Decizia nr. 3617/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 5653/110/2009 — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 22 iunie 2012 sub nr. 23592/3/2012, reclamanta SC C. SA a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: 2.229.062,5 RON reprezentând diferența de curs valutar din decembrie 2008 până în decembrie 2009 actualizată cu indicele de inflație; 498.329 euro dobânzi bancare și beneficiu nerealizat, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii reclamanta a arătat că în urma desfășurării procedurii de atribuire a contractului de cumpărare a unui imobil cu destinația sediu al OCPI/BCPI Bacău, între părți s-a încheiat procesul verbal de negociere din 04 decembrie 2008, prin care acestea au convenit să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul din Bacău, str. I.S.S. nr. 78, județul Bacău, stabilindu-se totodată și prețul de vânzare al acestuia de 4.375.000 euro fără TVA, la un curs de 1 euro = 3,7.482 RON. Procedura de achiziție a imobilului a fost aprobată de către Directorul General al Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, care și-a exprimat acceptul prin votul dat în ședința Consiliului de Administrație din 18 decembrie 2008, când a fost prezentată și aprobată Nota de fundamentare, prin art. 2 din Hotărârea CA nr. 54. Prin adresa din 23 decembrie 2008 reclamanta a invitat pârâta să semneze contractul de vânzare-cumpărare, atrăgându-i atenția că fiecare zi de întârziere îi creează prejudicii ceea ce ne va determina sa solicitam despăgubiri, dar la aceasta adresa, pârâta a răspuns abia în ianuarie 2009 arătând ca nu are fondurile necesare pentru achitarea prețului și propunându-i sa aștepte repartizarea bugetului pe anul 2009. Dat fiind refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a obținut pe cale judecătoreasca o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv sentința nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5653/110/2009. Totodată, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a fost obligată în calitate de cumpărătoare, la plata către vânzătoarea SC C. SA, a prețului imobilului. În urma executării silite a acestei sentințe, pârâta a efectuat plata pe perioada lunilor februarie - mai 2011, după doi ani de la încheierea între părți a convenției de înstrăinare. În aceste condiții, pârâta este unica răspunzătoare de faptul că de la momentul convenirii vânzării - decembrie 2008 și până la data achitării prețului vânzării, prin executarea silită - februarie-mai 2011, SC C. SA a fost prejudiciată cu suma de 2.229.062,5 RON fără TVA, rezultată din diferența de curs valutar intre cel valabil la data achitării prețului și cel precizat prin procesul verbal de negociere; astfel se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, astfel cum aceasta este reglementata de dispozițiile art. 1.357 noul C. civ. (998-999 vechiul C. civ.). Totodată, din cauza refuzului pârâtei de a perfecta actul de vânzare și a plați prețul convenit, reclamanta a fost nevoită să contracteze credite de la diverse instituții bancare, în vederea acoperirii sumei neîncasate, ce era destinată susținerii activității sale comerciale. Dobânda aferentă acestor credite, este un alt prejudiciu adus societății, determinat de fapta ilicită săvârșită și se ridică la suma totală de 498.329 euro calculată pentru perioada decembrie 2008 - februarie 2011, respectiv perioada în care societatea a fost privată de obținerea prețului. Pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A arătat că demararea procedurii de cumpărare s-a inițiat pentru imobilul din Bacău, str. I.S.S., în temeiul dreptului de preemțiune, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bacău având la acel moment calitatea de chiriaș, iar SC C. SA fiind proprietarul imobilului sus menționat. Prin sentința civilă nr. 1038/2009 pronunțată în data de 25 noiembrie 2009 de către Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5653/110/2009, definitivă și executorie, s-a constatat vânzarea-cumpărarea imobilului, hotărârea judecătorească ținând loc de act autentic. Totodată, prin aceeași sentință civilă pârâta a fost obligată la plata prețului de 4.375.000 euro plus TVA, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bacău str. I.S.S. și la cheltuieli de judecată în cuantum de 185.945 RON. Având în vedere că prețul imobilului este exprimat în euro, instanța de judecată a stabilit că prețul acestuia va fi achitat de către pârâta la cursul de 3,7.432 RON/euro. Însăși reclamanta, în acțiunea formulată, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5653/110/2009, a solicitat instanței de judecată achitarea prețului de către pârâtă la cursul de 3,7.482 RON/euro, astfel că, la acest moment solicitarea reclamantei de a obliga pârâta la plata sumei de 2.229.062,5 RON, reprezentând diferența de curs valutar este neîntemeiată, având în vedere că asupra prețului imobilului la acest curs valutar RON/euro instanța de judecată s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 1038/2009, definitivă și executorie. Cererea de chemare în judecată a fost succesiv precizată, reclamanta renunțând la pretenția reprezentând beneficiu nerealizat și specificând valoarea actualizată în RON a pretențiilor determinate în valută.

