ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5979/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5979/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 881 din 07

martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 198/100/2009 al Tribunalului Maramureș

s-a admis în parte acțiunea precizată promovată de reclamanta SC T. SRL, în

contradictoriu cu pârâtele SC P. SRL și SC P.P. SRL, și, în consecință, au fost

obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 7.137 euro/lună cu titlu de

despăgubiri, începând cu data de 12 ianuarie 2009 și până la data pronunțării

hotărârii.

Pentru a dispune în acest

sens, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin procesul-verbal de

vânzare încheiat la data de 06 octombrie 2008 cu ocazia vânzării prin licitație

publică a terenului situat în Baia Mare, în suprafață de 4.758 m.p., înscris în

C.F. A Baia Mare, nr. top. 1/3/2, 1/5/1, 2/1/1 și 3/991 proprietatea debitoarei

insolvente SC R. SA Baia Mare, reclamanta din prezenta cauză a fost declarată adjudecatară

a acestui teren. În baza acestui proces-verbal a fost încheiat la data de 05

noiembrie 2008 actul de adjudecare în cuprinsul acestuia consemnându-se că adjudecatarul

face dovada achitării prețului de adjudecare în cuantum de 254.255,4 euro echivalent

a 984.476,90 RON, la cursul valutar din data licitației din 06 octombrie 2008, respectiv

1 euro=3,872 RON astfel suma de 100.000 RON cu O.P. din 06 octombrie 2008 și suma

de 884.476,90 RON cu O.P. din 04 noiembrie 2008. S-a menționat faptul că actul de

adjudecare constituie titlu de proprietate, însoțit de procesul-verbal de licitație

încheiat conform art. 120 alin. (2) din Legea privind procedura insolvenței, în

condițiile art. 515 și 516 C. proc. civ., în caz contrar constituind titlu executoriu.

În procesul-verbal de

vânzare s-a consemnat faptul că terenul scos la vânzare este ocupat parțial de construcții

dobândite de terți prin divizarea debitoarei SC R. SA, acest aspect fiind confirmat

și de expertul tehnic judiciar A.A. Astfel, în cuprinsul expertizei tehnice judiciare

întocmită în prezenta cauză este consemnat faptul că, proprietarul tabular al clădirilor

înscrise în cartea funciară, respectiv baracă metalică cu suprafața construită de

288,29 m.p., clădire atelier cu suprafața construită de 336,08 m.p. și clădire birouri

cu suprafața de 72,81 m.p. este SC P. SRL, cu titlu de drept divizare, dobândit

prin convenție în cotă de 1/1.

Expertul a susținut faptul

că toate construcțiile au fundație sau sunt încastrate în beton, respectiv toate

construcțiile au caracter definitiv.

Din punct de vedere cadastral

terenul este înscris în C.F. A Baia Mare proprietarul tabular al terenului fiind

SC T. SRL Baia Mare.

Între SC P. SA (în prezent

SC P. SRL prin schimbarea formei juridice) și pârâta SC P.P. SRL a fost încheiat

la data de 01 octombrie 2001 un contract de asociere în participațiune pentru o

perioadă de 25 de ani începând cu data de 01 octombrie 2001 asociatul SC P. SA participând

la asociere cu imobilele situate în Baia Mare), sub nr. top. 1/3/2, 1/5/1, 2/1/1,

3/971.

Prin interogatoriul luat

pârâtei SC P. SRL, aflat la dosar, s-a confirmat faptul că terenul și clădirile

situate pe acesta sunt folosite de ambele societăți pârâte.

Referitor la primul capăt

de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate,

posesie și folosință terenul, s-a reținut faptul că, pe de o parte pe acest teren

sunt amplasate construcțiile proprietatea pârâtei SC P. SRL dobândite cu titlu legal,

acestea au fundație sau sunt încastrate în beton având astfel caracter definitiv,

iar pe de altă parte la data dobândirii terenului de către reclamantă prin adjudecare

(05 noiembrie 2008) aceasta cunoștea situația și caracterul acestor construcții

acceptând această situație.

