ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Decizia

nr.

692

/2016

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

data de 15 februarie 2013, ulterior precizată în ședința publică

din data de 16 mai 2013, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele

B. SCM Rm. Vâlcea și C. Societate Cooperativă, solicitând instanței

ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei

B. SCM Rm. Vâlcea la plata sumei de 721.704 RON și a pârâtei C. Societate Cooperativă

la plata sumei de 107.532 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a terenurilor în suprafață de 2.201,5 mp și 297,5 mp, pe perioada

2006 până la intrarea efectivă în posesie, precum și obligarea ambelor

pârâte la plata sumei de 6.810 RON reprezentând contravaloarea impozitului pentru

terenul menționat.

În esență,

reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 8692/2010 a

Judecătoriei Rm. Vâlcea, cele două pârâte au fost obligate să-i respecte

reclamantei proprietatea și posesia terenului, B. SCM Rm. Vâlcea pentru suprafața

de 2.201,5 mp, iar C. pentru suprafața de 297,5 mp. Cele două pârâte folosesc

terenul fără drept și au încetat să plătească impozitul

aferent, astfel că în prezent reclamanta este urmărită de administrația

fiscală pentru plata impozitului.

Ambele pârâte

au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

perioada ce excede termenului de 3 ani care a curs anterior promovării acțiunii,

iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii.

Prin încheierea

nr. 152 din 23 octombrie 2013, Tribunalul Vâlcea a admis în parte cererea de ajutor

public judiciar formulată de reclamantă și a dispus reducerea taxei

judiciare de timbru de la cuantumul de 11.965,46 RON la suma de 4.000 RON, ce a

fost eșalonată în rate de câte 200 RON lunar, timp de 20 de luni, începând

cu luna noiembrie 2013.

Prin sentința

civilă nr. 912 din 3 iulie 2014, Tribunalul Vâlcea, secția I-a civilă,

a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

perioada 2006 – 13 februarie 2010, a respins acțiunea pentru perioada 2006

– 13 februarie 2010, ca prescrisă și a admis în parte acțiunea, fiind

obligată pârâta SC B. SCM să plătească reclamantei suma de 402.788

RON, iar pârâta C. Societate Cooperativă să plătească reclamantei

suma de 58.757 RON, reprezentând despăgubiri civile.

A fost respins,

ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând impozitul aferent terenului, pentru

perioada ulterioară datei de 14 februarie 2010 și au fost obligate pârâtele

în solidar la plata sumei de 7.965,46 RON către stat, reprezentând ajutor public

judiciar acordat reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta solicită

despăgubiri civile constând în lipsa de folosință pentru terenul

în litigiu, începând cu anul 2006, anul când i s-a emis titlul de proprietate pentru

teren.

Pretențiile

reclamantei vizând lipsa de folosință pentru teren au ca temei juridic

răspunderea civilă delictuală. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

În speță,

reclamantei i s-a emis, la data de 13 aprilie 2006, titlul de proprietate, prin

care i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 2.500 mp, situat în Rm. Vâlcea, str. D.

Invocând titlul

său de proprietate, la data de 26 iunie 2006 reclamanta a acționat-o în

judecată pe pârâta B. SCM Rm. Vâlcea (Dosar nr. x/288/2006), solicitând obligarea

acesteia să îi respecte deplina proprietate și liniștita posesie

asupra terenului în suprafață de 2500 mp și să îi plătească

lipsa de folosință pe perioada 2003-2006. Prin întâmpinarea formulată

în cauza respectivă de pârâta B. SCM, reclamantei i s-a învederat că o

parte din suprafața revendicată este ocupată de către o altă

societate, SC E. SCM (actuala C. Societate Cooperativă). Ulterior, urmare a

celor învederate prin întâmpinare, reclamanta a introdus-o în cauză și

pe cea de-a doua pârâtă.

În consecință,

reclamanta cunoștea încă din anul 2006 persoanele care dețineau terenul

pentru care i se reconstituise dreptul de proprietate, precum și pretinsa pagubă,

din acel moment născându-se dreptul său de a pretinde despăgubiri

pentru lipsa de folosință a terenului.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la impozitul aferent terenului, excepția prescripției

dreptului material la acțiune, invocată de pârâte, a vizat aceeași

perioadă, 2006-13 februarie 2010, iar instanța a constatat că sunt

incidente prevederile art. 1 alin. (1) și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Date fiind aspectele

prezentate, instanța a apreciat că, pentru perioada 2006-13 februarie

2010, acțiunea reclamantei, sub aspectul ambelor capete de cerere, este prescrisă,

fiind respinsă.

Pe fond, s-a reținut

că prin titlul de proprietate din 13 aprilie 2006 reclamantei i s-a reconstituit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2500 mp, situat

în Rm. Vâlcea, str. D.

Dreptul de proprietate

al reclamantei asupra terenului în litigiu a fost recunoscut în contradictoriu cu

cele două pârâte prin sentința civilă nr. 8692 din 29 septembrie

2010, pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea în Dosarul nr. x/288/2010,

prin care pârâta B. SCM Rm. Vâlcea a fost obligată să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de

2039,43 mp, individualizat în anexa la raportul de expertiză întocmit de expertul

F., iar pârâta C. Societate Cooperativă a fost obligată să îi lase

în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață

de 303,84 mp, individualizat în aceeași anexă.

Prin sentința

menționată s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâtele

folosesc terenul reclamantei fără a avea vreun drept de proprietate, în

baza unor hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 8976/1996,

respectiv, sentința civilă nr. 7649/1996), care nu îi pot fi opuse acesteia.

Prin decizia civilă

nr. 67/A din 3 aprilie 2012, Tribunalul Vâlcea a schimbat în parte sentința,

în sensul înlăturării obligației pârâtelor la plata despăgubirilor

pentru lipsa de folosință pe perioada 2003-2006, apreciind, în esență,

că, până la emiterea titlului de proprietate al reclamantei (13

aprilie 2006) pârâtele au folosit terenul cu bună credință, reclamanta

nefăcând dovada că în perioada respectivă deținea un titlu de

proprietate.

