ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2018/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2018/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 28 mai 2010, reclamantul T.B.I. a solicitat

obligarea pârâtei SC S. SCM Rm. Vâlcea să înainteze către Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) București, în termen de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dosarul privind notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, având ca obiect suprafața de 1448 mp teren situat în municipiul

Rm. Vâlcea, județul Vâlcea, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 500

RON/pentru fiecare zi de întârziere (1), ca pârâta să fie obligată să-și ridice

construcțiile și să-i restituie în deplină posesie terenul în suprafață de 3916

mp, astfel cum s-a dispus prin Decizia civilă nr. 365/A din 18 octombrie 2007 a

Curții de Apel Pitești (2) și ca pârâta să fie obligată la plata lipsei de

folosință pentru terenul în suprafață de 5364,22 mp situat în Rm. Vâlcea,

județul Vâlcea, pentru perioada folosirii acestuia (3), invocând incidența

dispozițiilor art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 9, art. 10, art.

25 alin. (5) și art. 40 din Legea nr. 10/2001.

În

motivarea cererii, reclamantul a susținut că prin decizia civilă

sus-menționată, Curtea de Apel Pitești, în cadrul procedurii speciale prevăzută

de Legea nr. 10/2001, a statuat cu privire la dreptul său de proprietate asupra

terenului în suprafață de 5364,22 mp și a dispus restituirea în natură a

suprafeței de 3916 mp teren și acordarea de despăgubiri, în condițiile legii

speciale, pentru suprafața de 1448 mp teren, imposibil de restituit în natură.

Reclamantul

a susținut, totodată, că acest teren a fost dat în folosință, prin Decizia nr.

591 din 28 decembrie 1988 a Consiliului Județean Vâlcea, antecesorului pârâtei

S. SCM, societate cooperatistă, persoană juridică de drept privat și că, pârâta

se face vinovată de daunele suferite prin nepredarea terenului și neemiterea titlului

de despăgubire, sens în care solicită admiterea cererii.

Prin

întâmpinare, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat cât

privește capătul de cerere privind restituirea în natură a terenului de 3916

mp, în raport de mențiunile Deciziei nr. 365/2007 a Curții de Apel Pitești, iar

cât privește capătul de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri,

excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Pârâta

a mai susținut că pentru suprafața de 1448 mp teren, reclamantul urmează să

primească despăgubiri de la ANPR București, iar în ceea ce privește suprafața

de 3916 mp teren, că nu folosește acest teren și că el se află la dispoziția

reclamantului din anul 2007, fără însă ca acesta să se prezinte și să solicite

preluarea sa.

Prin

Sentința civilă nr. 596/2 iunie 2011, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a

respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubire,

invocată de pârâtă.

Prin

aceeași sentință au fost respinse capetele 1 și 2 ale cererii de chemare în

judecată, ca rămase fără obiect, și, respectiv, capătul 3 al cererii de chemare

în judecată, ca neîntemeiat.

În

motivarea deciziei, tribunalul a reținut că primul capăt al cererii de chemare

în judecată a rămas fără obiect, întrucât pârâta a înaintat către ANRP București,

din data de 29 iunie 2010, documentația constituită cu ocazia soluționării

notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001, cu mențiunea că, în

cauză, nu au fost administrate dovezi care să confirme susținerea reclamantului

potrivit căreia documentația transmisă nu ar fi completă.

Cu

privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul

a constatat că pârâta, urmare a demersurilor efectuate, a obținut certificatul

de urbanism nr. 1060 din 27 iunie 2010 și autorizația de desființare a

construcțiilor, nr. 1143/30437/6 decembrie 2010, și că la data de 25 februarie

2011 a procedat, în conformitate cu autorizațiile legale obținute, la ridicarea

construcțiilor, fapt atestat prin procesul verbal nr. 215 din 25 februarie 2011,

dată de la care terenul este liber și de construcții.

Referitor

la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a

reținut, în raport de precizările făcute la termenul de judecată din 28

octombrie 2010 de reclamant, că acțiunea în despăgubire este întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001.

În

raport temeiul de drept al acțiunii și de împrejurarea că reclamantul și-a

fundamentat pretenția de despăgubire pe faptul emiterii unei decizii de

restituire în natură în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

tribunalul a reținut că nu poate primi excepția prescripției dreptului la

acțiune și nici excepția autorității de lucru judecat.