În ceea ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâtelor de a plăti reclamantei

despăgubiri începând cu data de 05 noiembrie 2008 (data adjudecării) și până la

eliberarea efectivă și predarea terenului către reclamantă, s-a reținut că acesta

va fi admis numai în parte respectiv pentru perioada 12 ianuarie 2009 (data promovării

acțiunii) și până la data pronunțării prezentei sentințe în condițiile în care pe

de o parte în prezenta cauză obligația de plată a despăgubirilor datorate pentru

lipsa de folosință a terenului este scadentă numai de la data punerii în întârziere

a pârâtei ca efect al înregistrării acțiunii, iar pe de altă parte în prezent eliberarea

terenului nu este posibilă pentru motivele expuse anterior.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului au fost avute în vedere

concluziile expertizei întocmite de expert tehnic judiciar, prin raportare la valoarea

de piață a unui m.p. de teren închiriat în zona respectivă, lipsa de folosință fiind

astfel de 1,5 euro/m.p., iar raportat la întreaga suprafață de 4.758 m.p.

Pentru considerentele

sus-menționate în baza dispozițiilor art. 480, 481 și 998 C. civ., acțiunea a fost

admisă în parte.

Prin decizia civilă

nr. 190 din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâte, iar sentința a

fost schimbată în parte în sensul că s-a respins cererea privind obligarea pârâtelor

la plata despăgubirilor. Au fost menținute restul dispozițiilor. Culpa procesuală

a intimatei fiind dovedită aceasta a fost obligată să plătească apelantei SC

P.P. SRL cheltuieli de judecată în sumă de 35.008,15 RON.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a promovat

o acțiune reală imobiliară din care a înțeles să valorifice și să exercite un drept

real purtând asupra unui imobil teren. Ea a pretins ca pârâtele să îi predea terenul

afectat de construcțiile cu caracter definitiv care se află însă în proprietatea

pârâtei SC P. SRL.

Acțiunea a îmbrăcat forma

unei acțiuni petitorii prin care s-a solicitat instanței să stabilească în mod direct

că reclamantul este titularul dreptului real de proprietate asupra terenului pe

care se află edificate construcțiile aflate în proprietatea pârâtei SC P. SRL.

Dezlegarea raportului

juridic litigios depinde de lămurirea în prealabil a două chestiuni: 1. dacă reclamanta

se bucură de toate prerogativele dreptului de proprietate despre care pretinde că

la dobândit în urma unui proces de adjudecare, și 2. dacă prin conduita sa proprietarul

construcției edificate pe acest teren încalcă dreptul subiectiv de proprietate al

reclamantei cauzându-i un prejudiciu material.

a dobândit cu ocazia vânzării prin licitație publică terenul situat administrativ

în Baia Mare. Terenul scos la vânzare era însă ocupat parțial de construcții cu

caracter definitiv aflate în patrimoniul altor subiecte de drept. Prin urmare, reclamanta

cunoștea la data dobândirii acestui teren problemele referitoare la conținutul juridic

și limitele exercitării dreptului de proprietate. Ea avea reprezentarea clară a

faptului că atributul folosinței (jus utendi și jus pruendi) terenului afectat de

construcții revine altor persoane. La data adjudecării acestei construcții erau

încorporate în teren resorturile prezumției de proprietate întemeiată pe relația

dintre bunul accesoriu (construcție) și bunul principal (teren) fiind în mod incontestabil

înlăturate. Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu erau în acest context clar trasate, proprietarul terenului neputând exercita

atributele folosinței cu privire la terenul aferent construcțiilor.

sunt întotdeauna conduite umane prin care se cauzează altei persoane un prejudiciu.

Conduitele ilicite în planul răspunderii civile se obiectivează în acțiuni sau inacțiuni

prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altor persoane.