Din înscrisurile

depuse la dosar de pârâte a rezultat că acestea au eliberat terenul în luna

iunie a anului 2013, până la acel moment reclamanta aflându-se în imposibilitate

de a folosi imobilul al cărui proprietar este. Dată fiind această

lipsire de folosința bunului său, reclamanta a înțeles să promoveze

prezenta cerere prin care solicită despăgubiri civile pentru prejudiciul

suferit.

Potrivit art.

483 C. civ. de la 1864 (aplicabil speței de față), fructele naturale

sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila),

se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune.

Din perspectiva

pârâtelor-deținătoare ale terenului în discuție, problema responsabilității

lor se pune sub aspect delictual (câtă vreme nu există raporturi contractuale

între părți), putând fi obligate să suporte consecința folosirii

terenului în perioada 13 februarie 2010-iunie 2013 numai dacă sunt îndeplinite

condițiile acestei forme de răspundere civilă, reglementată

de art. 998 și urm. C. civ. de la 1864.

Examinând condițiile

răspunderii civile delictuale, instanța a constatat că sunt îndeplinite

în speță.

Astfel, cât privește

prima condiție - săvârșirea unei fapte ilicite, aceasta constă

în îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantei prin stăpânirea

fără drept a suprafeței de 2.039,43 mp de către pârâta B. SCM,

respectiv, a suprafeței de 297,5 mp de către pârâta C. Societate Coop.,

deși ele au cunoscut, cel mai târziu de la data promovării acțiunii

în revendicare (26 iunie 2006), că singurul titular al dreptului de proprietate

este reclamanta. Că pârâtele au posedat terenul fără drept s-a reținut

cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în procesul anterior,

această posesie prelungindu-se și după ce, în mod definitiv și

irevocabil, au fost obligate să-i lase reclamantei în deplină proprietate

și liniștită posesie suprafețele mai sus menționate.

S-a mai reținut

că și condiția vinovăției pârâtelor este îndeplinită.

Susținerea acestora în sensul că au posedat cu bună credință

terenul în litigiu și aceasta ar justifica păstrarea fructelor produse

de imobil este lipsită de temei. Într-adevăr, textul art. 485 C. civ.

îi permite posesorului de bună-credință să păstreze fructele

percepute. Potrivit art. 486 C. civ., posesorul este de bună-credință

când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate,

ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, art. 487 C. civ. precizând că el

încetează să mai fie de bună-credință din momentul în care

aceste vicii îi sunt cunoscute.

În speță,

pârâtele au cunoscut, cel mai târziu de la momentul promovării acțiunii

în revendicare, viciile titlurilor pe care și-au întemeiat posesia, devenind

de rea-credință și continuând să posede în acest mod terenul

până în iunie 2013. Într-o atare situație, reaua credință a

pârâtelor fiind dovedită, obligația lor de a restitui proprietarului terenului

fructele acestuia este evidentă. Reaua-credință a pârâtelor nu este

înlăturată de pretinsa existență pe o parte din terenul în litigiu

a unei construcții (în care, potrivit susținerilor pârâtei C. Societate

Coop., funcționează secția tinichigerie-vopsitorie), edificată

în perioada regimului comunist, când terenul reclamantei fusese preluat de stat

în mod abuziv și dat în folosința pârâtelor, câtă vreme nu s-a stabilit

anterior, convențional sau pe cale judiciară, în contradictoriu cu adevăratul

proprietar, reclamanta, vreun drept în favoarea acestora asupra terenului. Reclamanta,

în litigiul anterior, și-a manifestat voința de a intra în stăpânirea

terenului și de a beneficia de atributele dreptului său de proprietate,

fără nicio referire la eventualele construcții de pe teren, iar în

cauza de față pretinde să fie despăgubită pentru prejudiciul

suferit ca urmare a faptei pârâtelor, prin lipsirea de bunul său, fără

ca pârâtele să formuleze vreo pretenție împotriva sa, astfel încât drepturile

pârâtelor asupra construcției (de proprietari sau de simpli constructori) excedează

cadrului procesual în care instanța a fost învestită și în care este

obligată să se pronunțe.

În ceea ce privește

producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate, instanța

a constatat că, prin simpla deținere fără drept a terenului

reclamantei, pârâtele au lipsit-o pe aceasta de posibilitatea de a-și exercita

asupra lui prerogativele dreptului său de proprietate, de a-l poseda și

folosi potrivit voinței sale, de a-i culege fructele și de a dispune de

el în mod exclusiv și absolut, în limitele stabilite de lege, ceea ce i-a produs

un real prejudiciu.

La stabilirea

cuantumului prejudiciului cauzat, constând în lipsa de folosință a terenului

pe perioada 14 februarei 2010 - iunie 2013, instanța a avut în vedere categoria

de folosință a imobilului astfel cum este ea înscrisă în titlul de

proprietate al reclamantei (curți-construcții, intravilan) și, deci,

pe care acesta o are în prezent și a avut-o pe toată perioada pentru care

se solicită despăgubirile, și nu categoria de folosință

de la data preluării (arabil), dat fiind faptul că numai astfel se asigură

respectarea principiului general al reparării juste și integrale a prejudiciului

cauzat prin fapta ilicită a pârâtelor.

Instanța

a reținut că aplicarea principiului mai sus enunțat nu poate fi împiedicată

de împrejurarea că terenul a fost adus la starea actuală grație investițiilor

pârâtelor, după cum susțin acestea în întâmpinare, eventualele pretenții

ale pârâtelor putând fi soluționate, din perspectiva art. 484 C. civ., numai

în cadrul unui alt litigiu.

Valoarea prejudiciului

suferit de reclamantă a fost calculată de expertul G. în lucrarea sa,

depusă la dosar, în raport de chiria percepută pentru terenurile intravilane

din municipiul Rm. Vâlcea, conform Hotărârii Consiliului Local nr. 111/2011,

stabilindu-se, astfel, pentru terenul ocupat de pârâta B. SCM suma de 402.788 RON,

iar pentru cel ocupat de pârâta C. Societate Coop. – suma de 58.757 RON.

