ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2015

Decizia nr. 1223/2015

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data 30 septembrie 2011, sub nr. x/90/2011, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat obligarea acesteia la plata de despăgubiri civile, reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea sa, în suprafața de cca 1540 mp, situat în intravilanul comunei C., pe ultimii trei ani, anterior introducerii acțiunii, despăgubiri ce se solicită a fi reactualizate până la data plații efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2498 din 2 noiembrie 2011 a Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei și a fost respinsă acțiunea reclamantului A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea sentinței s-a reținut că prejudiciul invocat de reclamant constând în lipsa de folosință a terenului nu este cauzat de eventuala faptă a pârâtei de a folosi construcția, chiar reclamantul subliniind în cererea de chemare în judecată că amplasamentul construcției pe terenul său face imposibilă folosirea acestuia.

Prin urmare, indiferent dacă probele administrate în cauză ar confirma susținerea reclamantului în sensul că pârâta folosește construcția, acest fapt nu ar avea nicio relevanță cu privire la cererea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, o atare obligație de despăgubire neputând fi reținută decât în sarcina proprietarului construcției, întrucât simpla existență a acesteia, independent de folosirea ei, împiedică exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 18/A-COM din 21 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, dispunându-se anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

În considerentele deciziei s-a reținut că pe perioada de la încheierea procesului-verbal de licitație și cel puțin până la rămânerea irevocabilă a sentinței prin care s-a dispus anularea licitației, dobânditoarea construcției situată pe terenul în discuție, SC B. SRL l-a folosit și a realizat venituri din exercitarea unor activități comerciale, fiind evident că în acest mod l-a prejudiciat pe reclamant în calitate de proprietar. S-a concluzionat de instanța de apel, că în mod greșit a apreciat tribunalul că pârâta nu are calitate procesuală pasivă și că obligația la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului revine eventual proprietarului construcției, deoarece simpla existență a construcției împiedică exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă SC B. SRL, care a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 315 din 30 ianuarie 2013.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, sub nr. x/90/2013.

Prin cererile formulate de reclamant, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., acesta și-a precizat pretențiile, în sensul că solicită despăgubiri în cuantum de 207.000 RON, constând în lipsa de folosință pentru suprafața de 1914 mp.

Prin Sentința civilă nr. 913 din 3 iulie 2014, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis în parte, acțiunea, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 59.000 RON, reprezentând despăgubiri civile, precum și cheltuieli de judecată de în sumă de 9.771 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat, constând în lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1914 mp, pe ultimii trei ani, anterior introducerii acțiunii, s-a avut în vedere categoria de folosință a imobilului astfel cum este înscrisă în titlul de proprietate al reclamantului, respectiv curți - construcții, intravilan.

În acest sens, s-a argumentat că valoarea prejudiciului suferit de reclamant trebuie determinată, conform variantei a II-a din raportul de expertiză realizat de expertul D., întrucât, pe de o parte, terenul în litigiu nu aparține domeniului public, pentru a-i putea fi aplicate chiriile practicate de primării, subiecții raportului juridic dedus judecății fiind persoane fizice și juridice private. Pe de altă parte, ofertele date de primării nu respectă dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006, în sensul că niciuna din acestea nu a apelat la serviciile de specialitate pentru determinarea valorii unitare de închiriere sau concesionare a terenurilor aparținând domeniului public, fiind stabilite fără un studiu de fundamentare, în baza unei propuneri a membrilor consiliului local, adică în mod arbitrar.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamantul A., cât și pârâta SC B. SRL.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 377/A-C din 27 octombrie 2014 a respins ambele apeluri.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut față de apelul declarat de reclamantul A., privind cuantumul despăgubirilor că acestea au fost acordate în mod corect de către prima instanță, conform variantei a II-a din raportul de expertiză realizat de expertul D., în acest sens s-a apreciat că nu pot fi avute în vedere chiriile practicate de primării, întrucât acestea vizează bunurile din domeniu public și care au un regim juridic distinct față de bunurile proprietate privată.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta SC B. SRL, instanța de apel a reținut că, lipsa de folosință aferentă unui teren nu reprezintă echivalentul contravalorii terenului, întrucât în ipoteza ocupării fără drept a unui teren, proprietarul își păstrează o parte din atributele dreptului de proprietate, fiind afectată doar folosința, astfel că determinarea cuantumului acestor despăgubiri trebuie să se realizeze raportat la această împrejurare.

A mai reținut instanța de apel că este nereală susținerea apelantei-pârâte, conform căreia nu s-ar fi realizat o identificare exactă a terenului în litigiu, întrucât, deși prin art. 107 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperație s-a prevăzut că terenurile transmise în folosință pe durată nedeterminată și fără plată în vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum își mențin acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor, în jurisprudența CEDO, respectiv cauza Moculescu c. României s-a decis că, în ipoteza în care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului afectat de un drept de folosință, nu este respectat raportul de proporționalitate impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 în situația în care persoana beneficiară a reconstituirii nu are posibilitate de a obține despăgubiri pentru lipsa de folosință ca urmare a existenței construcțiilor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul A. și pârâta SC B. SRL.

