta A.V.A.S. București se constată că este fondat pentru motivele ce se

vor arăta în continuare:

Instanța apelului a dat o

soluționare greșită excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S.

București când a considerat că operațiunea de cesiune a acțiunilor deținute de

Fondul Proprietății de Stat București la SC V. SA, către SIF Oltenia SA este

echivalentă cu aceea a privatizării unei societăți astfel încât să atragă

incidența prevederilor 32

4

din OUG nr. 88/1997 raportat la art. 30 alin.

(3) din Legea nr. 137/2002.

Astfel, la data actului de cesiune

reținut de instanța anterioară ca fiind actul prin care s-a privatizat

societatea reclamantă erau în vigoare prevederile OUG nr. 88/1997, privind

privatizarea societăților comerciale aprobată prin Legea nr. 44/1998 – în forma

în care ea a fost adoptată – prevederi care asigurau la momentul dat cadrul

juridic pentru vânzarea acțiunilor emise de societățile comerciale deținute de

stat sau de o autoritate a administrației publice locale, precum și vânzarea

activelor aparținând societăților comerciale la care statul sau o autoritate a

administrației publice locale este acționar cu respectarea principiilor

asigurării transparenței tranzacțiilor, stabilirii prețului de vânzare - în

baza raportului dintre cerere și ofertă, precum și asigurării egalității de

tratament între cumpărători.

În realitate, actul de cesiune în

discuție a reprezentat o transmitere gratuită a acțiunilor deținute de fostul FPS

către SIF Oltenia pentru regularizarea cotelor de capital social deținute de

cele două entități, operațiune ce a avut la bază Legea nr. 58/1991- privind

privatizarea societăților comerciale și Legea nr. 55/1995 – pentru accelerarea

procesului de privatizare și a H.G. nr. 12/1997 prin care s-au aprobat Normele

metodologice privind regularizarea cotelor de capital social (acte normative

abrogate expres prin OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăților

comerciale).

În condițiile în care dispozițiile art.

32

4

din OUG nr. 88/1997 (articol introdus prin Legea nr. 99/1999), art.

29 și art. 30 din Legea nr. 137/2002 stabilesc clar părțile raportului juridic

născut ca urmare a restituirilor în natură prin hotărâri judecătorești

irevocabile ca fiind “instituția publică implicată” și “societatea privatizată

ca urmare a unui contract de vânzare-cumpărare” rezultă în mod net că, în cauza

dedusă judecății nu se poate vorbi de o privatizare a societății reclamante în

condițiile actelor normative mai sus evocate.

Prin urmare cesiunea concretizată

prin actul de cesiune încheiat între FPS București și SIF Oltenia nu poate fi

asimilată operațiunii de privatizare a societății SC V. SA în condițiile

actelor normative menționate motiv pentru care Înalta Curte nu poate reține

calitatea pârâtei A.V.A.S. București ca instituție publică implicată în

privatizarea SC V. SA și implicit, nici a calității procesuale pasive a

acesteia.

Conform considerentelor expuse, care

fac inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate recurenta pârâtă,

urmează a fi admis ca fondat recursul declarat de aceasta împotriva deciziei

atacate pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite și apelul

declarat de AVAS București și va schimba sentința, cu consecința respingerii

acțiunii față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Conform acelorași considerente,

recursul reclamantei SC V.A. SA va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei nr. 82/A-C din 17 septembrie 2008

a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte decizia

atacată în sensul că admite și apelul declarat de pârâta AVAS București și

schimbă în tot sentința nr. 345/C din 15 mai 2008 a Tribunalului Comercial

Argeș cu consecința respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale

pasive și față de pârâta A.V.A.S. București.

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC V.A. SA Pitești împotriva Deciziei nr. 82/A-C din 17

septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2009.