Prin sentința civilă nr. 1164 din 19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 23592/3/2012 s-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5653/110/2009, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 5/A-C din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și irevocabilă prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 07 februarie 2013, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, s-a constatat vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S. nr. 78, județul Bacău, compus din clădire cu birouri (D+P+4) și anexă, în suprafață desfășurată de 3640 m.p. și suprafață utilă de 2.966,59 m.p. împreună cu un teren în proprietate exclusivă de 230 m.p. și cale de acces în indiviziune în suprafață de 367 m.p., a fost obligată pârâta la plata prețului convenit de 4.375.000 euro plus TVA, ce va fi achitat la cursul de 3,7.482 RON/euro, hotărârea pronunțată ținând cont de act autentic de vânzare-cumpărare. Conform procesului verbal din 31 mai 2011 încheiat de BEJA D.l.C., sentința civilă mai sus menționată a fost pusă în executare pentru suma de 16.398.375 RON, ce reprezintă 4.375.000 euro x 3,7.482 RON/euro, sumă la care s-a adăugat TVA și actualizarea cu indicele de inflație calculate pentru perioada decembrie 2009-data plății, conform art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ. Așa cum rezultă din cuprinsul procesului verbal de negociere din 04 decembrie 2008, al raportului de negociere din 04 decembrie 2008, al raportului de informare privind rezultatul procedurii din 05 decembrie 2008, părțile au convenit ca prețul imobilului să fie de 4.375.000 euro, la un curs de 3,7.482 RON/euro. Însăși reclamanta, prin acțiunea promovată împotriva pârâtei pentru constatarea vânzării-cumpărării, a solicitat obligarea acesteia la prețul stabilit în funcție de cursul de referință de 3,7.482 RON/euro, iar instanța, admițând acțiunea, a stabilit acest echivalent în RON al prețului imobilului. Tribunalul a mai reținut că acest preț a fost actualizat cu rata inflației, în cursul executării silite, în funcție de plățile efectuate de pârâtă în perioada lunilor februarie-mai 2011, actualizare realizată conform art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ. care reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, având natura unor daune compensatorii. Soluția actualizării cu indicele de inflație a avut deja în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 C. civ. de la 1864, potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce la suferit și beneficiul de care a fost lipsit. În urma punerii în executare a sentinței, reclamanta a obținut prețul imobilului, așa cum a fost convenit de părți, actualizat în plus cu rata inflației pentru perioada decembrie 2009-data plății, menită să acopere riscul devalorizării monedei naționale. Susținerile reclamantei în sensul că prețul a fost stabilit la un curs de referință de 3,7.482 RON/euro numai pentru ipoteza în care vânzarea-cumpărarea ar fi fost perfectată, iar prețul plătit până la sfârșitul anului 2008, nu au fost dovedite. Dimpotrivă, din cuprinsul procesului verbal de negociere din 04 decembrie 2008 rezultă explicit că reprezentantul reclamantei a propus inițial ca prețul să fie stabilit în funcție de cursul Băncii Naționale a României din ziua întocmirii contractului, motivând că pierde foarte mult dacă se ține cont de cursul Băncii Naționale a României din ziua publicării invitației de participare (3,7.482 RON/euro), tendința fiind de creștere, însă, în cele din urmă, a acceptat prețul oferit de reprezentanții pârâtei, respectiv 4.375.000 euro, la un curs valutar de 3,7.482 RON/euro. Rezultă, astfel, că reclamanta și-a asumat riscul devalorizării RON, respectiv creșterii monedei euro, de la momentul negocierii în decembrie 2008, astfel că nu poate pretinde că, prin încasarea, la un an și jumătate de la această dată, a prețului convenit la cursul de 3,7.482 RON/euro, în loc de cel de 4,2.296 RON/euro existent la data plății, a suferit un prejudiciu care să îndeplinească cerințele de a fi cert și de a nu fi reparat, cu atât mai mult cu cât suma a fost și actualizată cu indicele de inflație la data plății. De altfel, în opinia instanței, atât actualizarea cu