Or, față de împrejurarea că reclamanta cunoștea care sunt limitele exercitării dreptului

de proprietate asupra terenului în litigiu, nu se poate reține că prin conduita

sa pârâtele ar încălca dreptul subiectiv de care reclamanta se prevalează. Comportamentul

concret al pârâtelor nu s-a schimbat, după data la care reclamanta a adjudecat terenul

în litigiu. În concret, situația a rămas aceeași. Și înainte de vânzarea terenului

construcțiile existau și erau utilizate de către pârâte. Prin urmare, pârâtele nu

pot fi acuzate de comiterea unui delict sau a unui cvasidelict care să justifice

angajarea răspunderii lor civile delictuale și implicit repararea prejudiciului

pretins de reclamantă.

La data adjudecării dreptului

de proprietate al SC T. SRL asupra terenului în litigiu manifestarea exterioară

a dreptului de proprietate al SC P. SRL asupra construcției se realiza și prin acte

materiale de folosință cu privire la terenul aferent construcțiilor și cel necesar

pentru ca exploatarea construcțiilor să se realizeze în condiții de normalitate.

Obiectivarea drepturilor

reale este tocmai posesia ca stare de fapt. Prin urmare, actele materiale și actele

juridice în care se obiectiva la acel moment dreptul subiectiv invocat de proprietara

construcției edificate pe terenul în litigiu constituiau componente materiale ale

aparenței unei superficii. Reclamanta avea repere care să permiteau nașterea unei

prezumții puternice că între dreptul pe care tindea să-l dobândească și aparența

sa în sens restrâns nu există o suprapunere reală. Pe baza obiectivării dreptului

de proprietate asupra construcțiilor în acte materiale de stăpânire și asupra terenului

în litigiu, exista la acea dată nu doar o aparență simplă și care ar fi putut fi

ușor înlăturată prin evidențierea nonidentității dintre entitatea care a creat-o

(SC P. SRL) și adevăratul titular al dreptului (persoana juridică de la care SC

T. SRL a dobândit terenul în litigiu), ci o aparență amplificată la nivelul unei

anumite comunități și consolidată prin puterea ei de a induce în eroare, cu consecința

sporirii dificultății de a afla adevărul.

Aparența amplificată a

unei superficii care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă

putea naște serioase îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului

de a transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate.

În consecință, riscul

evicțiunii pentru un dobânditor diligent și prudent era facil de sesizat. În calitate

de proprietară a construcțiilor edificate pe teren SC P. SRL și cel puțin la nivel

aparent al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate putea oricând „pretinde”

să nu i se nesocotească dreptul de folosință asupra terenului pe care se află edificate

aceste construcții, precum și asupra terenului necesar pentru ca exploatarea construcțiilor

să se realizeze în condiții de normalitate.

Nu în cele din urmă, reclamantei

îi revine obligația generală și negativă de a nu aduce atingere dreptului de proprietate

al SC P. SRL asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu și care s-a constituit

anterior titlului de care cea dintâi se prevalează.

Prin urmare, pârâta SC

P. SRL își poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor

construcții (care implică și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află

edificate aceste construcții, precum și asupra terenului necesar pentru ca exploatarea

construcțiilor să se realizeze în condiții de normalitate), în mod direct și nemijlocit,

fără concursul altei persoane, drepturile constituite în favoarea sa având deplină

legitimitate și fiind în aceste condiții opozabile reclamantei.

Analiza subiectivă și

obiectivă a comportamentului concret al pârâtelor ținând cont de condițiile concrete

ale speței, a condus instanța de apel la concluzia că prin conduita lor, pârâtele

nu încalcă vreun drept subiectiv sau vreun interes legitim al reclamantei.

Nefiind întrunite condițiile

angajării răspunderii civile delictuale, Tribunalul nu putea obliga pârâtele la

plata unor despăgubiri, contradicția dintre elementele ce alcătuiesc silogismul

judiciar al primei instanțe fiind evidentă.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta. Arată că decizia atacată cuprinde motive străine de

natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica din apel a vizat

nerespectarea de către prima instanță a unui pretins drept de proprietate al pârâtei

P.P., precum și încălcarea dispozițiilor din materia privatizării, nefiind

invocată existenta unui drept de superficie asupra terenului aflat în proprietatea

reclamantei.