Cât

privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că

dispozițiile Legii nr. 10/2001 dau dreptul la despăgubiri reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor restituite numai din momentul

emiterii deciziei de restituire și că, în raport de acest moment, cererea de

despăgubire, înregistrată la data de 28 mai 2010, se dovedește a fi formulată

în termenul de prescripție, de 3 ani.

Referitor

la excepția autorității de lucru judecat invocată în raport de Decizia civilă

nr. 365/A din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel Pitești, tribunalul a reținut

că nu poate fi primită, întrucât nu este dată identitatea de părți, de obiect

și de cauză juridică.

Pe

fondul cererii de despăgubire, tribunalul a constatat că nu poate fi primită.

Anume,

referitor la suprafața de 3916 mp teren, pentru care, în cadrul procedurilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către

reclamant, tribunalul a constatat, în esență, că nu este dată culpa pârâtei în

ceea ce privește întârzierea înregistrată în predarea terenului, întrucât,

potrivit probatoriilor administrate, reclamantului i s-a stabilit dreptul la

restituirea în natură a acestui teren prin Decizia civilă nr. 365/A din 18

octombrie 2007 a Curții de Apel Pitești, dată la care pentru acest teren era

emis și titlul de proprietate nr. 81 din 17 august 2007, în procedura Legii nr.

18/1991, în favoarea numitelor B.O. și O.M.P., care și-au înscris dreptul de

proprietate în registrul de publicitate imobiliară.

În

atare situație, instanța a reținut că pârâta, care deținea terenul în mod

legal, în baza Deciziei nr. 591 din 28 decembrie 1988 a Consiliului Județean

Vâlcea, a fost în imposibilitate să îl predea, ea neputând alege unul sau altul

dintre cei doi proprietari, acesta fiind și motivul pentru care nu s-a putut

încheia, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, un protocol de predare primire a terenului cu reclamantul.

Tribunalul

a constatat că titlul de proprietate emis numitelor B.O. și O.M.P. a fost

anulat, la cererea reclamantului, prin Sentința civilă nr. 5453 din 13 mai 2007

a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă irevocabilă la data de 27 mai 2011.

Tribunalul

a reținut, totodată, că imposibilitatea predării terenului la momentul

pronunțării Deciziei nr. 365/2007 a Curții de Apel Pitești era justificată și

de faptul că pârâta avea obligația legală de a-l preda liber de orice tulburare

din partea vreunui terț, ceea ce în cauză nu se putea realiza la acel moment.

Referitor

la suprafața de 1448 mp teren, tribunalul a constatat că în cadrul procedurilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a statuat cu privire la imposibilitatea

restituirii sale în natură, motiv pentru care reclamantului i-au fost acordate

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

În

concluzie, tribunalul a constatat că nu poate fi primită solicitarea de

despăgubire formulată de reclamant pentru întreaga suprafață de 5946 mp teren,

dat fiind că, pentru considerentele mai sus arătate, nu sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, lipsind vinovăția

acesteia.

Tribunalul

a mai reținut și că reclamantul nu a făcut nici dovada prejudiciului pretins,

prejudiciu care nu poate reprezenta, astfel cum eronat pretinde, lipsirea de o

chirie egală cu taxa stabilită de autoritățile locale pentru desfășurarea

activităților comerciale sezoniere în zonă în care este situat terenul.

Prin

Decizia civilă nr. 91/A din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Pitești a

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

În

motivarea deciziei s-a reținut că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă

în raport de faptul că reclamantul a dobândit dreptul asupra imobilului în

litigiu în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase încheiat la

data de 30 iulie 2007 cu numiții G.N.M. și G.I.C., caz în care nu are calitatea

de persoană îndreptățită, în accepțiunea prevederilor ale art. 3 și 4 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 și nu poate recurge la procedura acestei legi speciale de

reparație în vederea finalizării procedurilor inițiate de vânzătorii dreptului

litigios.

Prin

Decizia nr. 6310 din 17 octombrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia curții

de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În

motivarea deciziei, instanța de recurs a reținut, în esență, că pretențiile ce

au făcut obiectul cererii de chemare în judecată își au originea într-o altă

cauză, soluționată irevocabil, prin care reclamanților din acel dosar, G.N.M.

și G.I.C. li s-a restituit în natură terenul în suprafață de 3.916 mp, iar

pentru suprafața de teren de 1448 mp, cauza a fost trimisă ANRP București în

vederea stabilirii de despăgubiri în condițiile legii speciale (Sentința civilă

nr. 93 din 23 ianuarie 2007, definitivă prin Decizia civilă nr. 365 din 18

octombrie 2007 a Curții de Apel Pitești și irevocabilă prin Decizia civilă nr.