Apreciind că

sunt întrunite, în persoana pârâtelor, elementele răspunderii civile delictuale,

instanța le-a obligat la plata către reclamantă a despăgubirilor

civile în cuantumul arătat anterior.

Cât privește

cheltuielile de judecată, instanța a observat că reclamanta nu a

solicitat acordarea acestora, putând face obiectul unei cereri separate.

Ajutorul public

judiciar acordat reclamantei, în cuantum de 7.965,46 (11.965,46 RON - 4.000 RON),

s-a dispus a fi suportat de pârâte, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Împotriva sentinței

au formulat apel, în termen legal, pârâtele C. Societate Cooperativă și

B. SCM Rm. Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin apelul său

pârâta C. Societate Cooperativă a criticat sentința pentru următoarele

motive:

- hotărârea

a fost dată cu încălcarea legii, întrucât s-a întemeiat pe un raport de

expertiză nul absolut ce a fost întocmit de un expert agronom, deși se

impunea ca în cauză raportul de expertiză să fie întocmit de un expert

în evaluări proprietăți imobiliare;

- greșit

s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ. Pe terenul ocupat de apelantă

se află o construcție edificată cu bună-credință și

cu privire la care în judecata anterioară ce s-a purtat între părți

nu s-a statuat nimic, astfel că posesia legitimă asupra construcției

pe perioada 2010-2013, exercitată de apelantă conduce la inexistența

faptei ilicite de îngrădire a dreptului de proprietate al reclamantei, precum

și a vinovăției;

- greșit

a fost obligată apelanta la plata de despăgubiri, deși reclamanta

nu a făcut dovada că aceasta i-a perceput fructele civile rezultate din

folosința terenului;

- terenul era

ocupat de construcție, astfel că nu putea fi închiriat sau folosit în

alt scop pentru a produce venituri;

- cuantumul despăgubirilor

a fost greșit determinat, suma depășind cu mult valoarea de circulație

a imobilului teren, greșit a fost omologată varianta din raportul de expertiză,

întrucât situația din speță nu este comparabilă cu cea avută

în vedere de hotărârea Consiliului local pentru a se aplica nivelul chiriilor

percepute pentru terenuri intravilane din Municipiul Rm. Vâlcea. Terenul este situat

la periferia orașului și trebuia avut în vedere nivelul chiriilor practicate

în această zonă.

- greșit

a fost obligată apelanta la plata către stat, în solidar cu cealaltă

pârâtă, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar.

Prin apelul său,

pârâta B. SCM Rm. Vâlcea a criticat sentința pentru următoarele motive:

- prima instanță

a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519 din 19

noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești pronunțată în cauza

în care părțile s-au judecat anterior, hotărâre prin care s-a statuat

că buna credință a pârâtelor a încetat la momentul la care au cunoscut

viciile titlului de proprietate, respectiv la data la care hotărârea judecătorească

pronunțată în acțiunea în revendicare promovată de către

reclamantă a rămas definitivă.

Cum tribunalul

a obligat pe apelantele-pârâte la plata despăgubirilor începând cu data de

13 februarie 2010, iar potrivit hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat

despăgubirile se acordă începând cu aprilie 2012, hotărârea primei

instanțe este nelegală.

- tribunalul a

făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 485 și art. 998

C. civ., deoarece reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului creat în patrimoniul

său, prejudiciul reținut fiind doar unul ipotetic, nu unul actual. În

plus, fapta ilicită reținută în sarcina apelantei nu există,

câtă vreme aceasta a notificat-o pe apelantă să-i predea terenul

conform hotărârii judecătorești pronunțate.

Prin decizia

nr. 1531 din 5 octombrie 2015, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a admis ambele apeluri și a schimbat în parte sentința, în sensul că

a obligat-o pe pârâta B. SCM Vâlcea să plătească reclamantei suma

de 5.415 RON daune pentru perioada 02 iulie 2013-20 ianuarie 2015, precum și

suma de 29.062 RON, aferentă perioadei 03 aprilie 2012-02 iulie 2013, reprezentând

lipsa de folosință a terenului în suprafață totală de 2.039,43

mp; a obligat-o pe pârâta C. Societate Cooperativă să plătească

reclamantei suma de 7.600 RON, reprezentând lipsa de folosință a terenului

în suprafață de 200 mp aferentă perioadei 02 iulie 2013-20

ianuarie 2015, precum și suma de 4.239 RON pentru suprafața totală

de 297,5 mp aferentă perioadei 03 aprilie 2012-02 iulie 2013.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. a fost obligată reclamanta-intimată să plătească

apelantelor-pârâte cheltuieli de judecată, astfel: către B. SCM Rm. Vâlcea

suma de 4.000 RON și către C. Societate Cooperativă suma de 1.394

RON și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerentele

deciziei din apel s-au reținut următoarele:

Față

de situația că raportul de expertiză întocmit la prima instanță

a fost efectuat de un expert agronom, deși se impunea ca lucrarea să fie

efectuată de un expert specializat în evaluări proprietăți imobiliare,

în apel s-a dispus suplimentarea probatoriului cu proba cu expertiză tehnică-evaluare

proprietăți imobiliare, raportul fiind întocmit de expert H.

Criticile ce vizează

greșita aplicare a prevederilor art. 485 raportat la art. 998 C. civ. sunt

neîntemeiate; terenul pentru care reclamanta are titlu de proprietate este în posesia

pârâtelor, posesie care a devenit de rea-credință începând cu data de

03 aprilie 2012, așa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia

civilă nr. 2519 din 19 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, reținându-se că pârâtele au cunoscut de la această

dată viciile titlurilor de proprietate.

Față

de această situație, se impunea ca prima instanță să dispună

calculul despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului

începând cu această dată, nu cu data de 14 februarie 2010, cum greșit

a reținut tribunalul, făcând astfel aplicarea principiului consacrat de

norma cuprinsă în art. 485 C. civ., potrivit cu care fructele bunului se cuvin

proprietarului, cu excepția situației în care posesorul este de bună-credință,

efectele unei asemenea posesii îndreptățindu-l să dobândească

fructele bunului prin excepție de la regula mai sus arătată.

Efectul posesiei

în sensul că posesorul de bună-credință dobândește fructele

terenului încetează pentru ambele apelante-pârâte la data de 03 aprilie 2012,

conform hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat.