Pentru a se putea opune

dreptul de superficie, era necesar ca pârâta să fi făcut cerere reconvențională

prin care să fi cerut instanței constatarea dreptului sau de superficie asupra terenului.

În lipsa cererii reconvenționale, nu se putea antama această problemă nici măcar

în fața primei instanțe și cu atât mai mult în cadrul apelului.

Hotărârea este lipsită

de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâtul, niciun moment, nu a

solicitat constatarea unui drept de superficie, drept pe care instanța l-a analizat

din oficiu, fără a fi învestită cu un astfel de capăt de cerere. Prin analizarea

superficiei, instanța nu a făcut altceva decât să încalce prevederile art. 294 C.

proc. civ.

Motivând hotărârea pe

existența unui drept de superficie, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea

dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sub aspectul

încălcării principiilor disponibilității, contradictorialității și a dreptului la

apărare.

Prin antamarea acestui

„drept de superficie” atâta vreme cât pârâta nu a înțeles să îl invoce, instanța

de apel a încălcat flagrant principiul disponibilității, unul din principiile fundamentale

ale procedurii civile.

Întrucât superficia a

fost analizată pentru prima dată de instanța de apel în cuprinsul considerentelor,

fără a fi pusă în prealabil în discuția părților apare ca evidentă încălcarea principiului

contradictorialității.

Dreptul la apărare

în speță a fost încălcat,

deoarece pe parcursul judecării apelului, nu s-a făcut vorbire (nici de către părți

și nici de către instanță) despre existența unui drept de superficie și de consecințele

pe care le produce acesta în privința acțiunii subscrisei. Or, neinvocându-se un

drept de superficie, reclamantul a fost pus în imposibilitate de a se apară cu privire

la acest aspect.

În situația în care se

va considera de instanța supremă că problema dreptului de superficie putea

face obiectul analizei instanței de apel, solicită a se avea în vedere următoarele

aspecte:

În motivarea deciziei

recurate se arată că la data adjudecării dreptului de proprietate asupra terenului

de către SC T. SRL, manifestarea exterioară a dreptului de proprietate asupra construcțiilor

se realiza și prin acte materiale de folosință cu privire la terenul aferent construcțiilor

și cel necesar pentru ca exploatării acestora. Această aparență a unui drept de

folosință duce instanța de apel la concluzia că pârâta avea un drept de superficie

asupra întregului teren în litigiu.

Or, faptul că la data

adjudecării terenului, pârâtele (proprietare ale construcției) foloseau și terenul

pe care acestea erau amplasate, nu este de natură să ducă la concluzia că dețineau

un drept de superficie asupra lui, instanța realizând o confuzie între manifestarea

exterioară a unui drept - posesia ca stare de fapt și existenta dreptului însuși.

Aceasta deoarece, pârâta

dobândise de la autoarea sa, numai dreptul de proprietate asupra construcțiilor

aflate pe teren, fără ca odată cu acesta să fie transmis și dreptul de folosință

asupra terenului pe care aceste construcții erau amplasate.

În mod eronat a reținut

instanța în sarcina cumpărătorului terenului un risc de evicțiune, deoarece, chiar

și în ipoteza în care proprietarul construcțiilor ar fi obținut un drept de

superficie, acesta nu se putea întinde pe întreaga suprafața de teren, întrucât

terenul era ocupat de construcții numai parțial, în proporție de aproximativ 15%.

În plus, în ipoteza instituirii

superficiei în favoarea proprietarului construcției, patrimoniul proprietarul terenului

nu se diminuează, deoarece acesta nu pierde însuși dreptul de proprietate, ci doar

atributele posesiei și folosinței, iar pentru aceasta cedare forțată are dreptul

de a fi despăgubit.