8720 din 26 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

S-a

constatat, totodată, că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi

autentificat sub nr. 1360 la data de 30 iulie 2007, G.N.M. și G.I.C. au vândut

lui T.B.I. toate drepturile decurgând din calitatea de persoane îndreptățite,

în sensul Legii nr. 10/2001, printre care și "toate drepturile deduse

judecății (...) împreună cu toate drepturile procesuale decurgând din calitatea

de reclamanți".

Prin

urmare, instanța de recurs a statuat că reclamantul T.B.I. este titularul

drepturilor litigioase dobândite în baza sus-menționatului contract și că, față

de obiectul litigiului pendinte, calitatea procesuală activă nu presupunea existența

calității de persoană îndreptățită, ci existența calității de titular al

drepturilor ce se intenționa a fi realizate în justiție, caz în care, în mod

greșit instanța de apel a primit excepția inadmisibilității acțiunii deduse

judecății.

Prin

Decizia civilă nr. 158 din 17 decembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I

civilă, a respins apelul declarat de reclamant.

În

motivarea deciziei s-a reținut că prima instanță, contrar celor susținute de

reclamant, a soluționat cererea cu respectarea limitelor investirii. Anume,

instanța de apel a reținut că reclamantul, prin precizările formulate cu

privire la temeiul de drept al cererii în despăgubire, la termenul de judecată

din data de 28 octombrie 2010, a stabilit cadrul procesual în care urma să se

desfășoare judecata, ca fiind cel prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca

atare, cum dispozițiile acestei legi de reparație stabilesc că dreptul la plata

de despăgubiri pentru contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor

restituite în cadrul procedurilor prevăzute de acest act normativ se naște la

momentul emiterii dispoziției de restituire, instanța de apel a reținut că nu

poate primi apărarea reclamantului potrivit căreia dreptul său la despăgubire

s-ar fi născut începând cu anul 1988, când pârâta a intrat în posesia acestui

teren.

În

ceea ce privește despăgubirea reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

pentru suprafața de 3.916 mp, instanța de apel a reținut, în raport de

considerentele arătate, că o astfel de cerere poate avea ca obiect doar

despăgubirile pe ultimii trei ani anterior formulării cererii și că, în raport

de momentul înregistrării, 28 mai 2010, a fost formulată în termenul legal de

prescripție, cum corect a statuat și prima instanță.

Referitor

la această pretenție de despăgubire, instanța de apel a constatat că atâta timp

cât pentru acest teren erau emise două titluri de proprietate, în mod corect

prima instanță a reținut că pârâta a fost pusă în situația de a ști cui să

predea terenul până la clarificarea situație, ea nefiind în măsura să aleagă pe

unul sau altul dintre cei doi titulari ai titlurilor exhibate pentru a îi preda

imobilul și, pe cale de consecință, că nu este îndeplinită condiția relativă la

vinovăție în vederea angajării răspunderii sale delictuale.

Nefiind

dată condiția referitoare la vinovăția pârâtei, instanța de apel a reținut că

nu se mai justifică analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile

delictuale, respectiv, nici criticile formulate de reclamant cu privire la

întinderea prejudiciului și cuantumul despăgubirii bănești pretinse.

Cât

privește suprafața de 1.448 mp teren, pentru care, în litigiul soluționat

irevocabil în procedura Legii nr. 10/2001, s-a statuat cu privire la dreptul

reclamantului de a primi despăgubiri în condițiile legii de reparație, instanța

de apel a reținut că aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a

înțeles să evalueze și să repare prejudiciul suferit, atât ca urmare a

deposedării abuzive de stat de imobile, cât și ca urmare a imposibilității

restituirii acestor imobile în natură.

Instanța

de apel a mai reținut că prin transformarea vechiului drept de proprietate

într-un drept de creanță având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie

pentru bunurile preluate abuziv, statul și-a îndeplinit obligația de reparare a

prejudiciul suferit prin deposedarea abuzivă, și că acest fapt împiedică

beneficiarii măsurilor reparatorii să formuleze alte pretenții, cum ar fi cea

dedusă judecății de reclamant, de plată a contravalorii lipsei de folosință.

Tribunalul

a reținut că întârzierea de către autoritățile statului în emiterea titlului de

despăgubire în cadrul procedurilor speciale nu poate fundamenta pretenția de

despăgubire din procesul pendinte împotriva pârâtei.