Pe de altă

parte, trebuie avut în vedere faptul că, așa cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosar, ambele pârâte au notificat-o pe reclamantă prin intermediul

executorului judecătoresc să se prezinte pentru a-i preda terenul pentru

care aceasta triumfase în acțiunea în revendicare, anume terenul ce excede

suprafețelor ocupate de construcții-300 mp și respectiv 200 mp-mai

puțin suprafețele de teren ocupate de aceste construcții.

Așa cum rezultă

din procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc I. la datele de

02 iulie 2013 și 23 septembrie 2013, reclamanta a refuzat punerea în posesie

a terenului.

În această

situație, se impune ca pârâtele să fie exonerate de plata despăgubirilor

reprezentând lipsa de folosință a terenului pus la dispoziția reclamantei,

ulterior datei de 2 iulie 2013, sub acest aspect apreciindu-se temeinicia criticilor

din ambele apeluri.

În consecință,

pârâtele datorează reclamantei despăgubiri ulterior datei de 2 iulie 2013

numai pentru suprafețele de teren ocupate de construcții, respectiv pentru

300 mp pârâta B. SCM și pentru 200 mp cealaltă pârâtă.

În acest sens

prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a concluzionat

că lipsa de folosință a terenului în suprafață totală

de 2.039,43 mp pentru perioada 03 aprilie 2012-02 iulie 2013, perioadă determinată

așa cum s-a arătat mai sus, este de 29.062 RON, în raport de prețurile

preluate de la Camera Notarilor Publici, iar pentru suprafața de 300 mp ocupată

de construcții a calculat pentru perioada 02 iulie 2013 până la 20

ianuarie 2015 un cuantum al despăgubirilor de 5.415 RON.

În ceea ce privește

pe cealaltă pârâtă, expertul a concluzionat că aceasta datorează

despăgubiri reclamantei pe perioada 03 aprilie 2012-02 iulie 2013, pentru suprafața

totală de teren de 297,5 mp, în cuantum de 4.239 RON, iar pentru perioada 02

iulie 2013-20 ianuarie 2015, cuantumul despăgubirilor calculate pentru suprafața

ocupată de construcții de 200 mp este de 7.600 RON.

În ceea ce privește

modul de calcul al despăgubirilor, Curtea a apreciat că în mod corect

expertul a stabilit cuantumul daunelor la suma de 2 RON/mp, conform prețurilor

preluate de la Camera Notarilor Publici, întrucât acestea vizează terenuri

cuprinse în aceeași zonă cu terenul în litigiu și au la bază

prețuri reale cu care se tranzacționează aceste bunuri în zonă,

conform contractelor de vânzare-cumpărare.

Variantele din

raportul de expertiză în care lipsa de folosință a fost calculată

pornind de la valori ipotetice ale terenurilor din zonă, cuprinse în ofertele

de vânzare, nu materializate în tranzacțiile efective, neoferind criterii obiective

de apreciere și conducând la stabilirea unui cuantum al despăgubirilor

neconform cu realitatea, nu au fost omologate de instanță, Curtea având

în vedere varianta nr. 2A din Completarea la raportul de expertiză.

În ceea ce privește

motivul de apel referitor la greșita obligare a pârâtelor la plata către

stat, în solidar, a sumei ce a format obiectul ajutorului public judiciar, instanța

de apel a constatat că acesta nu este fondat.

În acest sens,

s-a reținut că, potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul

public judiciar în materie civilă, partea căzută în prezenții

este obligată să suporte cheltuielile pentru care cealaltă parte

a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea cererii de acordare

a ajutorului public judiciar.

Legiuitorul nu

a prevăzut modalitatea în care vor fi obligate părțile în situația

unei coparticipări procesuale la suportarea cheltuielilor privind ajutorul

public judiciar, în sensul dacă obligația va fi una solidară sau

o obligație divizibilă.

Regimul juridic

al cheltuielilor privind ajutorul public judiciar este unul diferit de regimul juridic

al pretențiilor care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată

sub aspectul că primele cheltuieli pe care le-a suportat statul sub forma ajutorului

în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 din

O.U.G. nr. 21/2008, devin o creanță fiscală cu toate privilegiile

de care se bucură în vederea realizării sale.

Caracterul solidar

al obligației reprezintă unul dintre avantajele oferite creditorului în

sensul că acesta poate solicita plata sumei de la oricare dintre debitorii

obligației, pentru executare putând să aleagă debitorul solvabil.

Acesta poate să

fie unul dintre argumentele pentru care în ipoteza unei coparticipări procesuale

pasive plata cheltuielilor avansate pentru ajutorul public judiciar trebuie să

fie executată solidar de către toate părțile căzute în

prezenții.

Debitorii obligației

nu pot fi ținuți să suporte cheltuielile avansate cu titlu de ajutor

public judiciar proporțional cu întinderea obligației față de

creditor, deoarece aceste cheltuieli au un regim juridic diferit față

de cheltuielile de judecată, acestea de pe urmă, în raport de culpa procesuală

a părții, fiind suportate integral sau numai în parte.

Instanța

de fond, apreciind caracterul solidar al obligației de plată a cheltuielilor

pentru ajutorul public judiciar, în mod corect nu a ținut cont de întinderea

obligației de plată a fiecărei debitoare-pârâte către creditoarea-reclamantă.

Împotriva deciziei

nr. 1531 din 5 octombrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I

civilă, au declarat recurs

reclamanta J. și pârâta SC C. Societate Cooperativă.

Reclamanta J.,

fără a indica vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., susține că decizia pronunțată de curtea

de apel este nelegală, atât în privința perioadei pentru care cele două

pârâte apelante datorează despăgubiri civile, cât și în ce privește

calculul acestor despăgubiri.

În ce privește

perioada pentru care cele două pârâte datorează despăgubiri, recurenta

reclamantă susține că, deși a solicitat despăgubiri începând

cu anul 2006, nu a formulat apel și a acceptat perioada de despăgubiri

începând cu 13 februarie 2010 întrucât nu mai putea face față cheltuielilor

cu litigiile purtate din anul 2006.

Prin titlul de

proprietate din 13 aprilie 2006 i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafața de 2500 mp și, imediat după ce i-a fost eliberat

titlul de proprietate, a notificat posesorii să elibereze terenul pentru a

intra în stăpânirea efectivă a bunului. Față de refuzul acestora,

întrucât nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo vătămare

unei alte persoane, ori drepturilor acesteia, a formulat acțiune în instanță

pentru a intra în posesia terenului deținut fără drept și pentru

a fi despăgubită.

Întrucât, de regulă,

lipsa de folosință se evaluează ținând cont de prețul chiriilor

(cedării de folosință) pentru imobile similare, a apreciat în funcție

de hotărârile consiliului local municipal prin care se stabilește anual

nivelul chiriei.

Recurenta reclamantă

mai arată că întinderea obligației de acoperire a prejudiciului se

stabilește în așa manieră încât între prejudiciu și despăgubirile

acordate să existe identitate, fără a se ține cont de starea

materială a autorului faptei, ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest

prejudiciu.

Regula acoperirii

integrale a prejudiciului impune concluzia că se pot acorda despăgubiri

nu numai pentru prejudicial efectiv (lipsa de folosință) dar și pentru

beneficiul nerealizat de victimă, de pildă, pentru cazul în care acel

spațiu avea o anumită destinație, ce aducea victimei un anumit beneficiu

suplimentar, decât simpla folosință.

Recurenta susține

că, dacă pârâtele ar fi înțeles să elibereze terenul atunci

când au realizat că nu au nicio posibilitate să îl dețină în

continuare, putea să-l înstrăineze până când a venit criza imobiliară,

la prețul cuprins între 400-600 euro pe mp. Mai arată că pârâta Cooperativa

B. a deținut spații în valoare de milioane de euro pe care le-a înstrăinat

la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative.

În ceea ce privește

predarea terenului, recurenta arată că a fost prezentă, însă

nu s-a procedat la nicio punere în posesie, întrucât terenul era ocupat de construcții

și alte lucrări. Instanța de apel dă o mare importanță

acestui demers al pârâtelor și apreciază total greșit că despăgubirile

încep să fie datorate până la această dată. Curios este faptul

că instanța s-a deplasat la fața locului și a constatat că

terenul este afectat de construcții și lucrări. Instanța trebuia

să intuiască care a fost scopul urmărit de pârâte și anume acela

de a diminua perioada pentru care trebuiau acordate despăgubiri.

Punerea în posesie

s-a efectuat în 23 iulie 2015, potrivit procesului verbal de punere în posesie.

Nici la data punerii în posesie terenul nu era liber așa cum și în prezent

este afectat de lucrări, posesia urmând a fi efectiv obținută în

urma unui nou litigiu.

Recurenta susține

că prescripția sancționează pe cei care au stat în pasivitate.

Nu se poate reține în niciun fel că din 2006 ar fi stat în pasivitate

și nu ar fi făcut tot ce i-a stat în putere să intre în posesia terenului.

În ce privește

calculul despăgubirilor, recurenta consideră că expertul desemnat

de către instanța pornește de la un calcul greșit. Nu interesa

valoarea de tranzacționare a terenurilor similare, mai ales că nu avea

date la îndemâna. Stabilirea lipsei de folosință trebuia să aibă

la baza hotărârile consiliului local prin care se stabilește anual cuantumul

chiriei, în situația terenurilor intravilane. În situația în care terenul

ar fi fost arabil se calcula profitul nerealizat. Aceste două criterii au fost

avute în vedere de instanțe la stabilirea despăgubirilor lipsei de folosință.

Expertul calculează

despăgubirile la 2 RON/mp când, iar prin hotărârea consiliului local s-a

fixat 5 RON/mp.

Perioada de calcul

a despăgubirilor trebuia cuprinsă între 13 februarie 2010 la zi. Dacă

s-ar fi calculat lipsa de folosință la 5 RON/mp cuantumul despăgubirilor

era mult mai mare decât cel reținut de prima instanță.

Recurenta pârâtă

C. Societate Cooperativă invocă motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată următoarele:

de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 485 și

art. 998 C. civ., reținând în mod nelegal că, după data de 03

aprilie 2012, posesia pârâtei a devenit de rea credință, iar fructele

bunului se cuvin proprietarului.

Pârâta nu a împiedicat

în mod nelegitim exercitarea de către reclamantă a prerogativelor dreptului

de proprietate. În calitate de constructor de bună credință asupra

construcției (parte din vopsitorie) aflată pe teren și în condițiile

în care reclamanta nu și-a exprimat dreptul de opțiune reglementat în

favoarea sa de art. 494 C. civ. de a dobândi prin accesiune proprietatea asupra

construcțiilor edificate pe teren, pârâta consideră că a exercitat

asupra construcției o posesie legitimă, ceea ce implică și dreptul

de folosință asupra terenului.

Este unanim admis

în literatura de specialitate și în practica instanțelor că terțul

care edifică cu bună credință o construcție pe terenul

altei persoane, este proprietarul construcției până la preluarea prin

accesiune de proprietarul terenului, ceea ce-i dă dreptul să folosească

construcția, cât și terenul aferent acesteia. Pentru această perioadă

terțul nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Că a exercitat o folosință legitimă asupra terenului reiese

și din faptul că pârâta a achitat și achită în continuare impozit

pe clădire și pe terenul aferent acesteia, scoaterea din evidențele

fiscale nefiind posibilă.

Față

de situația de fapt și de drepturile recurentei pârâte asupra construcției,

este evident că nu există faptă ilicită și, pe cale de

consecință, nu poate fi reținută culpa în producerea prejudiciului,

astfel încât, pe fond, soluția ce se impunea era de respingere a acțiunii

privind obligarea la plata de despăgubiri și de înlăturare a obligației

de plată a sumei reprezentând ajutor public judiciar.

de obligare la plata sumei de 7.600 RON, reprezentând despăgubiri pe perioada

2 iulie 2013 - 20 ianuarie 2015 este în principal nelegală, fiind pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1), art. 296 teza a II-a C.

proc. civ. și a principiului autorității de lucru judecat, iar în

subsidiar greșit calculată.