indicele de inflație cât și diferența de curs valutar au aceeași natură juridică, de daune interese compensatorii, neputând fi cumulate. Prin cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea unui pretins prejudiciu constând în dobânda bancară calculată în perioada decembrie 2008 - februarie 2011, pentru creditele contractate pentru a asigura lichiditățile necesare ca urmare a lipsei folosinței prețului pe care trebuia să îl încaseze în decembrie 2008. Cu toate acestea, tribunalul a subliniat că din cuprinsul actelor adiționale la contractul de împrumut din 09 ianuarie 2006 - din 20 ianuarie 2011, din 29 decembrie 2011, a rezultat că reclamanta a beneficiat de o facilitate de credit pentru finanțarea capitalului de lucru și angajamente potențiale (scrisori de garanție și/sau acreditive documentare) de la Banca I. încă din anul 2006, ce a fost prelungită succesiv, valoarea acesteia fiind cu mult mai mare decât prețul pe care îl avea de încasat de la pârâtă (29.740.000 RON, respectiv 31.740.000 RON, comparativ cu 16.398.375 RON). De asemenea, conform celorlalte contracte de credit depuse la dosar, respectiv contractul de credit din 10 august 2010 încheiat cu Banca R.D. G.S.G., contractul de credit din 21 octombrie 2010 încheiat cu Banca R.D. G.S.G., reclamanta a beneficiat de un plafon de credite în valpare de 1.000.000 euro, respectiv 1.500.000 euro, pentru finanțarea capitalului de lucru, eliberarea scrisorilor de garanție și plata acreditivelor, respectiv pentru finanțarea unor lucrări de construcții. Nu a rezultat, din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu interogatoriile luate părților, că reclamanta a contractat credite bancare în legătură directă cu neîncasarea prețului imobilului vândut pârâtei, această modalitate de finanțare a capitalului de lucru fiind utilizată de reclamantă și înainte de luna decembrie 2008. Nu există certitudinea, rezultată din probe, că încasând prețul imobilului mai devreme, reclamanta nu ar fi contractat o facilitate de credit în aceleași condiții. Nici în ceea ce privește cuantumul dobânzii bancare indicat de reclamantă, nu se poate stabili o corespondență cu vreunul din contractele de credit depuse la dosarul cauzei, în care apare trecută o dobândă variabilă, calculată diferit, în funcție de fiecare contract în parte.

Împotriva sentinței civile nr. 1164 din 19 februarie 2013 a declarat apel reclamanta SC C. SA Bacău, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă. S-a arătat că soluția de respingere a cererii introductive este nelegală și dată cu încălcarea art. 970 și art. 1073 din vechiul C. civ. Apelanta a susținut că a solicitat plata diferenței de curs valutar cu titlu de despăgubire ca urmare a plății cu întârziere prin executare silită, a prețului stabilit în euro, pentru care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 de către Tribunalul Bacău care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Pretenția apelantei s-a întemeiat, printre altele, pe faptul că intimata nici ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 nu și-a îndeplinii de bună-voie obligația de plată a prețului imobilului, fiind necesară executarea silită a acestei obligații, plata făcându-se la mare distanță în timp de momentul stabilirii, în euro a prețului imobilului. Prețul imobilului s-a stabilit în euro, însă astfel cum este uzual și impus de reglementările privind regimul valutar în România plățile între rezidenți se făceau în RON, iar tocmai pentru a evita riscul diferenței de curs valutar părțile au convenit că prețul imobilului să fie stabilit în euro, însă pentru a se respecta reglementarea valutară, cum este uzual, s-a menționat cursul valutar de la acea dată. Apelanta, SC C. SA, nu a prevăzut și nu a acceptat la momentul stabilirii prețului că plata acestuia se va face la o distanță atât de mare în timp și numai după parcurgerea unui proces pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și a executării silite a acesteia. S-a solicitat instanței de apel să aibă în vedere faptul că temeiul acțiunii este răspunderea civilă delictuală care este dreptul comun și pentru răspunderea contractuală iar în această situație, chiar dacă s-ar accepta că părțile au avut în vedere cursul de 3.7.482 RON/euro, conduita contractuală și extracontractuală (după pronunțarea hotărârii care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare) a intimatei-pârâte a mutat răspunderea din sfera contractuală în sfera delictuală iar prejudiciul cauzat apelantei trebuie reparat integral. Modalitatea de reparare echitabilă este tocmai acordarea diferenței de curs valutar care este semnificativă dată fiind perioada mare de timp după care s-a plătit prețul imobilului. Dacă prețul ar fi fost plătit într-un termen rezonabil și prin trecerea timpului nu s-ar fi ajuns la o diferență de curs valutar atât de mare cu certitudine, nu s-ar fi creat un prejudiciu atât de mare. Actualizarea prețului în procedura executării silite nu corespunde reparației prejudiciului suferit de reclamantă, având un izvor diferit, iar concluzia instanței de fond în sensul că reclamanta și-ar fi asumat riscul devalorizării RON, respectiv creșterii monedei euro, este incorectă, nelegală și este infirmată de probele aflate la dosar și de faptul că în prezenta cauză pretențiile sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește soluția dată de prima instanța celui de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii bancare pentru creditele contractate pentru asigurarea lichidităților necesare ca urmare a lipsei de folosință a acestui preț, soluția de respingere a fost considerată nelegală și neîntemeiată. Singurele aspecte pe care instanța de fond ar fi trebuit să le aibă în vedere în analizarea temeiniciei acestui capăt de cerere sunt acelea că plata prețului imobilului s-a făcut cu întârziere după pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, că a fost necesară punerea în executare silită a hotărârii menționate, că SC C. SA a fost lipsită de folosința sumei datorate de intimată cu titlu de preț al imobilului, că dacă intimata și-ar fi executat obligația de plată la timp nu ar mai fi fost nevoită să împrumute acea sumă sau chiar dacă ar fi beneficiat de facilitatea de credit suma împrumutată ar fi fost diminuată cu suma datorată de intimată și că prejudiciul creat trebuie reparat integral. Au fost făcute în apel precizări ale câtimii pretențiilor, fiind solicitată la plată suma de 844.052,99 euro reprezentând dobânda legală pe perioada decembrie 2008 - februarie/mai 2011 pentru suma de 4.375.000, alături de suma de 1.674.759,56 RON reprezentând diferența de curs valutar pe perioada decembrie 2008 - februarie/mai 2011 pentru suma de 4.375.000 și 351504,71 euro reprezentând dobânda bancară medie pe perioada decembrie 2008 - februarie/mai 2011 pentru suma de 4.375.000, având în vedere contractele de credit încheiate de C. SA.

Prin decizia civilă nr. 182 pronunțată la 10 martie 2014 de Curtea de Apel, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantă și schimbată în tot sentința atacată. A fost admisă cererea de chemare în judecată precizată, fiind obligată pârâta la plata sumelor de 1.674.759,56 RON reprezentând diferență de curs valutar, 844.052,99 euro dobândă legală aferentă diferenței de curs valutar și 358.504,71 euro dobândă bancară medie pentru aceeași sumă. Pentru a pronunța această decizie, s-au apreciat fondate criticile apelantei. Astfel, critica apelantei privind încălcarea de către prima instanță a principiului interpretării contractului potrivit bunei-credințe, potrivit voinței interne a părților și a îndeplinirii în natură a obligațiilor (art. 970 din vechiul C. civ., art. 1073 din vechiul C. civ.), a fost considerată fondată, deoarece din probele administrate în cauză a rezultat pe deplin că pârâta nu și-a respectat obligația de plată a prețului de îndată, aceasta fiind executată cu mare întârziere. În acest sens, s-a reținut că deși prima instanță a observat corect că pârâta nu și-a executat inițial, obligația de a încheia contract de vânzare-cumpărare și ulterior, obligația de plată a prețului, în perioada decembrie 2008 - mai 2011 a apreciat greșit că reactualizarea prețului cu rata inflației este suficientă pentru dezdăunarea reclamantei. Curtea de apel a apreciat că rata inflației, atât în ce privește natura juridică a despăgubirilor derivând din evoluția acesteia cât și izvorul juridic obligațional, este diferită de diferența de curs valutar. Astfel, în timp ce inflația