ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 949/C din 20 octombrie 2009 a Tribunalului comercial Argeș a fost admisă în parte acțiunea SC P. SA, reprezentată prin lichidator judiciar SCP A.E.S.P.R.L. Pitești, iar pârâta A.V.A.S. București a fost obligată la plata sumei de 275.330 lei cu titlu de despăgubiri civile, suma reprezentând contravaloarea activului, moară și teren aferent în suprafață de 980,84 mp, situat în comuna Suseni județul Argeș, retrocedat foștilor proprietari. Instanța de fond a apreciat că îi aparține competența teritorială în soluționarea pricinii, în temeiul art. 12 C. proc. civ., iar cererea reclamantei nu este prescrisă, în speță nefiind aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de art. 32 28 din Legea nr. 99/1999, ci cel de drept comun prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respingând astfel excepțiile invocate de A.V.A.S.

București. Pe fondul cererii, instanța a reținut că reclamanta este o societate cu capital integral privat încă din 15 iunie 2000, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997, că activul moară și teren aferent situat în comuna Suseni județul Argeș – ce făcea parte din patrimoniul său – a fost retrocedat fostului proprietar T.G. în baza sentinței civile nr. 855 din 15 iunie 1999 a Judecătoriei Costești, definitivă prin decizia civilă nr. 2060 din 3 august 1999 a Tribunalului Argeș, așa încât, făcând aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 și având în vedere și expertiza tehnică pentru evaluarea prejudiciului suportat de reclamantă urmare retrocedării, a admis acțiunea în parte și a obligat pârâta la 275.330 lei despăgubiri, plus 3.600 lei cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 11/A-C din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 12 C. proc. civ. în soluționarea excepției necompetenței teritoriale, întrucât pârâta se încadrează în sintagma „regiile publice” stipulată în art. 8 alin. (1) C. proc. civ., opțiunea alegerii instanței competente teritorial aparținându-i reclamantei. De asemenea, în stabilirea competenței are relevanță și locul nașterii obligației pe lângă locul plății sumei datorate pârâtei de către reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, așa încât, ținând cont chiar și de dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc.

civ., competența aparținea tot instanțelor din județul Argeș. Nici excepția prematurității acțiunii invocată de apelantă nu a fost primită de instanță având în vedere mențiunea „irevocabilă” făcută pe sentința civilă nr. 855/1999 a Judecătoriei Costești și apărările acesteia făcute cu privire la începerea cursului prescripției raportată tot la data la care a rămas irevocabilă sentința de retrocedare. Privitor la prescripția extinctivă instanța de apel a apreciat, ținând cont de reglementările stipulate în art. 39 din Legea nr. 137/2002 și de faptul că prin cererea ce formează obiectul judecății reclamanta nu a atacat un act sau o operațiune din cadrul procedurii de privatizare, că este aplicabil termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și nu termenele speciale de prescripție, mai ales că aceste termene prevăzute în art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997 au fost abrogate prin Legea nr. 137/2002. În consecință, reținând aplicabilitatea termenului general de prescripție de 3 ani și data de 15 septembrie 2006 ca fiind data de la care a început să curgă (data predării efective a bunului fostului proprietar) s-a apreciat ca fiind legală soluția de fond pe aspectul prescripției. În ceea ce privește valoarea despăgubirii instanța de apel, luând în considerare dispozițiile art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și data încheierii contractului de privatizare – 15 iunie 2000 – a apreciat că este determinabilă potrivit celor stipulate în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, adică prin stabilirea unei valori reprezentând prejudiciul efectiv cauzat prin restituirea în natură a activelor respective, limitarea reglementată în art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 nefiind aplicabilă în speță.

În consecință, apreciind că dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 se completează și cu dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune - art. 1341 și art. 1344 C. civ. - s-a reținut că în mod corect apelanta a fost obligată la despăgubiri care reprezintă pierderea efectivă suferită de cumpărătoarea reclamantă, respectiv valoarea care a ieșit din patrimoniul său la momentul evicțiunii, apelul pârâtei fiind respins. Nemulțumită de această decizie pârâta a declarat recurs solicitând, în principal, casarea ei pentru încălcarea normelor de competență teritorială, iar, în subsidiar, modificarea ei pentru motivul de nelegalitate prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. recurenta critică rezolvarea dată excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș considerând că instanța de apel, ca și cea de fond, au încălcat dispozițiile art. 5 C. proc. civ. și art. 10 pct. 1 C. proc. civ., norme procedurale ce atrăgeau competența Tribunalului București, instanță în raza căreia își are sediul pârâta și în care era situat și locul executării contractului de privatizare încheiat de părți, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ. întrucât cererea de despăgubire nu a fost formulată împotriva Statului Român, ci împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare. De asemenea, prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta invocă greșita aplicare și încălcare a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, nașterea dreptului la acțiune al reclamantei fiind momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de retrocedare a activului și nu punerea efectivă în executare a acesteia, cum a reținut instanța de apel. De asemenea, decizia din apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 ce reglementează termenul special de prescripție de o lună, cât și cele ale art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 ce reglementează termenul special de prescripție de 3 luni, aceste termene fiind aplicabile în speță și nu cel prevăzut în art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 întrucât reclamanta, prin cererea formulată, a urmărit repararea unui drept prevăzut în O.U.G.

nr. 88/1997. Decizia din apel este criticată și pentru încălcarea celor stipulate în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privitoare la cuantumul despăgubirilor ce trebuia limitat la valoarea contabilă a respectivelor active și nu la valoarea „de piață”, această ultimă valoare ducând la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei. Din valoarea contabilă a bunului ea ar fi trebuit să suporte prejudiciul în cotă de 90,19%, corespunzător cotei din acțiunile deținute în societatea privatizată și care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 21/2000, diferența impunându-se a fi suportată de ceilalți acționari, conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Prin stabilirea cuantumului despăgubirilor la valoarea de piață a întregului activ recurenta apreciază că s-au încălcat de către instanța de apel și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora despăgubirile nu pot depăși 50% din prețul achitat de cumpărător.