Prin sentința

civilă nr. 912 din 3 iulie 2014 a Tribunalului Vâlcea pârâta a fost obligată

la plata de sumei de 58.757 RON reprezentând despăgubiri civile. Din considerentele

acestei sentințe și din raportul de expertiză însușit de instanță

rezultă fără dubiu că perioada pentru care au fost acordate

aceste despăgubiri corespunde intervalului 14 februarie 2010 - iunie 2013.

În plus, prin

aceleași considerente, instanța a statuat că momentul până la

care reclamanta a fost în imposibilitate de a folosi terenul și este îndreptățită

la dezdăunare este iunie 2013.

În condițiile

în care reclamanta nu a exercitat apel, prin care să conteste neacordarea despăgubirilor

și după această dată limită, statuarea primei instanțe

cu privire la momentul până la care reclamantei i se cuvin despăgubiri

a intrat în puterea de lucru judecat.

Or, prin obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri după iunie 2013, instanța de apel

încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat printr-o hotărâre anterioară.

Pârâta mai arată

că, prin obligarea sa la plata de despăgubiri după iunie 2013, instanța

de apel a depășit limitele apelului cu a cărei soluționare a

fost învestită și a încălcat principiul non reformatio in peius.

Potrivit art.

295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către

prima instanță.

Așa cum reiese

din motivele de apel, pârâta a criticat, printre altele, soluția primei instanțe

în ceea privește cuantumul despăgubirilor de 58.757 RON, calculate, potrivit

considerentelor hotărârii și expertizei G., pe perioada 14 februarie 2010

- iunie 2013.

Câtă vreme

reclamanta nu a contestat momentul limită până la care s-au calculat despăgubirile

pe calea apelului, neacordarea ulterioară a acestora de către prima instanță

nu mai putea fi pusă în discuție în apel, acest punct rămânând definitiv

judecat între părți.

Curtea de Apel

Pitești trebuia să limiteze verificarea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, la criticile cu care a fost

învestită prin apelurile apelantelor pârâte și care vizează perioada

14 februarie 2010 - iunie 2013.

Or, instanța

de apel, extinzând obligația de plată a despăgubirilor și după

iunie 2013, prin ignorarea unui drept definitiv câștigat, a încălcat și

dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

În ceea ce privește

modul de calcul, se arată că, mod inechitabil, instanța de apel a

calculat cuantumul despăgubirilor pe perioada 02 iulie 2013-20 ianuarie 2015

la suma de 7.600 RON, acest cuantum fiind diferit calculat, comparativ cu celelalte

despăgubiri stabilite prin decizia recurată în sarcina sa pentru perioada

03 aprilie 2012 - 2 iulie 2013 și în sarcina celeilalte apelante, în funcție

de alt preț decât cel omologat de instanță. Nerespectând principiul

egalității de tratament juridic, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre neuniformă, cu soluții diferite în cereri având același

obiect.

Astfel, prin considerentele

deciziei recurate, instanța de apel a statuat că la stabilirea cuantumului

despăgubirilor a avut în vedere varianta nr. 2A din Completarea la raportul

de expertiză, conform prețurilor preluate de la Camera Notarilor Publici.

De asemenea, reține că variantele, pornind de la valori ipotetice ale

terenurilor din zonă, cuprinse în ofertele de vânzare, nematerializate în tranzacții

efective, nu au fost omologate de instanță.

În varianta omologată

de instanță, 2A din Completarea la raportul de expertiză, și

calculată conform prețurilor preluate de la Camera Notarilor Publici,

prețul în funcție de care s-au calculat despăgubirile este de 0.95

RON/mp/lună, și nu suma de 2 RON/mp așa cum eronat a apreciat instanța

de apel. Valoarea de 2 RON/mp este cea la care s-a ajuns în varianta neomologată

de instanță.

Pornind de această

confuzie, instanța de apel a calculat în mod incorect despăgubirile pentru

perioada 2 iulie 2013-20 ianuarie 2015 având în vedere valoarea neomologată

de 2 RON/mp, 200 mp x 2 RON/mp x 19 luni = 7.600 RON, în loc de 0,95 RON, preț

în funcție de care au fost calculate despăgubirile acordate pe perioada

03 aprilie 2012 - 2 iulie 2013, (varianta 1 din varianta 2A din Completarea la raportul

de expertiză), precum și cele la care a fost obligată cealaltă

apelantă.

Astfel, cuantumul

corect al despăgubirilor pentru această perioadă, calculat în funcție

de prețul de 0,95 RON/mp, din varianta omologată de instanța de apel,

este de 3.610 RON (200 mp x 0,95 RON/mp x 19 luni).

soluției primei instanțe de obligare la plata în solidar a sumei de 7.965.46

RON către stat, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei, este

nelegală fiind rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor

art. 18 și 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar

în materie civilă.

Având în vedere

caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere față de cererea principală

a cărei soluționare a ocazionat efectuarea cheltuielilor, instanța

de apel modificând soluția dată pe capătul de cerere principal în

sensul reducerii despăgubirilor, trebuia să procedeze și la modificarea

capătului accesoriu constând în obligarea la plata ajutorului public judiciar

acordat reclamantei, în sensul diminuării cuantumului acestuia în limita admiterii

pretențiilor reclamantei.

Astfel, reclamanta

a beneficiat de ajutor public judiciar în cuantum de 7.965,46 RON, constând în reducerea

taxei judiciare de timbru de la 11.965,46 la 4000 RON însă despăgubirile

reclamantei fiind reduse de instanța de apel prin admiterea apelului subscrisei

și schimbarea în parte a sentinței de la suma totală de 461.545 RON,

(acordate de primă instanță) la suma totală de 46.316 RON, este

evident că pretențiile acesteia au fost admise în proporție de 10%

(46.316 x 100/461,545). Pentru diferența ce depășește 10%, partea

căzută în pretenții este chiar beneficiara ajutorului public judiciar.

Potrivit art. 19 alin. (1) O.U.G. nr. 51/2008, dacă partea care a beneficiat

de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate

de către stat rămân în sarcina acestuia.