reprezintă indicele modificării puterii de cumpărare de la o etapă la alta a evoluției societății sub aspect financiar, în sensul că în condițiile creșterii prețurilor la anumite produse pe piața de consum, dar ale menținerii veniturilor consumatorilor, puterea de cumpărare a bunurilor și serviciilor scade, diferența ce curs valutar provine din modificările cursului valutar, aspect ce ține de piața financiară a valutelor și de condiții și cauze diferite. Așadar, reținerea primei instanțe în sensul că daunele compensatorii constând în reactualizarea prețului în funcție de indicele inflației au inclus totodată și diferențele de curs valutar, a fost apreciată greșită deoarece atât natura juridică a daunelor derivând din creșterea ratei inflației cât și izvorul juridic obligațional sunt diferite. În condițiile în care obligația de plată a prețului a foste executată cu întârziere, iar în perioada în care s-a produs o atare întârziere s-a înregistrat o fluctuație a cursului euro/RON în sens prejudiciator pentru reclamantă, rezultă că pârâta datorează aceste diferențe decurs valutar. De asemenea, sentința apelată a fost considerată greșită și pentru că nu a avut în vedere faptul că în timp ce rata inflației, avută în vedere la stabilirea prețului (reactualizat) în cadrul procesului anterior, se raportează la capacitatea reclamantei de a dobândi bunuri și servicii cu suma de bani ce a constituit prețul imobilului, în RON (despăgubirile fiind raportate la evoluția acestui indice în perioada de referință), în ce privește diferența de curs valutar, aceasta se referă la evoluția cursului euro/RON, care a cunoscut de asemenea o creștere în perioada de referință și la posibilitatea reclamantei, societate comercială, de a efectua tranzacții cu valută, respectiv cu monedă euro, monedă avută în vedere de părți la negociere. De aceea, Curtea de apel a apreciat, contrar celor reținute de tribunal, că daunele compensatorii decurgând din evoluția indicelui de inflație pot fi compensate cu daunele compensatorii derivând din diferența de curs valutar, atunci când se dovedește că cele două elemente statistice, financiare au evoluat într-un sens care au prejudiciat pe parte, ceea ce s-a întâmplat în cauza de față, astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 969, la art. 970 și la art. 1073 din vechiul C. civ., a admis apelul și a schimbat sentința apelată în sensul obligării pârâtei la plata acestor sume de bani, cu titlu de daune compensatorii. În ce privește solicitarea reclamantei privind dobânda legală aferentă acestei sume de bani, și aceasta a fost considerată întemeiată deoarece sumele de bani sunt de drept producătoare de dobândă, astfel că așa cum rezultă din raportul de expertiză, pârâta datorează și dobânda legală aferentă diferențelor de curs valutar. În fine, reclamanta fiind societate comercială, deține conturi bancare, aceasta având contractate în perioada de referință (2008-2011) contractele de credit bancar din 09 ianuarie 2006 prelungit prin acte adiționale, din 10 august 2010, contracte în temeiul cărora reclamanta a achitat dobânzi bancare. În situația în care aceasta ar fi fost în posesia sumei de bani datorate de pârâtă cu titlu de preț, aceasta ar fi putut achita parte din credit și nu ar mai fi achitat către bănci dobânda bancară. În raport cu dobânda bancară medie calculată de expert, Curtea va obliga pârâta și la plata acestora, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat prin lipsirea de suma de bani cuvenită în perioada 2008-2011, datorată de pârâtă cu titlu de preț la imobilului.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâta intimată Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și, prin rejudecare, respingerea apelului reclamantei ca nefondat. Motivele recursului au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, în primul rând, consideră recurenta, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiilor statuate în art. 970 și art. 1073 C. civ. atunci când a apreciat modalitatea de interpretare a principiului bunei credințe în executarea obligațiilor. Se arată că potrivit art. 14 din noul C. civ. buna credință este prezumată și trebuia analizată de instanța în contextul situației probate în cauză, situație care