Instanța

de apel a statuat că nu poate primi nici apărarea reclamantului privind

încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivat de faptul că

obiectul acțiunii deduse judecății nu îl constituie revendicarea, ci plata unei

despăgubiri, iar temeiul juridic al pretenție de despăgubire îl constituie

dispozițiile unei legi de reparație, anume, ale Legii nr. 10/2001.

În

fine, instanța de apel a reținut că atâta timp cât pârâta a înaintat ANRP

București dosarul constituit în cadrul procedurii administrative prevăzută de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, dosarul nefiindu-i restituit sub motiv că ar fi

incomplet, în mod corect prima instanță a constatat că nu poate primi capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâtei de a-și îndeplini această

obligație.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.B.I., invocând incidența

motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În

dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

reclamantul invocă caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii

recurate referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiunea în

despăgubire dedusă judecății. Anume, reclamantul susține că instanța de apel a

statuat, pe de o parte, că acțiunea dedusă judecății, în raport de temeiul de

drept invocat, nu este prescrisă [la pagina 7 alin. (12)] pentru ca, ulterior,

să rețină că despăgubirile pretinse pot fi acordate "potrivit termenului

general de prescripție pe ultimii trei ani" [la pagina 8 alin. (6)], fără

însă a pronunța o soluție de admitere a acestei excepții.

În

consecință, reclamantul solicită înlăturarea considerentelor care pun în

discuție admiterea excepției prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire

de la momentul deposedării de către stat de imobilul în litigiu, întrucât

această excepție nu putea fi primită pentru argumentele pe care le detaliază pe

larg în justificarea caracterului imprescriptibil al unei astfel de acțiuni,

rezultat al interpretării, per a contrario, a dispozițiilor art. 1890 C. civ.,

precum și a aplicării prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ale

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma din 19 octombrie 2007 și,

respectiv, al incidenței posibilelor cauze de natură a întrerupe cursul

prescripției, cum ar fi existența regimului comunist.

Reclamantul

a mai invocat și caracterul contradictoriu al constatărilor instanțelor de fond

referitoare la existența în sarcina pârâtei a obligației de predare a terenului

și, mai apoi, la lipsa vinovăției pârâtei în legătură cu neîndeplinirea acestei

obligații.

În

dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

reclamantul susține că la judecata în fond s-au stabilit greșit limitele

investirii instanței, întrucât, atâta timp cât dreptul său la despăgubire s-a

născut în anul 1988, instanțele aveau a analiza cererea de despăgubire pentru

lipsa de folosință a terenului pentru ultimii 22 de ani și nu, cum greșit s-a

statuat, doar pentru ultimii 3 ani, după momentul emiterii deciziei de

restituire în natură a terenului în procedura Legii nr. 10/2001.

În

dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamantul susține că instanțele de fond au interpretat și aplicat greșit

dispozițiile art. 2 alin. (2), ale art. 3 și pe cele ale art. 9 din Legea nr.

10/2001 raportului juridic dedus judecății.

Anume,

reclamantul susține, în esență, că statuarea din cuprinsul art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, potrivit căreia exercitarea dreptului de proprietate asupra

bunurilor preluate abuziv de stat se face după primirea deciziei de restituire,

nu poate crea confuzie cu privire la faptul că dreptul de proprietate

recunoscut în cadrul legii de reparație este valabil din momentul deposedării

abuzive de către stat a fostului proprietar de imobil.

Ca

atare, reclamantul afirmă că, în raport de aceste dispoziții legale și de cele

ale art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilul se retrocedează în

starea în care se afla la data cererii de restituire și liber de orice sarcini,

era îndreptățit la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a întregului

teren preluat de statul comunist încă de la momentul deposedării abuzive.

Cât

privește terenul de 3916 mp teren, reclamantul arată că erau îndeplinite

condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei.

În

argumentarea acestei critici, reclamantul susține că instanțele de fond au

evaluat greșit probatoriile când au statuat cu privire imposibilitatea predării

terenului de către pârâtă, sub motiv că pentru acest teren au fost emise două

titluri de proprietate, întrucât titlul de proprietate emis în procedura Legii

nr. 18/1991 era lovit de nulitate.