Cum despăgubirile

admise de instanța de apel în sumă totală de 46.316 RON, reprezintă

10% din totalul pretențiilor pentru care intimata reclamantă a beneficiat

de ajutor public, în conformitate cu art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 consideră

pârâta că nu putea fi obligată să suporte decât o sumă egală

cu 10% din ajutorul public de 7.965,46 de care a beneficiat reclamanta, adică

796,5 RON, diferența rămânând în sarcina statului.

instanța de apel a menținut caracterul solidar al obligației de plată

a ajutorului public judiciar acordat reclamantei.

Deși reține

că legiuitorul nu a prevăzut modalitatea în care sunt suportate cheltuielile

privind ajutorul public judiciar în situația unei coparticipări procesuale,

instanța de apel, ignorând dispozițiile art. 277 C. proc. civ., face presupuneri

eronate în sensul că acestea au caracter solidar, dat fiind regimul juridic

diferit al acestora față de regimul juridic al pretențiilor și

al cheltuielilor de judecată.

Or, având în vedere

lipsa unei reglementări speciale privind modul în care sunt suportate în caz

de coparticipare procesuală, caracterul accesoriu al obligației de plată

a cheltuielilor reprezentând ajutor public judiciar față de cererea principală

și faptul că ajutorul public a constat în reducere taxei judiciare de

timbru, instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 277 C. proc.

civ., în sensul că, în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâții

vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în

mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau

după felul raportului de drept dintre ei.

În condițiile

în care, referitor la obligația principală, nu s-a reținut solidaritatea,

este evident că interesul recurentei pârâte este distinct față de

cel manifestat de cealaltă pârâtă, iar raportul dintre acestea nu este

unul indivizibil care să atragă solidaritatea. Obligația de suportare

a ajutorului public este similară obligației de plată a cheltuielilor

de judecată, ce decurge din culpa procesuală (și nu delictuală),

motiv pentru care instanța de apel trebuia să rețină divizibilitatea

acestei obligații, proporțional cu cuantumul pretențiilor la care

pârâtele au fost obligate.

acordare a cheltuielilor de judecată a fost soluționată cu nerespectarea

art. 274 alin. (2) și art. 261 C. proc. civ., soluția pronunțată

fiind nelegală și nemotivată (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.)

În speță,

curtea de apel, deși a admis apelul, iar recurenta pârâtă a solicitat

cheltuielile de judecată, atât prin apelul formulat, cât și prin concluziile

scrise, indicând suma de 1.923 RON, prin decizia recurată instanța, în

mod nejustificat și fără nicio motivare, a obligat reclamanta intimată

doar la plata sumei de 1.394 RON, ce corespunde taxei judiciare de timbru.

Instanța

de apel nu a motivat în niciun fel acordarea cheltuielilor într-un cuantum inferior

celui solicitat, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest

aspect.

Soluția este

greșită, în condițiile în care, prin concluziile scrise, recurenta

pârâtă a detaliat cheltuielile de judecată în cuantum de 1.923 RON (compuse

din taxa judiciară de timbru 1.394 RON, onorariu provizoriu expert 300 RON

și diferență de onorariu 230 RON), iar dovezile, în original, se

află în dosarul cauzei.

Examinând decizia

civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte

reține următoarele:

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta J., se constată că aceasta nu a încadrat

în drept criticile formulate.

În opinia recurentei,

lipsa de folosință trebuia calculată în raport cu prețul chiriilor

pentru imobile similare, astfel cum a fost stabilit prin hotărârile anuale

ale consiliului local municipal. Recurenta nu dezvoltă această critică

și nu arată care este norma de drept încălcată de instanța

de apel și de ce despăgubirea ar trebui calculată în raport cu prețul

chiriei stabilit prin hotărâri ale consiliului municipal și nu în raport

cu prețurile preluate de la Camera Notarilor Publici pentru terenuri din aceeași

zonă, așa cum s-a procedat în speță.

În lipsa unor

critici concrete de nelegalitate care să arate

în ce mod raționamentul

instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, Înalta Curte nu poate examina susținerea recurentei din perspectiva

vreunuia dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., aceasta mărginindu-se se considere nelegală soluția instanței

de apel, fără a demonstra pentru care motive este eronat și nelegal

raționamentul instanței, cu referire la criteriile de evaluare a prejudiciului.

Recurenta reclamantă

mai arată că întinderea obligației de acoperire a prejudiciului nu

trebuie să fie influențată de starea materială a autorului faptei,

ori de posibilitatea acestuia de a acoperi acest prejudiciu. Recurenta invocă

și principiul acoperirii integrale a prejudiciului, potrivit căruia despăgubirile

cuprind nu numai prejudiciul efectiv (lipsa de folosință), dar și

beneficiul nerealizat de victimă, de pildă, pentru cazul în care acel

spațiu avea o anumită destinație, ce aducea victimei un anumit beneficiu

suplimentar, decât simpla folosință.

În acest sens,

recurenta arată că fapta pârâtelor, care nu au eliberat terenul proprietatea

sa, a împiedicat-o să înstrăineze terenul înainte de a interveni criza

imobiliară, când ar fi obținut un preț mai mare, în timp ce pârâta

Cooperativa B. a deținut spații valoroase pe care le-a înstrăinat

la diferite persoane, prin diferite inginerii speculative.

Examinând cererea

de chemare în judecată, astfel cu a fost precizată, precum și considerentele

sentinței și deciziei pronunțate în cauză, Înalta Curte constată

că aceste critici, fie nu au corespondent în circumstanțele concrete ale

speței, fie vizează un alt obiect și o altă cauză a acțiunii,

pe care instanțele nu le-au avut de analizat.

Astfel, instanța

de apel nu a stabilit despăgubirile în raport de starea materială a celor

două pârâte, ori de posibilitatea acestora de a acoperi prejudiciul, astfel

încât critica sub acest aspect este inadecvată.

În ceea ce privește

principiul reparării integrale a prejudiciului, invocat de recurentă,

se constată că instanța a fost învestită cu cererea de chemare

în judecată care a avut ca obiect contravaloarea lipsei de folosință

a terenului și plata impozitului aferent, nicidecum vreun eventual prejudiciu

rezultat din împiedicarea reclamantei de a exercita acte de dispoziție cu privire

la terenul în litigiu.

