ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1176/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 17/ C din 17 ianuarie 2006 a Tribunalului Comercial Argeș a fost admisă acțiunea reclamantei SC N. SA Pitești, iar pârâtele A.V.A.S. București și Ministerul Finanțelor Publice București au fost obligate în solidar la plata sumei de 10.615.254.673 lei (1.061.525,4673 RON) despăgubiri civile plus 105.884.000 lei (10.588,4 RON) cheltuieli de judecată, suma reprezentând contravaloarea bunului retrocedat fostului proprietar și care s-a aflat în patrimoniul societății reclamante ca efect al privatizării. Apelurile declarate de reclamantă și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Argeș, împotriva acestei sentințe au fost admise prin decizia nr. 44/ A/C din 3 mai 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, iar sentința de fond a fost schimbată în parte în sensul că acțiunea reclamantei formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă, A.V.A.S. București fiind obligată la 11.637 RON cheltuieli de judecată, la fond, față de 10.588,4 RON cât acordase instanța de fond. Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul A.V.A.S. București. În esență, s-a reținut în argumentarea soluției că instanța de fond a calculat greșit cheltuielile de judecată datorate reclamantei de A.V.A.S., că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, el având doar calitatea de garant, obligație legală stabilită în sarcina sa în temeiul art. 32 4 alin. (6) din Legea nr. 99/1999, și nu de obligat principal așa cum este A.V.A.S., căreia îi incumbă obligația plății.

Cât privește apelul A.V.A.S., instanța a respins excepția necompetenței teritoriale, având în vedere dispozițiile art. 8 C. proc. civ., a prematurității acțiunii, reținând că încercarea de conciliere s-a făcut de persoane mandatate pentru un astfel de demers, fiind lipsită de relevanță existența sau nu a sigiliului instituției. Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 32 8 din Legea nr. 99/1999, instanța a reținut că în speță este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și nu termenul special de prescripție prevăzut în art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, deoarece prin acțiunea de față nu se atacă un act supus acestor reglementări speciale.

Acestei apelante nu i-a fost primită nici critica vizând cuantumul despăgubirilor, instanța apreciind că valoarea despăgubirii este valoarea de piață a bunurilor retrocedate iar A.V.A.S. este ținută să acopere integral prejudiciul creat de diminuarea patrimoniului reclamantei. Cum valoarea despăgubirilor a fost stabilită prin expertiză, iar aceasta nu a fost contestată de pârâtă, instanța a menținut cuantumul stabilit la fond, reținând totodată că majorarea câtimii pretențiilor solicitată de reclamantă la fond, după depunerea expertizei, nu constituie o modificare de acțiune conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., înlăturând și sub acest aspect criticile acestei apelante. Nemulțumite de această decizie reclamanta și pârâta A.V.A.S.

au formulat recursuri, solicitând modificarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta critică, în esență, înlăturarea răspunderii Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, criticând greșita interpretare a dispozițiilor art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 de către instanța de apel. În opinia recurentei, prin dispozițiile art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 s-a legiferat o obligație de plată cu pluralitate de debitori, răspunzători solidar pentru aceeași datorie și nu o garanție legală personală (fidejusiune legală) cum a interpretat instanța de apel. În consecință, recurenta reclamantă apreciază că admiterea apelului Ministerului Finanțelor a fost greșită, solicitând menținerea obligației solidare de plată a despăgubirilor a A.V.A.S.