Prin ultima critică întemeiată tot pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta apreciază că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 1341 și art. 1344 C. civ. deoarece răspunderea reglementată în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 nu este o răspundere contractuală ci o răspundere care operează ope legis. Odată cu cererea de recurs, recurenta a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate, invocând dispozițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., cerere respinsă ca nefondată prin încheierea din 29 aprilie 2010 de instanța de recurs. Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise în dosar însoțite de practică judiciară privitoare la dezlegarea criticilor invocate de aceeași recurentă în litigii similare purtate între părți.

Recursul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primită deoarece instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 10 pct. 4 C. proc. civ. și art. 12 C. proc. civ. Necompetența este de ordine publică doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăsește competența teritorială invocată doar în recurs; ori, competența teritorială a instanțelor chemate să soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în procesul de privatizare și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C. proc. civ., relative la competența alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Comercial Argeș, ca instanță competentă a soluționa acțiunea în despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală. Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv, și la instanțele din reședința județului unde își are sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța de apel, deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă și faptul că, fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere. Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a încheiat la Pitești, unde se află și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o competență teritorială alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. Așadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa pricina.

În cazul în care legea prevede o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică. În consecință, Curtea apreciază că rezolvarea dată de instanța de apel excepției necompetenței teritoriale invocate de pârâtă, este legală și temeinică.

Cât privește cea de-a doua critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea o apreciază ca neîntemeiată având în vedere următoarele argumente: Critica vizând greșita aplicare și încălcare a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, raportată la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului reclamantei de a formula cerere de chemare în judecată a A.V.A.S. pentru despăgubiri nu poate fi primită deoarece producerea pagubei în patrimoniul reclamantei nu a avut loc în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare a activului, cum susține recurenta, ci în momentul în care i s-a micșorat patrimoniul ca urmare a predării efective a bunului, adică la 15 septembrie 2006 (f.9 dosar fond), cum corect a reținut și instanța de apel.

De asemenea, recurenta critică neîntemeiat decizia din apel pentru neaplicarea termenelor speciale de prescripție reglementate în art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 întrucât O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate. Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni, termen care se referă, evident, la procedura de privatizare și la valorificarea drepturilor privind această procedură. Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În mod evident, data nașterii dreptului la acțiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor proprietari. Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operațiune sau un act săvârșit în cursul procesului de privatizare și se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecților implicați în procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către instituțiile implicate. În speță, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și care, ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997. În consecință, în mod corect a fost calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie – Decretul nr. 167/1958, sau legea specială – respectiv O.U.G. nr. 88/1997, art. 32 28 , fiind corect tranșată de instanța de apel. Acțiunea formulată de reclamantă, o acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale, cuprinse în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs.

Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 32 4 și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani. Cât privește cuantumul despăgubirilor Curtea apreciază criticile recurentei ca neîntemeiate, neputând fi primite susținerile acesteia privitoare la raportarea lor la valoarea contabilă a activelor retrocedate sau la limitarea cuantumului în raport de cota de acțiuni vândute sau limita impusă de art. 30 din Legea nr. 137/2002. Argumentele invocate de recurenta pârâtă A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța de recurs.

În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În acest sens, art. 32 4 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari.

Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. În lipsa unor dispoziții care să limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit. Instanța de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială.

În plus, legiuitorul a făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32 4 , invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare. În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiții ale acțiunii „ de in rem verso ” nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată, ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată. În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000. Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S.

(prin antecesorul său legal), în calitate de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 90,19 % din capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic. De asemenea neîntemeiat susține recurenta că despăgubirile ar fi trebuit limitate la 50% din prețul achitat de cumpărător deoarece, cum corect a reținut și instanța de apel, contractul de privatizare a fost încheiat în anul 2000, deci anterior adoptării Legii nr. 137/2002 așa încât, acestui contract nu îi sunt aplicabile limitările impuse prin acest act normativ.

Cât privește ultima critică referitoare la greșita aplicare în speță a dispozițiilor art. 1341 și art. 1344 C. civ. și natura răspunderii pârâtei reglementată prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, deși Curtea o apreciază ca fiind întemeiată, ea nu este de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, argumentarea deciziei din apel urmând a fi amendată pe acest aspect. Într-adevăr, răspunderea A.V.A.S. București , ca instituție publică implicată în procesul de privatizare, reglementată în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 este o răspundere ope legis și nu o răspundere contractuală, cum lasă să se înțeleagă instanța de apel atunci când argumentează cuantumul despăgubirilor ce incumbă pârâtei, făcând referiri la valoarea bunului pe perioada evicțiunii, aserțiune ce ar putea conduce la ideea angajării răspunderii pârâtei în temeiul contractului de privatizare.

Or, o asemenea argumentare ar fi contrară reglementărilor speciale stipulate în O.U.G. nr. 88/1997, derogatorii de la dreptul comun, aspect care însă nu probează nelegalitatea soluției din apel, ci inconsecvența argumentării ei. În consecință, având în vedere toate aceste argumente, Curtea va respinge recursul recurentei pârâte, cu obligarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.333 lei, reprezentând onorariul avocatului ales în recurs, dovedit cu actele aflate la f.30-31 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 11/A-C din 18 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 8.333 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2010.