În ceea ce privește

perioada pentru care s-a calculat lipsa de folosință, se constată

că prima instanță a reținut că, pentru perioada 2006-13

februarie 2010, acțiunea este prescrisă, iar pe baza probatoriului administrat,

s-a reținut ca situație de fapt că terenul a fost eliberat de pârâte

în luna iunie a anului 2013, obligându-le pe acestea la plata lipsei de folosință

în perioada 13 februarie 2010-iunie 2013.

Reclamanta nu

a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, astfel încât nu poate

invoca în recurs, omisso medio, critici cu privire la modul de soluționare

de către prima instanță a excepției prescripției dreptului

la acțiune pentru perioada 2006-13 februarie 2010, nici cu privire la modul

de stabilire a situației de fapt în ceea ce privește data eliberării

terenului, de natură a determina stabilirea unei perioade mai lungi a lipsei

de folosință, cu consecința majorării despăgubirilor stabilite

de prima instanță.

Ca atare, în recursul

reclamantei, nu pot fi examinate criticile privind momentul predării terenului,

acestea nefiind deduse analizei primei instanțe de control judiciar pe calea

devolutivă a apelului. Cu atât mai mult, aspectele învederate de recurenta

reclamantă referitoare la circumstanțele predării terenului, starea

acestuia și constatările instanței în cadrul cercetării la fața

locului nu pot fi examinate în acest cadru procesual (chiar dacă ele ar fi

format obiect de analiză într-un eventual apel al părții respective),

deoarece presupun verificări de fapt incompatibile cu structura recursului.

Este adevărat

că, în apel, instanța a reținut că momentul în care pârâtele

au devenit de rea-credință este data de 3 aprilie 2012, astfel cum s-a

stabilit prin decizia nr. 2519/2012 a Curții de Apel Pitești, iar despăgubirile

au fost calculate doar începând cu această dată, situație în care

reclamanta ar fi putut să conteste în recurs, sub acest aspect, perioada luată

în calcul pentru stabilirea despăgubirilor. Însă, așa cum reiese

din lecturarea motivelor de recurs formulate de reclamantă, acesta nu a înțeles

să formuleze critici cu privire la acest aspect reținut de instanța

de apel, ci a pretins că despăgubirile trebuie acordate începând cu anul

2006, criticând de fapt soluția primei instanțe cu privire la excepția

prescripției dreptului la acțiune, ceea ce nu mai era posibil omisso medio,

astfel cum s-a arătat.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamantă a fost respins, ca nefondat.

Referitor la recursul

declarat de pârâta C. Societate Cooperativă:

Prima critică

vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 485 și art. 998 C. civ., recurenta considerând că instanța a

reținut în mod nelegal că, după data de 03 aprilie 2012, posesia

pârâtei a devenit de rea credință, iar fructele bunului se cuvin proprietarului.

Pârâta invocă dreptul său de a folosi terenul aferent construcției,

în calitate de constructor de bună-credință, situație în care

nu există faptă ilicită.

Cu privire la

această critică, invocată și în apel, instanța de apel

a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519 din 19 noiembrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin care s-a statuat

că pârâtele au devenit posesoare de rea-credință începând cu data

de 3 aprilie 2012, data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate

în acțiunea în revendicare, întrucât începând cu această dată au

cunoscut viciile titlurilor lor de proprietate.

Recurenta pârâtă

nu critică raționamentul instanței de apel, bazat pe autoritatea

de lucru judecat reținută în cauză, ci reiterează critica din

apel, potrivit căreia existența pe teren a construcției și faptul

că situația juridică a acesteia nu a fost lămurită în procesul

anterior, ar justifica dreptul său de a folosi terenul.

Or, în calea extraordinară

de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect

al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în

apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată

în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției

cu privire la acest aspect al judecății, recurenta nu critică raționamentul

cuprins în această hotărâre, nu combate în vreun fel argumentele instanței

de apel bazate pe autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2519 din 19

noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și nu formulează

astfel critici susceptibile de cenzură în recurs.

Critica pârâtei

privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a C. proc. civ. este fondată,

ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 912 din 3 iulie 2014 a Tribunalului Vâlcea recurenta pârâtă

a fost obligată la plata de sumei de 58.757 RON reprezentând despăgubiri

civile corespunzătoare perioadei 14 februarie 2010 - iunie 2013.

Sub aspectul situației

de fapt, prima instanță a reținut că momentul până la care

reclamanta a fost în imposibilitate de a folosi terenul și este îndreptățită

la dezdăunare este iunie 2013.

Reclamanta nu

a declarat apel împotriva sentinței de fond, prin care să conteste neacordarea

despăgubirilor și după această dată, așa încât, sub

aspectul datei până la care reclamantei i se cuvin despăgubiri, instanța

nu putea în apelul pârâtelor să prelungească perioada de calcul.

Prin obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri după iunie 2013 instanța de apel

a încălcat principiul tantum devollutum quantum apellatum precum și principiul

non reformatio in peius, deoarece a extins perioada de calcul a despăgubirilor

după data reținută în sentința de fond, necontestată de

reclamantă printr-un apel propriu.

În raport cu aceste

considerente, se impune recalcularea despăgubirilor datorate de recurenta pârâtă,

cu luarea în considerare a datelor de referință ce au rezultat din analiza

efectuată anterior, respectiv, se va avea în vedere, ca moment de la care începe

să curgă dreptul reclamantei la despăgubiri pentru lipsa de folosință,

data de 3 aprilie 2012 (astfel cum a reținut instanța de apel și

nu s-a putut reconsidera în recurs, în lipsa unor critici de nelegalitate încadrabile

în art. 304 C. proc. civ.), iar ca moment până la care se întinde dreptul la

despăgubiri pentru lipsa de folosință, luna iunie 2013, astfel cum

s-a reținut prin sentința de fond și nu a constituit obiect de critică

în apel.

Întrucât un asemenea

calcul implică reevaluarea situației de fapt și valori