Așa

fiind, reclamantul susține că pârâta cunoștea adevăratul proprietar al

terenului, în persoana sa, și că acesteia, în calitatea sa de detentor precar

al terenului din anul 1988, îi incumba atât obligația de predare a terenului,

cât și obligația de a repara prejudiciul cauzat fostului proprietar în ultimii

22 ani prin lipsirea de folosința terenului.

Reclamantul

susține, de asemenea, că argumentele reținute de instanțele de fond în

justificarea soluțiilor pronunțate contravin și prevederilor art. 480 C. civ.,

care consacră obligativitatea respectării dreptului de proprietate, precum și

celor ale art. 166 C. proc. civ., care impun respectarea autorității lucrului

judecat.

Reclamantul

arată că după pronunțarea Deciziei civile nr. 365 din 18 octombrie 2007 a

Curții de Apel Pitești, pârâta avea obligația să se conformeze și prevederilor

art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ. (să execute, de bună voie,

obligația de predare), precum și prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 (să încheie protocolul de predare primire în condițiile stipulate de

acest text de lege) și că, dată fiind nerespectarea acestor obligații, instanța

de apel avea a face aplicarea și în această cauză, ca în alte cauze similare, a

prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, care impuneau obligarea pârâtei la

plata unei sume de bani calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a terenului restituit.

În

dezvoltarea criticilor, reclamantul susține și că hotărârea recurată a fost

dată, inclusiv în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune,

cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (2), art. 3 și art. 9 din Legea nr.

10/2001, în esență, susținând că aceste texte legale se constituie în temei de

drept atât pentru pretenția de restituire în natură a imobilelor preluate de

stat abuziv, cât și pentru pretenția de plată a despăgubirilor reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință pentru aceste imobile.

Cât

privește soluția de respingere a cererii de despăgubire pentru lipsa de

folosință a terenului în suprafață de 1448 mp teren, pentru care, în procedura

Legii nr. 10/2001 i-au fost acordate despăgubiri, reclamantul susține că a fost

pronunțată cu încălcarea prevederilor "Legii nr. 10/2001, art. 20

Constituție și Convenției Europene privind apărarea Drepturilor Omului".

Reclamantul

arată că ANRP București îi poate acorda cu titlu de despăgubire doar valoarea

de circulație a terenului de 1448 mp, și susține că în aplicarea dispozițiilor

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, față și de împrejurarea că până la

această dată titlul de despăgubire nu a fost emis, este îndreptățit să fie

despăgubit și cu contravaloarea lipsei de folosință pentru acest teren.

Reclamantul

mai critică hotărârea instanței de apel ca fiind greșită și din perspectiva

prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenție și ale art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a

jurisprudenței instanței de contencios european generată în aplicarea acestor

prevederi (cu trimitere la anumite hotărâri de speță), întrucât prin soluția

pronunțată a înlăturat, "printr-o evidentă inechitate, speranța legitimă

(…) cu privire la concretizarea dreptului la restituirea fructelor civile"

pentru terenul în litigiu.

În

finalul memoriului de recurs, reclamantul prezintă "condițiile și

întinderea prejudiciului suferit pentru lipsa de folosință" a întregului

teren în suprafață de 5364 mp, susținând că singura "metodă obiectivă

aplicabilă în speță, privind evaluarea prejudiciului, este cea raportată la

situația locală, astfel cum este percepută și concretizată prin Hotărârile de

Consiliu Local", pentru argumentele descrise pe larg, și solicită a se

avea în vedere modul de calcul a despăgubirii prezentat de expertul C.,

apreciind că sunt suficiente elemente care să contureze o evaluare corectă a

prejudiciului suferit de către instanța de recurs.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit, pentru următoarele

considerente:

În

drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă partea a doua

a unei hotărâri judecătorești și, anume, pe considerentele acesteia, în care

sunt prezentate faptele reținute, rezultat al evaluării probatoriilor

administrate și, respectiv, dispozițiile legale aplicate și care fundamentează

soluția.

Motivarea

contradictorie presupune ca hotărârea recurată să cuprindă în considerentele

sale (și, nu prin raportare la apărările părților) constatări de fapt distincte

și contradictorii care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și,

pe cale de consecință, exercitarea de către Înalta Curte a controlului în ceea

ce privește aplicarea legii.

Totodată,

motivarea contradictorie nu se confundă cu eroarea de fapt pretins săvârșită de

instanțele de fond, ca urmare a interpretării greșite a probatoriilor.