releva multiplele demersuri ale recurentei pentru executarea obligației stabilite prin sentința civilă nr. 1038/2009. Executarea aceste sentințe în procedura executării silite nu relevă intenția părții de a nu executa plata prețului, aceasta fiind instituție publică finanțată integral din bugetul de stat, alocarea sumelor repective fiind făcută într-o procedură independentă de voința părții și esențial diferită de procedura de achiziție publică inițiată pentru cumpărarea imobilului. În măsura în care potrivit art. 22 din Legea nr. 500/2002 ordonatorii de credite au obligația de a angaja plăți în limita cheltuielilor de angajament și potrivit destinațiilor aprobate, la data pronunțării sentinței civile nr. 1038/2009, proțul la care a fost obligată Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară nu era prevăzută în bugetul instituției cu această destinație. În acord cu dispozițiile O.G. nr. 22/2002 Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a făcut demersuri pentru punerea la dispoziție a fondurilor bănești, însă instanța de apel s-a limitat la a statua principiul executării contractelor, fără a explica de ce pârâta a acționat, în acest context, contrar exigențelor bunei credințe. În al doilea rând, recurenta a criticat modalitatea de apreciere a instanței de apel a funcției reparatorii pe care o are actualizarea sumei datorate în funcție de indicele de inflație. Consideră astfel că această actualizare a prețului în procedura executării silite a provenit din chiar plata cu întârziere a prețului și din diferența de curs valutar. Arătând că inflația reprezintă, de obicei, diferența determinată de scăderea puterii de cumpărare a unei unități monetare calculată prin raportare la două momente de timp diferite, recurenta apreciază că aceasta este acoperitoare pentru daunele provocate prin executarea cu întârziere a obligației, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul procesului-verbal de negociere încheiat la 04 decembrie 2008 intimata a acceptat ca plata prețului să fie raportată la cursul de schimb al monede - euro la data negocierii și nu la data încheierii propriu-zise a contractului de vânzare asumând suportarea diferenței de curs valutar, câtă vreme tendința era de creștere a cursului de schimb al monedei în care s-a negociat prețul. Este astfel greșită aprecierea instanței de apel care a stabilit că indicele de inflație nu are funcție compensatorie pentru prejudiciul determinat de întârzierea în executare și că acesta nu acoperă repararea integrală a prejudiciului cauzat, cu atât mai mult cu cat acesta a constituit, in opinia recurentei, un prejudiciu indirect, nedovedit. Mai apreciază recurenta și că stabilirea prețului prin sentința civilă nr. 1038/209 a avut în vedere prețul negociat la rata de schimb agreată de părți, chestiune ignorată în cauză de către instanța de apel și care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Al treilea motiv de recurs vizează greșita acordare a dobânzii legale aplicate la diferența de curs valutar calculată, fiind inadmisibilă cumularea dobânzii cu rata inflației, semnificând astfel o dublă reparație a aceluiași prejudiciu. În fine, ultima critică din recurs supune analizei motivarea superficială a daunei reflectate în dobânda bancară medie calculată prin raportare la dobânzile pretinse de reclamată a fi fost plătite pentru linii de credit contractate ca urmare a neîncasării prețului datorat din tranzacția încheiată între părțile cauzei. Arată recurenta că decizia din apel s-a bazat pe simple supoziții, nesusținute de probe, mai ales în contextul în care acest gen de împrumuturi erau curent contractate de către intimată și nu puteau fi puse în relație cu pretinsa daună de neexecutare din această cauză. Împotriva acestui recurs intimata SC C. SA a formulat întâmpinare solicitând constatarea nulității motivului de recurs privitor la încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și respingerea ca inadmisibile a celorlalte critici, excepții soluționate în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul dezbaterilor care au avut loc în ședința de judecată din 18 noiembrie 2014. Pe fond, s-a cerut respingerea recursului ca nefondat arătând că întreaga sa motivare are caracter speculativ.

