ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 949/C

din 20 octombrie 2009 a Tribunalului comercial Argeș a fost admisă în parte

acțiunea SC P. SA, reprezentată prin lichidator judiciar SCP A.E.S.P.R.L. Pitești,

iar pârâta

A.V.A.S.

București a fost obligată la plata sumei de 275.330 lei

cu titlu de despăgubiri civile, suma reprezentând contravaloarea activului,

moară și teren aferent în suprafață de 980,84 mp, situat în comuna Suseni

județul Argeș, retrocedat foștilor proprietari.

Instanța de fond a apreciat că îi

aparține competența teritorială în soluționarea pricinii, în temeiul art. 12 C.

proc. civ., iar cererea reclamantei nu este prescrisă, în speță nefiind

aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de art. 32

28

din

Legea nr. 99/1999, ci cel de drept comun prevăzut de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, respingând astfel excepțiile invocate de A.V.A.S.

București.

Pe fondul cererii, instanța a reținut că

reclamanta este o societate cu capital integral privat încă din 15 iunie 2000,

în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997, că activul moară și teren aferent

situat în comuna Suseni județul Argeș – ce făcea parte din patrimoniul său – a

fost retrocedat fostului proprietar T.G. în baza sentinței civile nr. 855 din

15 iunie 1999 a Judecătoriei Costești, definitivă prin decizia civilă nr. 2060

din 3 august 1999 a Tribunalului Argeș, așa încât, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 și având în vedere și

expertiza tehnică pentru evaluarea prejudiciului suportat de reclamantă urmare

retrocedării, a admis acțiunea în parte și a obligat pârâta la 275.330 lei

despăgubiri, plus 3.600 lei cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 11/A-C din 18

februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel instanța de

apel a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 8 alin. (1) și art. 12 C. proc. civ. în soluționarea excepției necompetenței

teritoriale, întrucât pârâta se încadrează în sintagma „regiile publice”

stipulată în art. 8 alin. (1) C. proc. civ., opțiunea alegerii instanței

competente teritorial aparținându-i reclamantei.

De asemenea, în stabilirea

competenței are relevanță și locul nașterii obligației pe lângă locul plății

sumei datorate pârâtei de către reclamantă în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni, așa încât, ținând cont chiar și de dispozițiile art.

10 pct. 4 C. proc. civ., competența aparținea tot instanțelor din județul

Argeș.

Nici excepția prematurității

acțiunii invocată de apelantă nu a fost primită de instanță având în vedere

mențiunea „irevocabilă” făcută pe sentința civilă nr. 855/1999 a Judecătoriei

Costești și apărările acesteia făcute cu privire la începerea cursului

prescripției raportată tot la data la care a rămas irevocabilă sentința de

retrocedare.

Privitor la prescripția extinctivă

instanța de apel a apreciat, ținând cont de reglementările stipulate în art. 39

din Legea nr. 137/2002 și de faptul că prin cererea ce formează obiectul

judecății reclamanta nu a atacat un act sau o operațiune din cadrul procedurii

de privatizare, că este aplicabil termenul general de prescripție prevăzut de

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și nu termenele speciale de

prescripție, mai ales că aceste termene prevăzute în art. 32

28

din O.U.G.

nr. 88/1997 au fost abrogate prin Legea nr. 137/2002.

În consecință, reținând

aplicabilitatea termenului general de prescripție de 3 ani și data de 15

septembrie 2006 ca fiind data de la care a început să curgă (data predării

efective a bunului fostului proprietar) s-a apreciat ca fiind legală soluția de

fond pe aspectul prescripției.

În ceea ce privește valoarea

despăgubirii instanța de apel, luând în considerare dispozițiile art. 29 alin.

(1), art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și data încheierii contractului

de privatizare – 15 iunie 2000 – a apreciat că este determinabilă potrivit

celor stipulate în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, adică prin

stabilirea unei valori reprezentând prejudiciul efectiv cauzat prin restituirea

în natură a activelor respective, limitarea reglementată în art. 30 alin. (1)

din Legea nr. 137/2002 nefiind aplicabilă în speță.

În consecință, apreciind că

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 se completează și cu

dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune - art. 1341 și art. 1344 C.

civ. - s-a reținut că în mod corect apelanta a fost obligată la despăgubiri

care reprezintă pierderea efectivă suferită de cumpărătoarea reclamantă,

respectiv valoarea care a ieșit din patrimoniul său la momentul evicțiunii,

apelul pârâtei fiind respins.

Nemulțumită de această decizie pârâta a

declarat recurs solicitând, în principal, casarea ei pentru încălcarea normelor

de competență teritorială, iar, în subsidiar, modificarea ei pentru motivul de

nelegalitate prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Invocând motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ. recurenta critică rezolvarea dată excepției

necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș considerând că

instanța de apel, ca și cea de fond, au încălcat dispozițiile art. 5 C. proc.

civ. și art. 10 pct. 1 C. proc. civ., norme procedurale ce atrăgeau competența

Tribunalului București, instanță în raza căreia își are sediul pârâta și în

care era situat și locul executării contractului de privatizare încheiat de

părți, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ.