Eroarea

de fapt ori omisiunea pronunțării instanțelor asupra unor dovezi administrate

la judecata în fond, puteau fi invocate în fața instanței de recurs doar prin

intermediul motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 10 și pct. 11 C.

proc. civ. care, însă, au fost abrogate prin dispozițiile O.U.G. nr. 138/2000,

astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 219/2005.

Cât

privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., el poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o

încălcare expresă și reală a legii, anume, când soluția este în contradicție cu

legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății și înlăturarea

acestei contradicții se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost

pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

În

fine, criticile de nelegalitate trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii

atacate și nu pe chestiuni de drept străine raportului juridic dedus judecății

în fața instanțelor de fond, întrucât, în caz contrar, partea nu poate

justifica interesul în exercitarea căii de atac a recursului.

În

speța supusă analizei, se constată că reclamantul subsumează motivului de

recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica potrivit

căreia considerentele hotărârii recurate relative la excepția prescripției

dreptului material la acțiune ar fi contradictorii ca, de altminteri, și

constatările de fapt relative la existența obligației de predare a terenului de

către pârâtă și cele relative la lipsa sa de vinovăție cât privește

neîndeplinirea acestei obligații.

Verificând

cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, se constată că statuările de fapt

și de drept ale instanței de apel privind chestiunea prescripției dreptului la

acțiune nu sunt contradictorii.

Dimpotrivă,

instanța de apel a răspuns criticilor formulate de reclamant, explicând că

analiza excepției s-a realizat în raport de obiectul și temeiul juridic al

cererii în despăgubire dedusă judecății, astfel cum aceasta a fost precizată și

calificată la judecata în primă instanță.

Anume,

instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiunea în despăgubire

pentru lipsa de folosință a terenului restituit în procedura Legii nr. 10/2001

s-a născut la momentul emiterii dispoziției de restituire în natură a

terenului, astfel cum prevăd dispozițiile acestei legi speciale de reparație,

adică la data 18 octombrie 2007.

În

raport de acest moment, instanța de apel a constatat că cererea în despăgubire,

înregistrată la data 28 mai 2010, este formulată în interiorul termenului

general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, termen care s-ar fi împlinit la data de 18 octombrie

2010, caz în care excepția prescripției dreptului material la acțiune nu poate

fi primită, astfel cum corect a statuat și prima instanță.

Prin

intermediul acestui motiv de recurs, reclamantul dezvoltă și argumente potrivit

cărora instanțele de fond au interpretat și aplicat greșit mai multe dispoziții

ale Legii nr. 10/2001 atunci când au stabilit că dreptul său la despăgubire

s-ar fi născut la data emiterii dispoziției de restituire în natură, 18

octombrie 2007 și nu în anul 1988, astfel cum a pretins. Aceste argumente se

circumscriu însă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și vor fi analizate în cadrul acestui motiv.

În

raport de considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că nu poate

primi solicitarea reclamantului de a se înlătura din cuprinsul hotărârii

recurate considerentele care au fundamentat soluția de respingere a excepției

prescripției dreptului la acțiune, favorabilă reclamantului, sub motiv că

acestea ar pune în discuție caracterul imprescriptibil al unei acțiuni în

despăgubire pentru perioada de timp anterioară emiterii dispoziției de restituire

în natură.

De

altminteri, referitor la această solicitare, reclamantul afirmă,

contradictoriu, că instanțele de fond ar fi procedat la analiza implicită a

excepției prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubire pentru

perioada 1988 - 2007, însă a omis să pronunțe o soluție explicită cu privire la

această chestiune.

Cât

privește critica prin care se invocă caracterul contradictoriu al constatărilor

de fapt ale instanțelor de fond relative la existența în sarcina pârâtei a

obligației de a preda terenul, pe de o parte și, respectiv, la lipsa de

vinovăție a pârâtei pentru întârzierea în predarea terenului, ca și condiție

pentru angajarea răspunderii civile delictuale, pe de altă parte, Înalta Curte

constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Aceasta,

întrucât, considerentele hotărârii nu evidențiază existența unor statuări

intrinseci, distincte și contradictorii, cele două chestiuni de fapt fiind

analizate în succesiunea impusă de necesitatea verificării condițiilor

răspunderii civile delictuale.

De

altfel, în argumentarea criticii, reclamantul contestă ca fiind greșită cea de

a doua constatare de fapt, relativă la lipsa de vinovăție a pârâtei, susținând,

cu trimitere la unele probatorii, că pârâta se face vinovată de neîndeplinirea

obligației de predare a terenului, întrucât putea aprecia că titlul de

proprietate emis unor terțe persoane pentru terenul în litigiu era lovit de

nulitate.