București și Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a dispus instanța de fond. În recursul său pârâta A.V.A.S. București critică decizia din apel pentru rezolvarea excepțiilor prematurității și prescripției dreptului la acțiune iar pe fond, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privind administrarea probei cu expertiză, ce nu i-a fost comunicată precum și cele privitoare la majorarea câtimii pretențiilor. În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta critică respingerea excepții prematurității, considerând că procedura concilierii a fost viciată prin neaplicarea sigiliului societății. De asemenea, instanța de apel a respins greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, în speță fiind aplicabil termenul de prescripție de 3 luni prevăzut în art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997 și nu termenul general de prescripție prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cât privește administrarea probelor, recurenta invocă necomunicarea raportului de expertiză și încălcarea dispozițiilor art. 86 C. proc. civ., ceea ce înseamnă încălcarea principiului contradictorialității și atrage nulitatea actelor de procedură reglementată în dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În final, recurenta critică stabilirea despăgubirilor la valoarea de circulație a imobilului restituit și nu la valoarea contabilă actualizată ce ar fi trebuit restituită, statul încasând doar această valoare. Prin întâmpinarea depusă la recursul pârâtei intimata reclamantă a răspuns fiecărei critici, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursurile urmează a fi respinse pentru următoarele considerente: Recursul reclamantei SC N. SA este nefondat deoarece, așa cum corect a reținut și instanța de apel, prin dispozițiile art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, s-a creat în sarcina Statului Român doar o obligație de garantare a îndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina debitorului principal, adică a A.V.A.S. București, și nu o obligație proprie de plată a despăgubirilor. În consecință, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român intervine doar în situația în care debitorul garantat, adică A.V.A.S. București nu își va îndeplini obligația de plată, deoarece A.V.A.S.

București este instituția publică ce administrează și gestionează acțiunile și participațiile statului la societățile comerciale. În acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (56) din H.G. nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice potrivit cărora „M.F.P. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața organului de justiție și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu în raporturile juridice dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ”. Ori, în speță, statul nu participă nemijlocit, în nume propriu, la raportul juridic invocat de reclamantă, ci prin intermediul A.V.A.S., care a și fost parte în contractul de vânzare cumpărare acțiuni încheiat cu reclamanta.

În consecință, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Cât privește recursul pârâtei A.V.A.S. București curtea apreciază criticile ca nefondate, atât cu privire la excepții cât și cu privire la fond. Excepția prematurității a fost corect și legal rezolvată de instanțe deoarece din nici o dispoziție a art. 720 1 C. proc. civ., nu rezultă obligativitatea și necesitatea aplicării ștampilelor societăților comerciale între care are loc concilierea, după cum corect a reținut și instanța de apel. De asemenea și excepția prescripției a fost corect soluționată de instanța de apel care a apreciat că acțiunea reclamantei este supusă termenului general de prescripție prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și nu unui termen special, invocat de pârâtă, reglementat în art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997, text de altfel abrogat prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, modificat prin O.G. nr. 36/2004. În ceea ce privește încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare prin necomunicarea expertizei, critica recurentei pârâte este nefondată deoarece, din actele dosarului de fond rezultă că la 29 noiembrie 2005, după depunerea raportului de expertiză la dosar, instanța a acordat termen pentru a se lua cunoștință de expertiză, pârâtele lipsind însă la termenele acordate. De altfel, recurenta pârâtă face confuzie între actele procedurale și comunicarea lor, reglementată în art. 86 C. proc. civ., și probele dosarului, printre care și expertiza, care, potrivit art. 209 C. proc.

civ., se depune la dosar, neexistând vreo dispoziție procedurală care să stipuleze obligativitatea comunicării ei și părților din dosar, așa încât recurenta nu poate invoca nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, recurenta face confuzie între majorarea câtimii pretențiilor, făcută de reclamantă după depunerea expertizei, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și modificarea obiectului cererii reglementată în alin. (1) din același text, caz în care instanța are obligația comunicării respectivei modificări, cerință neîndeplinită în cauză. Cât privește cuantumul despăgubirilor acesta a fost stabilit prin expertiză și nu a fost contestat de pârâtă, care de altfel, deși legal citate pentru fiecare termen, nu s-au prezentat în instanță, ca de altfel nici la întocmirea raportului de expertiză.

În consecință, criticile acestei recurente sunt apreciate ca nefondate motiv pentru care și recursul său va fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC N. SA Pitești și de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 44/ A-C din 3 mai 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2007.