Recursul este fondat numai în măsura criticilor de recurs dezvoltate în cadrul motivului încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar instanța îl va admite, răspunzând tuturor motivelor recurentei în considerentele care succed. Astfel, se cuvine încă de la început sublinierea că fundamentarea regulilor răspunderii solicitate în cauză nu s-a putut întemeia pe dispozițiile noului C. civ. date fiind reglementările de drept tranzitoriu stabilite prin art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Cu toate acestea principiul executării obligațiilor cu bună credință transcende aplicării succesive a celor două coduri, fiind conținut cu un rol esențial în ambele legi ca regulă a executării obligațiilor. Totuși independent de îndatorirea părților de executare a obligațiilor legal asumate cu bună credință, potrivit art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864, același act normativ prevede că în materia contractuală creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar, la dezdăunare, independent dacă neexecutarea a fost făcută cu rea credință sau nu. Aprecierea bunei credințe în materia dezdăunării poate avea relevanță potrivit art. 1084 -1086 C. civ., în sensul că acordarea despăgubirii nu poate acoperi daunele neprevizibile la încheierea contractului decât in cazul neexecutării prin doi, iar oricum, întinderea acestora nu poate depăși ceea ce nu este în conexiune necesară cu neîndeplinirea obligației. Deși este adevărat că instanța de apel a considerat fondată critica apelantei C. SA referitoare încălcarea obligației de interpretare a contractului cu bună credință, nicio apreciere ulterioară legată de dezvoltarea acestei concluzii sau de modul stabilirii dezdăunării nu justifică a considera că instanța de apel a statuat o neexecutare a obligațiilor pârâtei cu rea credință, de natură să implice admiterea unor cereri de despăgubire care exced limitelor stabilite prin art. 1085 C. civ. Așadar, fără a aprecia asupra relei credințe a pârâtei-recurente în neexecutarea obligației de plată a prețului și având în vedere că potrivit art. 22 din Legea nr. 500/2002, această parte a fost limitată la utilizarea fondurilor bugetare în limita prevederilor și detinațiilor aprobate, în fapt, s-a statuat că obligația de plată a prețului vânzării a fost executată față de reclamantă cu mare întârziere, ceea ce a semnificat o executare defectuoasă a obligației sale contractuale, de natură să imprime consecința suportării de dezdăunări. Nu se poate reține din suma considerentelor deciziei recurate nici că instanța de apel a acordat reclamantei o despăgubire corespunzătoare neexecutarii prin doi (cu rea credință) a obligației de plată a prețului sau că dauna nu era o consecință directă și necesară a neexecutarii obligației pentru a aprecia relevanța primului motiv de recurs în ceea ce privește pretinsa nelegalitate a deciziei. Nu este întemeiată nici critica recurentei referitoare la natura despăgubirii acoperită prin acordarea, în cadrul executării silite, a actualizării sumei în funcție de rata inflației. Astfel, Înalta Curte apreciază că actualizarea valorii obligației principale stabilite în bani s-a făcut în fața organului de executare la cererea creditorului, prin valorificarea dreptului pretins de creditor potrivit art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ. și a fost calculată pentru intervalul de timp stabilit în aceasta dispoziție legală. Acordarea ex lege a dreptului creditorului de a pretinde rata inflației în procedura plății silite are funcția de a compensa, așa cum a stabilit și instanța de apel, exclusiv pierderea puterii de cumpărare a monedei în care s-a făcut plata, intervenită între data dobândirii caracterului executor al sentinței nr. 1038/2009 și data executării efective a titlului și conservă scopul nominalismului plății într-o societate cu evoluție financiară fluctuantă dictată de puterea de cumpărare a leului raportată la creșterea efectivă a prețurilor de consum. Aceasta nu se confundă cu despăgubirea rezultată din neexecutarea unei obligații contractuale care, potrivit art. 1084, cuprinde în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit creditorul, previzibile la facerea contractului și aflate în relație necesară cu neexecutarea. Chiar dacă rata inflației și diferența rezultată din diferența de curs valutar pot avea cauze comune, cea de-a doua categorie reprezintă o pierdere efectivă pe care titularul creanței stabilite în euro o suportă ca urmare a creșterii valorii monedei europene în raportul său de schimb cu moneda națională. Nu se poate aprecia nici că, în condițiile art. 1085 C. civ., această daună nu este previzibilă părților deoarece aceste fluctuații sunt îndeobște cunoscute și reprezintă în societatea românească o realitate constantă. Nu este fondată, în egală măsură, nici critica recurentei prin care arată că reclamanta-intimată a renunțat la acoperirea daunei rezultată din riscul de creștere a ratei de schimb a monedei euro, față de împrejurarea că prin procesul-verbal de negociere încheiat cu recurenta-pârâtă din 04 decembrie 2008 a fost de acord să suporte diferența de curs valutar înregistrată între momentul încheierii negocierii și data efectivă a contractului. Chiar dacă analiza procesului-verbal vădește acest fapt, nu se poate considera decât că asumarea acestei pierderi de către reclamantă s-a făcut numai pentru ipoteza executării convenției în termenii conveniți. În alte cuvinte, dacă încheierea contractului urmată de plata prețului ar fi fost executate în condițiile și termenele stabilite de părți cu ocazia negocierii, era exclusă orice pretenție a vânzătoarei derivată din deprecierea RON în rapol cu euro. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat, întrucât toate obligațiile asumate de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară au fost aduse la îndeplinire pe cale silită. Atât pronunțarea sentinței civile nr. 1038/2009 cât și executarea silită a prețului au semnificat realizarea forțată a ceea ce părțile angajaseră prin negociere și au presupus, în mod firesc, o executare a convenției într-un termen cu mult mai mare decât cel prefigurat de părți pentru finalizarea operațiunii de vânzare. Nu poate fi astfel eliberată de obligația de dezdăunare recurenta pârâtă pe argumetul că reclamanta renunțase la plata diferenței de curs valutar care avusese în vedere alte condiții. De asemenea, nu se poate considera că prin acordarea acestei diferențe de curs valutar, ca expresie a unui prejudiciu cert, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat impusă de art. 1201 C. civ. ca excepție irefragabilă prin sentința civilă nr. 1038/2009. Pe lângă lipsa de identitate referitoare la obiect și cauză a proceselor succesive, Înalta Curte arată că primul proces a consfințit, prin pronunțarea vânzării, prețul acesteia, iar nu posibilitatea vânzătorului de a pretinde eventuale dezdăunări provocate de neexecutarea obligațiilor asumate de părți cu prilejul negocierii. Din punctul de vedere al controlului legalității deciziei recurate, nu este fondată nici critica recurentei referitoare la imposibilitatea cumulării sumei reprezentate de diferența de curs valutar cu dobânda legală calculată de instanța de apel la această sumă. Astfel, o dată ce diferența de curs valutar a fost cuantificată ca dezdăunare determinându-se și expresia sa bănească, potrivit dispozițiilor art. 1088 C. civ. și art. 43 C. com., aplicabile în cauză conform art. 223 din Legea nr. 71/2011, creanțele stabilite în bani sunt purtătoare de dobânzi pentru plata cărora, față de natura raportului juridic, nu sunt necesare alte formalități. Este însă fondată critica recurentei care deduce controlului de legalitate critica referitoare la motivarea succintă și insuficientă a soluționării capătului de cerere referitor la despăgubirea derivată din plata dobânzilor suplimentare suportate de către reclamantă pentru linii de credit prelungite sau contractate în perioada de referință 2008-2011, critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte arată că motivarea instanței nu susține decizia pronunțată asupra acestui capăt al cerereii reclamantei în măsura în care considerentele prezentate nu reprezintă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor și apărărilor formulate de părți. Instanța de recurs observă că nu au fost analizate, prin raportare la actele și lucrările cauzei, elementele componente ale răspunderii antrenate, printre care are un rol important și legătura cauzală specifică. Mai precis, instanța de recurs consideră că va trebui analizat dacă circumstanțețe deschiderii liniilor suplimentare de credit sau a prelungirii scadenței altora pot fi specific legate de neexecutarea obligațiilor asumate de pârâtă în raportul juridic din care derivă pretenția în cauză, sau dacă au reprezentat doar o modalitate curentă de finanțare a capitalului de lucru al pârâtei, fără relație cauzală cu neplata în termen a prețului vânzării, ori dacă prețul rambursării creditelor a fost diferit față de costurile practicate în raporturile bancare de aceeași natură. Chiar și dacă operarea cu prezumții simple este deplin justificată în acest domeniu, Înalta Curte de Casație arată totuși că acestea trebuie să plece de la dovedirea faptelor conexe și să aibă puterea de a naște probabilitate. De aceea, în măsura în care ultimul motiv al recursului este fondat, Înalta Curte apreciază că acesta justifică ase considera că, în ceea ce privește soluționarea acestei pretenții, nu s-a realizat o cercetare în fond, de natură a justifica trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel ca efect al casării parțiale a deciziei atacate, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, admițând recursul și casând decizia atacată pentru considerentele anterior dezvoltate, cu prilejul rejudecării cauzei, instanța de apel va soluționa și cererile accesorii derivate di cheltuielile de judecată efectuate de părți.