întrucât cererea de despăgubire nu a fost formulată împotriva Statului Român,

ci împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare.

De asemenea, prin criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă greșita aplicare

și încălcare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, nașterea

dreptului la acțiune al reclamantei fiind momentul în care a rămas irevocabilă

hotărârea judecătorească de retrocedare a activului și nu punerea efectivă în

executare a acesteia, cum a reținut instanța de apel.

De asemenea, decizia din apel a fost dată

cu încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 ce reglementează

termenul special de prescripție de o lună, cât și cele ale art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 ce reglementează termenul special de prescripție de 3

luni, aceste termene fiind aplicabile în speță și nu cel prevăzut în art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 întrucât reclamanta, prin cererea formulată, a

urmărit repararea unui drept prevăzut în O.U.G. nr. 88/1997.

Decizia din apel este criticată și pentru

încălcarea celor stipulate în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

privitoare la cuantumul despăgubirilor ce trebuia limitat la valoarea contabilă

a respectivelor active și nu la valoarea „de piață”, această ultimă valoare

ducând la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei.

Din valoarea contabilă a bunului ea ar fi

trebuit să suporte prejudiciul în cotă de 90,19%, corespunzător cotei din

acțiunile deținute în societatea privatizată și care au format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare nr. 21/2000, diferența impunându-se a fi suportată

de ceilalți acționari, conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Prin stabilirea cuantumului

despăgubirilor la valoarea de piață a întregului activ recurenta apreciază că

s-au încălcat de către instanța de apel și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002

potrivit cărora despăgubirile nu pot depăși 50% din prețul achitat de

cumpărător.

Prin ultima critică întemeiată tot

pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta

apreciază că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 1341 și art. 1344 C.

civ. deoarece răspunderea reglementată în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

nu este o răspundere contractuală ci o răspundere care operează ope legis.

Odată cu cererea de recurs,

recurenta a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate, invocând

dispozițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., cerere respinsă ca nefondată

prin încheierea din 29 aprilie 2010 de instanța de recurs.

Intimata-reclamantă a formulat

concluzii scrise în dosar însoțite de practică judiciară privitoare la

dezlegarea criticilor invocate de aceeași recurentă în litigii similare purtate

între părți.

Recursul pârâtei este nefondat,

urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Critica recurentei întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primită deoarece

instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor

art. 8 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 10 pct. 4 C. proc. civ. și

art. 12 C. proc. civ.

Necompetența este de ordine publică

doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 159 C.

proc. civ., cazuri printre care nu se regăsește competența teritorială invocată

doar în recurs; ori, competența teritorială a instanțelor chemate să

soluționeze cauza de față este relativă, fiind reglementată de norme cu

caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este de netăgăduit

faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituție publică centrală implicată în

procesul de privatizare și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 8 C.

proc. civ., relative la competența alternativă, ceea ce duce la concluzia că

sesizarea Tribunalului Comercial Argeș, ca instanță competentă a soluționa

acțiunea în despăgubiri împotriva acestei instituții, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ.

care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva

statului, respectiv, și la instanțele din reședința județului unde își are

sediul reclamanta, își găsesc pe deplin aplicarea, așa cum a statuat instanța

de apel, deoarece instituția implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.),

care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului,

se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă și faptul că,

fiind o acțiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea,

competentă instanța de la locul executării contractului de privatizare,

respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C.

com., referitoare la obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea,

competența alternativă a instanței locului unde obligația a luat naștere. Or,

în speță, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni s-a încheiat la Pitești, unde

se află și sediul societății privatizate. Fiind vorba de o competență

teritorială alternativă, alegerea instanței revine reclamantului, potrivit

dispozițiilor art. 12 C. proc. civ.

Așadar, în cererile având ca obiect

daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales

pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat

naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa

pricina.

În cazul în care legea prevede o

competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe

instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor

art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește

în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot

solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai

poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara

necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a

competenței, care nu este de ordine publică.

În consecință, Curtea apreciază că

rezolvarea dată de instanța de apel excepției necompetenței teritoriale

invocate de pârâtă, este legală și temeinică.

Cât privește cea de-a doua critică

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea o apreciază ca

neîntemeiată având în vedere următoarele argumente:

Critica vizând greșita aplicare și

încălcare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, raportată

la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului

reclamantei de a formula cerere de chemare în judecată a A.V.A.S. pentru

despăgubiri nu poate fi primită deoarece producerea pagubei în patrimoniul

reclamantei nu a avut loc în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de

retrocedare a activului, cum susține recurenta, ci în momentul în care i s-a

micșorat patrimoniul ca urmare a predării efective a bunului, adică la 15 septembrie

2006 (f.9 dosar fond), cum corect a reținut și instanța de apel.