O

astfel de critică, prin care se pretinde săvârșirea unei erori de fapt de către

instanțele de fond, în aprecierea probatoriilor administrate, nu se confundă cu

critica privind contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri și, în

condițiile abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu poate face

obiectul analizei instanței de recurs.

Referitor

la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit, întrucât reclamantul nu dezvoltă

nicio critică prin care să evidențieze pretinsa denaturare de către instanțele

de fond a naturii actului juridic dedus judecății.

Astfel,

potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este caz de modificare a unei hotărâri,

atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății (în

înțelesul material al acestuia, de negotium iuris) i-a schimbat natura ori

înțelesul, denaturându-i clauzele clare și neechivoce.

În

speță, fără să facă referire la un asemenea act care să fi fost dedus

judecății, reclamantul reiterează susținerea potrivit căreia instanțele de fond

au dat o interpretare greșită mai multor dispoziții ale Legii nr. 10/2001 (pe

care le detaliază și cu privire la care propune o altă interpretare) atunci

când au stabilit că dreptul său la despăgubire s-a născut la data de 18

octombrie 2007, data emiterii deciziei de restituire, și nu în anul 1988,

astfel cum a pretins, critici care, astfel cum s-a arătat, vor fi analizate în

cadrului motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând

criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că nu pot fi primite pentru

considerentele ce vor urma.

Instanțele

de fond, în urma precizărilor formulate de reclamant, s-au învestit cu judecata

unei cereri în despăgubire pentru lipsa de folosință a unui teren în suprafață

totală de 5355 mp, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Condițiile

de acordare a contravalorii lipsei de folosință pentru imobilele ce au făcut

obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt stabilite

prin dispozițiile art. 25 (5) coroborate cu cele ale art. 40 din această lege

specială de reparație, dispoziții care fac aplicarea la un caz particular a

condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art. 998 -

999 C. civ.

Potrivit

dispozițiilor legii speciale sus-menționate, dreptul de despăgubire pentru

lipsa de folosință a unor astfel de imobile se naște la momentul expirării unui

termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de

restituire.

În

consecință, cât timp și-a întemeiat pretenția de despăgubire pentru lipsa de

folosință a terenului în litigiu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și cât timp

dispozițiile acestei legi de reparație stabilesc momentul la care se naște

dreptul de despăgubire, reclamantul nu poate solicita ca, pe cale de

interpretare, acest moment să fie mutat la o altă dată, în speță, la data de 28

decembrie 1988, când antecesoarea pârâtei a primit de la stat terenul în

folosință.

Așa

fiind, analizarea de către instanțele de fond a excepției prescripției dreptului

material la acțiune raportat la momentul emiterii dispoziției de restituire în

natură a terenului către reclamant, precum și a temeiniciei pretenției de

despăgubire, raportat tot la acest moment, nu se constituie într-o greșită

stabilire a limitelor judecății ori într-o încălcare a principiului

disponibilității, cum eronat se afirmă, ci într-o respectare a principiului

legalității, care impune atât părților litigante, cât și instanțelor ca

judecata să se desfășoare în acord cu dispozițiile legale invocate ca fundament

juridic.

Totodată,

în condițiile în care legea specială prevede cu claritate momentul la care se

naște dreptul la acțiune, solicitarea reclamantului ca, pe cale de interpretare

a dispozițiilor art. 2 alin. (2), art. 3 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.,

să se constate că dreptul său la acțiune s-ar fi născut la o altă dată, anume

la data de 28 decembrie 1988, nu poate fi primită, întrucât o astfel de interpretare

ar contraveni textelor legale aplicate raportului juridic dedus judecății la

judecata în fond, invocate ca temei juridic al pretenției în despăgubire.

De

altminteri, este de observat că prin dispozițiile legale mai sus arătate nu se

reglementează în favoarea persoanelor îndreptățite, în înțelesul legii

speciale, vreun drept de despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilelor și

nici în sarcina entităților deținătoare obligații la plata unor astfel de

despăgubiri.

Dispozițiile

legale arătate nu statuează, astfel cum se afirmă, nici cu privire la

caracterul prescriptibil ori imprescriptibil al unor cereri în despăgubire

pentru imobilele ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul

prevederilor art. 1890 C. civ., chestiune de drept care, fiind străină

judecății instanțelor de fond în procesul pendinte, nu poate fi analizată nici

de instanța de recurs.

În

acest context al analizei este de menționat și că dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, pe lângă faptul că nu au fost reținute ca fiind

incidente raportului juridic dedus judecății, nu puteau fi nici invocate la

data de 28 mai 2010 ca temei juridic al vreunei pretenții, întrucât au fost

abrogate prin dispozițiile art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009.

Totodată,

este de observat că reclamantul, în susținerea criticii privind greșita

aplicare de către instanțele de fond a prevederilor art. 40 coroborate cu cele

ale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și cu cele ale art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia analizării condițiilor răspunderii civile

delictuale, nu dezvoltă aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci

aspecte de netemeinicie.

Anume,

reclamantul se rezumă să critice statuările instanțelor de fond referitoare la

existența cauzelor obiective care au condus la imposibilitatea încheierii de

către părți a protocolului de predare primire a terenului în suprafață de 3916

mp și pe cele referitoare la lipsa de vinovăție a pârâtei cât privește

neîndeplinirea obligației de predare a terenului.

Acestea

sunt însă elemente de fapt ale procesului deduse din coroborarea mijloacelor de

probă administrate în cauză, inclusiv referirea la efectele actelor juridice

nule, și ele nu pot face, astfel cum s-a arătat, obiect al controlului

exercitat de instanța de recurs.

De

altminteri, deși invocă în apărare dispozițiile legale mai sus arătate,

reclamantul nu a probat faptul formulării vreunei solicitări către pârâtă ori

către executorul judecătoresc pentru predarea suprafeței de 3916 mp teren,

afirmând că demersurile sale au fost doar verbale.

În

acest context analizei, Înalta Curte observă că aspectele relative la

întinderea și condițiile prejudiciului prezentate de reclamant prin recurs nu

au fost analizate de instanța de apel, pentru considerentele expuse în

hotărâre, caz în care ele nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Cât

privește soluția de respingere a cererii de despăgubire pentru terenul în

suprafață de 1448 mp pentru care, în procedura Legii nr. 10/2001 reclamantului

i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent, se constată că reclamantul

nu își fundamentează critica pe considerentele de drept ale instanței de apel.

Anume,

reclamantul formulează această critică în termeni generali, susținând că

soluția ar încălca prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe cele

ale art. 20, Tratatele internaționale privind drepturile omului, din

Constituția României și pe cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului,

fără a arăta în ce anume ar consta această încălcare.

Astfel

de critici, formulate în termeni generali, prin trimitere la o normă de drept

care s-a constatat că nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății și,

respectiv, la dispoziții constituționale ori convenționale, fără însă a se

arăta relevanța acestora din punct de vedere al analizei, nu întrunesc cerința

referitoare la motivarea recursului în conformitate cu dispozițiile

procedurale, motiv pentru nu pot fi primite și analizate.

În

același sens, susținerea de către reclamant că acordarea unei despăgubiri

pentru terenul în suprafață de 1448 mp s-ar justifica pe faptul întârzierii

emiterii titlului de despăgubire de către autoritățile statului, nu se

constituie într-o critică de nelegalitate la adresa hotărârilor recurate și,

mai mult, ignoră cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata în fața

instanțelor de fond.

Aceasta,

întrucât, o astfel de despăgubire, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea

emiterii titlului de despăgubire în cadrul legii speciale, nu se confundă cu

despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului,

care a făcut obiectul analizei instanțelor de fond în procesul pendinte.

În

fine, este de menționat că, în materia imobilelor preluate abuziv de statul

comunist, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, statul

român beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile

destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze

raporturile de proprietate.

Așa

fiind, pretențiile de despăgubire pentru astfel de imobile, preluate abuziv de

statul comunist, trebuie formulate de persoanele îndreptățite în cadrul

procedurilor și cu respectarea condițiilor impuse de actele normative de

reparație, și nu în afara cadrului legal instituit de legiuitor pentru

acordarea de compensații pentru aceste imobile.

Ca

atare, constatarea de către instanțele de fond a faptului că în procesul

pendinte reclamantul nu este îndreptățit să primească un anumit tip de

despăgubire, întrucât, în raport de probatoriile administrate s-a constatat

neîndeplinirea condițiilor impuse de legea specială pentru acordarea acesteia,

nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 6 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și nici pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, cum eronat se afirmă prin recurs.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.B.I. împotriva Deciziei nr. 158

din 17 decembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 iunie 2014.

Procesat

de GGC - GV