Posibilitatea dobândirii

dreptului de superficie pe temeiul aparenței în drept, așa cum ar rezulta din decizia

pronunțată în apel, a fost negată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În

cauza Bock și Palade (Hotărârea

din 15 februarie 2007) Curtea a constatat că stabilirea printr-o hotărâre judecătorească

a unui drept de folosință asupra terenului proprietatea unui terț are semnificația

unei ingerințe, legate de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

Curtea a reținut că în

speța pe care a analizat-o, fosta Curte Supremă de Justiție, constatând, contrar

chiar practicii judiciare constante, nașterea dreptului de superficie în virtutea

unei „situații de fapt care nu este dorită sau cunoscută de cei interesați” și care

permite să se dea efect „aparenței de drept”, care nu se încadrează în niciuna din

cauzele care pot da naștere unui drept de superficie a pronunțat o hotărâre prin

care s-a adus atingere dreptului de proprietate întrucât ingerința „nu este prevăzută

de lege” în sensul art. 1 din Protocolul adițional.

Instanța de apel nu avea

toate elementele necesare pentru a putea constata întinderea (suprafața ce constituia

dreptul de superficie) și contravaloarea acesteia.

Elementele indicate mai

sus puteau fi stabilite numai în urma efectuării unor expertize de specialitate.

Pe de altă parte, ulterior

stabilirii întinderii dreptului de superficie, era necesar să se stabilească, pe

baza de expertiză, și contravaloarea acesteia, suma de bani pe care proprietarul

terenului ar fi trebuit să o primească pentru lipsa de folosință a terenului, caracterul

gratuit al superficiei neputându-se prezuma.

Prin urmare, obligației

reclamantei de a respecta dreptul de proprietate asup

ra construcțiilor și dreptul

de folosință asupra terenului aferent construcției și cel necesar bunei utilizări

al acesteia al pârâtei, îi corespunde obligația corelativă a celei din urmă de a

plăti proprietarului imobilului o indemnizație corespunzătoare lipsei de folosință.

În pofida acestei evidențe,

din soluția pronunțată de instanța de apel rezultă că aceasta ar beneficia de un

drept de folosință gratuit asupra terenului. Or, în lipsa convenții exprese în acest

sens, în actul prin care s-a transmis proprietatea, caracterul gratuit al superficiei

nu se poate prezuma întrucât s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză a superficiarului

(în acest sens decizia nr. 749 din 02 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

Analizând recursul din

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată

că recursul formulat este

nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv absența motivelor

care au condus la adoptarea soluției ori existența unor motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, recurenta-reclamantă nu a formulat în concret nicio

critică de natura celor care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.

Faptul că instanța de

apel a reținut în considerentele hotărârii că „aparența amplificată a unei superficii

care greva o parte însemnată a terenului adjudecat ulterior de reclamantă putea

naște necesare îndoieli cu privire la aptitudinea titlului înstrăinătorului de a

transmite plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate”, nu poate conduce

la modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât obligația

motivării hotărârii se raportează la motivele de apel.

Or, din acest punct de

vedere, hotărârea este pe deplin motivată în drept și în fapt, critica formulată

sub acest aspect nefiind fondată.

Critica de nelegalitate

susținută de recurenta-pârâtă pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și care se referă în concret la faptul că, instanța de apel motivând hotărârea

pe existența unui drept de superficie, a încălcat principiul disponibilității, contradictorialității

și a dreptului la apărare este nefondată.

Prin sentința civilă

nr. 881 din 07 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată

de recurenta-reclamantă, fiind obligate pârâtele-intimate să plătească recurentei

suma de 7.137 euro/lunar cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 12 ianuarie

2009 și până la data pronunțării sentinței.

Referitor la primul capăt

de cerere privitor la obligarea pârâtelor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate,

posesie și folosință terenul în litigiu, prima instanță l-a apreciat ca fiind nefondat.

A admis capătul de cerere

privind obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință

a terenului.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta nu a formulat apel.

Din considerentele deciziei

rezultă că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit că este o victimă

în sensul definit de art. 998-999 C. civ. și nu a probat că pârâtele ar fi săvârșit

un delict sau cvasidelict care să atragă obligarea pârâților la plata despăgubirilor

solicitate.

În consecință, criticile

recurentei sunt nefondate, urmând a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul

SC T. SRL

împotriva deciziei civile nr. 190 din 14 octombrie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă de contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2012.