De asemenea, recurenta critică

neîntemeiat decizia din apel pentru neaplicarea termenelor speciale de

prescripție reglementate în art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 întrucât O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999,

a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de

privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării,

constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor

naționalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este

recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în

care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului

creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen

derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se

aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe

considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi

primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru

care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni,

termen care se referă, evident, la procedura de privatizare și la valorificarea

drepturilor privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art. 39 din

Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că

cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate li se

aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani de

la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data nașterii

dreptului la acțiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă,

mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor

proprietari.

Ceea ce invocă recurenta se referă,

neîndoios, la o operațiune sau un act săvârșit în cursul procesului de

privatizare și se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecților

implicați în procesul de privatizare de a fi despăgubiți de către instituțiile

implicate.

În speță, este vorba de o

răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind

dreptul la despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele

care au intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și

care, ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

În consecință, în mod corect a fost

calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că

termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă,

respectiv legea generală în materie – Decretul nr. 167/1958, sau legea specială

– respectiv O.U.G. nr. 88/1997, art. 32

28

, fiind corect tranșată de

instanța de apel.

Acțiunea formulată de reclamantă, o

acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale,

cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și

completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului

de drept înscris în art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine

cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în

ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea

prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri,

constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 32

4

și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.

Cât privește cuantumul

despăgubirilor Curtea apreciază criticile recurentei ca neîntemeiate, neputând

fi primite susținerile acesteia privitoare la raportarea lor la valoarea

contabilă a activelor retrocedate sau la limitarea cuantumului în raport de

cota de acțiuni vândute sau limita impusă de art. 30 din Legea nr. 137/2002.

Argumentele invocate de recurenta

pârâtă A.V.A.S. București în legătură cu determinarea despăgubirilor la

valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reținute de către instanța

de recurs.

În lipsa unor criterii de

despăgubire, chiar dacă obligația de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a

privatizării, și nu în legea prin care se stabilește restituirea în natură a

imobilelor către foștii proprietari, cum susține recurenta, despăgubirea se

raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat.

În acest sens, art. 32

4

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor

publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un

prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituțiile

publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de

divergență, prin justiție.

În lipsa unor dispoziții care să

limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura

prejudiciului suferit.

Instanța de apel a apreciat corect

că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând asupra cuantumului

despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă

în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul

într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea

specială.

În plus, legiuitorul a făcut

distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32

4

,

invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului

reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare.

În ceea ce privește pretinsa

îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul

juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului

altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii „

de in rem verso

”

nu este

îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze,

compară prețul încasat pe acțiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a

despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflație suma încasată,

ceea ce lipsește de concludență ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile

solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000.

Împrejurarea că, prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate

de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 90,19 % din

capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze

cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea

prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea

bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a

acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic.

De asemenea neîntemeiat susține recurenta

că despăgubirile ar fi trebuit limitate la 50% din prețul achitat de cumpărător

deoarece, cum corect a reținut și instanța de apel, contractul de privatizare a

fost încheiat în anul 2000, deci anterior adoptării Legii nr. 137/2002 așa

încât, acestui contract nu îi sunt aplicabile limitările impuse prin acest act

normativ.

Cât privește ultima critică referitoare

la greșita aplicare în speță a dispozițiilor art. 1341 și art. 1344 C. civ. și

natura răspunderii pârâtei reglementată prin dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, deși Curtea o apreciază ca fiind întemeiată, ea nu este

de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, argumentarea deciziei din

apel urmând a fi amendată pe acest aspect.

Într-adevăr, răspunderea A.V.A.S.

București

, ca

instituție publică implicată în procesul de privatizare, reglementată în

art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 este o răspundere

ope legis

și nu o răspundere contractuală,

cum lasă să se înțeleagă instanța de apel atunci când argumentează cuantumul

despăgubirilor ce incumbă pârâtei, făcând referiri la valoarea bunului pe

perioada evicțiunii, aserțiune ce ar putea conduce la ideea angajării

răspunderii pârâtei în temeiul contractului de privatizare.

Or, o asemenea argumentare ar fi contrară

reglementărilor speciale stipulate în O.U.G. nr. 88/1997, derogatorii de la

dreptul comun, aspect care însă nu probează nelegalitatea soluției din apel, ci

inconsecvența argumentării ei.

În consecință, având în vedere toate

aceste argumente, Curtea va respinge recursul recurentei pârâte, cu obligarea

sa, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 8.333 lei, reprezentând onorariul avocatului ales în

recurs, dovedit cu actele aflate la f.30-31 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva deciziei nr. 11/A-C din 18 februarie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială

și de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Obligă

recurenta

la plata sumei de 8.333 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2010.