Recursul reclamantului A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării pârâtei la plata despăgubirilor în sumă de 207.000 RON.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel, în mod greșit și-a însușit opinia primei instanțe, confirmând soluția pronunțată de Tribunalul Vâlcea privind înlăturarea variantei I din expertiza D., având în vedere că nu exista niciun text de lege care să justifice statuarea instanței, în sensul că, chiriile stabilite prin acte ale organelor administrației publice locale ar fi aplicabile, exclusiv, terenurilor ce aparțin domeniului public, sens în care apreciază că această motivare a instanței este nelegală

Mai susține recurentul că, instanța de apel a ignorat și jurisprudența în materie, depusă la dosarul cauzei, din care rezulta că, chiriile practicate de primării, pentru un teren din aceeași categorie cu cel din litigiu, situat într-o zonă similară, chiriile respective constituind criteriul pe baza căruia s-a stabilit irevocabil, cuantumul despăgubirilor acordate pentru lipsa de folosință, aspect care, potrivit deciziei recurate apare lipsit de relevanță.

Tot în susținerea acestui motiv de recurs, se arată că prin decizia pronunțată s-a aplicat greșit legea, fiind eronat argumentul că, chiriile "stabilite de primării" n-ar putea fi luate în considerare la evaluarea despăgubirilor, pe motiv că, astfel, s-ar încălca art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006, întrucât acest act normativ are o altă reglementare, nefiind incident în cauza de față.

Critica vizând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au determinat convingerea instanței, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că decizia atacată se rezumă la formularea câtorva considerente cu caracter general, fără a răspunde, concret criticilor formulate de reclamant împotriva sentinței și fără a se arata motivele de fapt și de drept care au determinat convingerea instanței de apel, pentru adoptarea soluției pronunțate.

Recursul pârâtei SC B. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii formulată de reclamantul A.

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta susține că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ., având în vedere că pe parcursul procesului, reclamantul nu a făcut dovada folosirii de către SC B. SRL a suprafeței de 1540 mp sau de 1914 mp, cum ulterior și-a precizat pretențiile.

Mai susține recurenta-pârâtă că, din probele administrate în cauză nu rezultă că aceasta l-a împiedicat pe reclamant să-și folosească terenul neîngrădit, iar din extrasul de carte funciară, întinderea parcelei de teren care ar putea face obiectul litigiului este, eventual, echivalentul bănesc al folosinței pentru suprafața de 564 mp, nicidecum suprafața de 1540 mp, de a cărei folosința a fost lipsit reclamantul, cu atât mai puțin suprafața de 1914 mp.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că a folosit terenul de sub construcție - pe perioada cuprinsă între data adjudecării la licitație și data solicitării în instanță a anularii licitației - exercitând, cu bună-credință, prerogativele dreptului de proprietate asupra construcției dobândite de la antecesoarea E., precum și cu dreptul de folosință asupra terenului de sub construcție - în virtutea unui drept de superficie a cărui existență era recunoscută de art. 492 C. civ.

În acest context, se susține că, pentru existența răspunderii civile, în condițiile art. 998 și art. 999 C. civ., în mod necesar trebuia să se fi produs un prejudiciu, întrucât fără pagubă nu poate lua naștere obligația de a despăgubi.

Astfel, contravaloarea lipsei de folosința a terenului ar trebui raportată la suprafața de 564 mp, cât reprezintă amprenta la sol a clădirii ți trotuarul de gardă și la veniturile pe care reclamantul le-ar fi realizat dacă ar fi folosit el însuși terenul respectiv, doar aceste venituri ar reprezenta prejudiciul direct din patrimoniul persoanei păgubite.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul reclamantului A., se va reține că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelant în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentului care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" și prin urmare, critica nu va fi reținută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În ceea ce privește critica recurentului referitoare la faptul că dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006 nu sunt aplicabile în cauză, se constată că aceasta este întemeiată, având în vedere că, așa cum rezultă din titlul actului normativ, O.U.G. nr. 54/2006, privește regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietatea publică, care se aplica numai în domeniul contractelor menționate și numai cu privire la bunurile aparținând domeniului public, ceea ce în speța de fată, nu este cazul.

În privința recursului pârâtei SC B. SRL, Înalta Curte apreciază că pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., indicat ca și temei de drept pentru susținerea căii de atac nu este incident în speță, astfel că, instanța de recurs constată că motivele de nelegalitate astfel cum au fost dezvoltate pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca acestea să fie analizate din această perspectivă.

Astfel, în argumentarea acestui motiv de recurs, pârâta susține că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 998 C. civ., având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada folosirii de către SC B. SRL a suprafeței de 1540 mp sau de 1914 mp, pentru că terenul nu era împrejmuit.

Din acest punct de vedere se constată, potrivit art. 292 C. proc. civ., că instanța de apel putea încuviința și administra probe care ar fi rezultat din dezbateri, iar în acest context se reține că proba cu expertiză topografică solicitată de către pârâtă, prin Încheierea din 13 octombrie 2014 a fost respinsă fără o motivare care să susțină înlăturarea acesteia, deși această probă se impunea pentru a se verifica suprafața reală folosită de pârâtă, având în vedere faptul că prima instanță nu a admis obiecțiunile formulate în cauză.

Așa fiind, se constată că, instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză, sens în care se impune completarea probatoriului în vederea unei interpretări judicioase și coroborate a întregului material probator administrat în raport de normele legale incidente, urmând ca celelalte critici evocate de părți să fie analizate de către instanța de trimitere, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced și pentru soluționarea unitară a cauzei, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 377/A-C din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 377/A-C din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI