ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 391/2016

Decizia nr. 391/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A. SA prin acțiunea nregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară la plata sumei de 2.229.062,50 RON reprezentând diferența de curs valutar între luna decembrie 2009 și luna decembrie 2008, diferență actualizată cu indicele de inflație, precum și la plata sumei de 498.329 euro reprezentând „dobânzi bancare și beneficiu nerealizat".

În drept, acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe răspunderea delictuală, reclamanta indicând dispozițiile art. 1357 noul C. civ. / art. 998-999 C. civ. (1864).

La data de 24 octombrie 2012 reclamanta a precizat că suma de 498.329 euro reprezintă doar dobânda aferentă sumei de 4.375.000 euro, estimată în raport de dobânda plătită pentru creditele contractate de reclamantă la 5%.

Prin sentința civilă nr. 1164 din 19 februarie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins acțiunea, reținând că prin sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția comercială de contencios administrativ, s-a reținut obligația de plată a prețului la nivelul cursului valutar de la momentul negocierilor, adică 3,7482 RON/euro, astfel cum de altfel solicitase și reclamanta. Acest preț a fost actualizat cu inflația în procedura executării silite, astfel cum rezultă din procesul-verbal de executare de la data de 31 mai 2011.

Tribunalul a observat că nerespectarea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a fost sancționată deja prin pronunțarea sentinței ținând loc de contract autentic. În plus, actualizarea cu indicele de inflație și diferența de curs valutar nu pot fi cumulate, având aceeași natură juridică.

În ce privește al doilea capăt de cerere, Tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada contractării creditelor (în cuantum mult mai mare decât prețul neîncasat), prin prisma neîncasării prețului. Din înscrisurile depuse rezultă că aceste credite au fost contractate pentru finanțarea capitalului de lucru și nu există certitudinea că, încasând prețul imobilului mai devreme, reclamanta nu ar fi contractat o facilitate de credit în aceleași condiții.

Apelul declarat de reclamanta A. SA împotriva acestei sentințe, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 182 din 10 martie 2014, a fost schimbată sentința apelată în tot și a fost recunoscut reclamantei dreptul de a primi suma de 1.674.759,56 RON reprezentând diferență de curs valutar, 844.052,99 euro reprezentând dobândă legală aferentă diferenței de curs, precum și suma de 358.504,71 euro reprezentând dobânda bancară medie pentru aceeași sumă.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că, din probele administrate în cauză a rezultat pe deplin că pârâta nu și-a respectat obligația de plată a prețului de îndată, aceasta fiind executată cu mare întârziere. În acest sens, s-a reținut că deși prima instanță a observat corect că pârâta nu și-a executat inițial, obligația de a încheia contract de vânzare-cumpărare și ulterior, obligația de plată a prețului, în perioada decembrie 2008 - mai 2011 a apreciat greșit că reactualizarea prețului cu rata inflației este suficientă pentru dezdăunarea reclamantei.

Curtea de apel a apreciat ca rata inflației, atât în ce privește natura juridică a despăgubirilor derivând din evoluția acesteia cât și izvorul juridic obligațional, este diferită de diferența de curs valutar, iar reținerea primei instanțe în sensul că daunele compensatorii constând în reactualizarea prețului în funcție de indicele inflației au inclus totodată și diferențele de curs valutar, a fost apreciată greșită deoarece atât natura juridică a daunelor derivând din creșterea ratei inflației cât și izvorul juridic obligațional sunt diferite.

S-a statuat că în condițiile în care obligația de plată a prețului a fost executată cu întârziere, iar în perioada în care s-a produs o atare întârziere s-a înregistrat o fluctuație a cursului euro/RON în sens prejudiciator pentru reclamantă, rezultă că pârâta datorează aceste diferențe decurs valutar.

Totodată, sentința apelată a fost considerată greșită și pentru că nu s-a analizat faptul că în timp ce rata inflației, avută în vedere la stabilirea prețului (reactualizat) în cadrul procesului anterior, se raportează la capacitatea reclamantei de a dobândi bunuri și servicii cu suma de bani ce a constituit prețul imobilului, în RON (despăgubirile fiind raportate la evoluția acestui indice în perioada de referință), în ce privește diferența de curs valutar, aceasta se referă la evoluția cursului euro/leu, care a cunoscut de asemenea o creștere în perioada de referință și la posibilitatea reclamantei, societate comercială, de a efectua tranzacții cu valută, respectiv cu monedă euro, monedă avută în vedere de părți la negociere.

De aceea, Curtea de apel a apreciat, contrar celor reținute de tribunal, că daunele compensatorii decurgând din evoluția indicelui de inflație pot fi compensate cu daunele compensatorii derivând din diferența de curs valutar, atunci când se dovedește că cele două elemente statistice, financiare au evoluat într-un sens care au prejudiciat pe parte, ceea ce s-a întâmplat în cauza de față, astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 969, la art. 970 și la art. 1073 vechiul C. civ., a admis apelul și a schimbat sentința apelată în sensul obligării pârâtei la plata acestor sume de bani, cu titlu de daune compensatorii.

În ce privește solicitarea reclamantei privind dobânda legală aferentă acestei sume de bani, și aceasta a fost considerată întemeiată deoarece sumele de bani sunt de drept producătoare de dobândă, astfel că așa cum rezultă din raportul de expertiză, pârâta datorează și dobânda legală aferentă diferențelor de curs valutar.

În fine, s-a reținut că reclamanta fiind societate comercială, deține conturi bancare, aceasta având contractate în perioada de referință (2008-2011) contractele de credit bancar din 09 ianuarie 2006 prelungit prin acte adiționale, din 10 august 2010, contracte în temeiul cărora reclamanta a achitat dobânzi bancare. În situația în care aceasta ar fi fost în posesia sumei de bani datorate de pârâtă cu titlu de preț, aceasta ar fi putut achita parte din credit și nu ar mai fi achitat către bănci dobânda bancară. În raport cu dobânda bancară medie calculată de expert, instanța de apel a obligat pârâta și la plata acestora, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat prin lipsirea de suma de bani cuvenită în perioada 2008-2011, datorată de pârâtă cu titlu de preț la imobilului.

Prin decizia civilă nr. 3617 din 18 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul pârâtei Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea cererii privind dobânda bancară medie.

Instanța de recurs a reținut, în esență, că în mod corect instanța de apel a decis acordarea diferențelor de curs valutar actualizate cu dobânda legală, întrucât înțelegerile dintre părți anterioare pronunțării hotărârii care ține loc de contract autentic nu pot fi opuse; toate obligațiile Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară au fost aduse Ia îndeplinire prin executare silita, iar renunțarea reclamantei la diferența de curs valutar a avut în vedere alte condiții de executare a obligațiilor Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

A mai reținut instanța de recurs, în primul ciclu procesual, că ar fi trebuit analizate circumstanțele deschiderii liniilor suplimentare de credit sau a prelungirii scadenței acestora, pentru a se aprecia dacă există legătură de cauzalitate între neplata prețului și pretenția reclamantei; nu s-a stabilit dacă prețul rambursării creditelor a fost diferit față de costurile practicate în raporturile bancare de aceeași natură. întrucât instanța de apel nu a analizat elementele componente ale răspunderii antrenate, printre care un rol important îl are legătura de cauzalitate specifică, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis restituirea cauzei instanței de apel.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 346/A din 06 martie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SA, respingându-se și cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că negociind modalitatea de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bacău, str. I.S. nr. 78 în patrimoniul Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, părțile s-au angajat în raporturi juridice precontractuale. Aceste raporturi juridice au fost înlocuite, prin pronunțarea hotărârii judecătorești care ține loc de contract de vânzare-cumpărare, cu raporturile contractuale specifice acestui contract.

Pretinzând despăgubiri prin raportare la sumele avansate cu titlu de dobânzi aferente creditelor angajate, reclamanta a susținut legătura de cauzalitate între aceste plăți și nerespectarea obligațiilor asumate de pârâtă.

Instanța de apel a reținut că, în ce privește perioada ulterioară pronunțării hotărârii executorii (art. 7208 C. proc. civ.), sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău, raporturile dintre părți sunt raporturi contractuale care exclud angajarea răspunderii delictuale. Contrar opiniei reclamantei, indiferent că obligația de plată a prețului se execută de bunăvoie, însă cu întârziere, ori prin executare silită - ceea ce înseamnă implicit executarea cu întârziere, această executare cu întârziere nu poate da naștere decât dreptului cocontractantului de a obține repararea prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului. Nu există niciun motiv pentru care hotărârea care ține loc de contract de vânzare-cumpărare să beneficieze de o forță juridică superioară contractului autentic de vânzare-cumpărare și să determine astfel agravarea răspunderii cocontractantului.

Or, împrejurarea că acest cocontractant ar deschide linii de credit ori ar avea în derulare contracte de creditare (astfel cum se reține în speță din analiza contabilității apelantei) și că, obținând plata prețului, fie nu ar fi accesat creditul, fie ar fi direcționat suma plătită în vederea stingerii parțiale a creditului contractat - nu se constituie într-un prejudiciu previzibil contractual.

Pentru intervalul decembrie 2008 - noiembrie 2009, instanța de apel a reținut că, nimic nu împiedica reclamanta să formuleze acțiunea care să-i permită statuarea asupra obligației de plată a prețului dacă consideră că pârâta este în culpă. Această acțiune a fost formulată doar la data de 19 august 2009 și de altfel reclamanta însăși a acceptat expres, în luna iunie 2009, motivele invocate de pârâtă în justificarea întârzierii încheierii contractului și a agreat întocmirea raportului de negociere la același preț, fără a pretinde vreo despăgubire suplimentară pentru întârziere, aceasta deși la acea dată se afla în derulare contractul de facilitate de credit încheiat cu Banca B. în anul 2006, contract care suferise modificări după data de 18 decembrie 2009 (la data de 21 ianuarie 2009 a fost încheiat actul adițional din 21 ianuarie 2009). Chiar și în procesul-verbal de la 10 septembrie 2009, reprezentantul reclamantei s-a rezumat la a insista în precizarea prețului vânzării la nivelul evaluării inițiale, astfel cum se stabilise și la data de 10 iunie 2009, fără a face nicio referire la dificultățile financiare în care s-ar afla societatea vânzătoare, nevoită să acceseze credite și/sau să suporte dobânzi bancare prin prisma neîncheierii contractului și neîncasării prețului acestuia.

Analizându-se contractele de împrumut, s-a constatat că în intervalul iunie 2009-noiembrie 2009 nu s-a procedat la contractarea niciunui împrumut nou; contractul de facilitate de credit încheiat cu Banca B. în anul 2006 nu a fost modificat în niciun fel în intervalul 21 ianuarie 2009-17 decembrie 2009, iar contractul de credit cu Banca C. a fost încheiat la 10 august 2010, ulterior obținerii hotărârii care ține loc de contract de vânzare-cumpărare.

Astfel încât instanța de apel nu a reținut legătura de cauzalitate între despăgubirea cuantificată de reclamantă în raport de dobânzile bancare aferente acestor credite și fapta pârâtei, motiv pentru care în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul declarat, constatând că, în ce privește cererea de actualizare a prețului în raport de diferența de curs valutar și de acordare a dobânzii pentru această diferență, soluția pronunțată în ciclul procesual anterior a intrat în autoritate de lucru judecat.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a apelantei-reclamante SC A. SA Bacău, a fost respinsă cererea acesteia privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor invocate, recurenta a arătat, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța nearătând în cuprinsul acesteia considerentele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei, neținându-se cont de recomandările din decizia de casare ce sunt obligatorii conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, susține recurenta, instanța de apel a ignorat împrejurările învederate cu ocazia dezbaterii apelului, prin care conform înscrisurilor depuse, pentru a îmbunătăți și a menține lichiditatea generală în limitele acceptabile, reclamanta a fost nevoită să apeleze la împrumuturi bancare directe și prin acționarul majoritar – D. SRL, mărind datoriile către acesta, care la rândul său și-a susținut activitatea cu credite bancare, astfel creanța pe care a acumulat-o față de reclamantă era și aceasta purtătoare de dobânzi bancare, pe care A. SA Ie-a achitat prin penalitățile de întârziere, însă asupra acestor argumente instanța de apel nu s-a pronunțat.

Recurenta consideră că din considerentele deciziei recurate se desprinde o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. statuând că răspunderea civilă delictuală incidență în faza precontractuală este înlocuită de răspunderea civilă contractuală de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești care ține loc de contract de vânzare-cumpărare.

Făcând trimitere la decizia nr. 8 din 10 iunie 2013 - RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit a apreciat momentul nașterii raportului contractual prin calificarea sentinței civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău referitoare la confecționarea titlului, în raport de dispozițiile art. 7208 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că hotărârea de confecționare titlu a devenit definitivă, deci, executorie la 05 ianuarie 2012 când prin decizia nr. 5/A-C Curtea de Apel Pitești a respins apelul Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, astfel încât de la această dată se poate vorbi de raport contractual, ori la acel moment se recuperase deja creanța prin executarea silită care s-a încheiat conform procesului-verbal întocmit de executor.

După o prezentare a diferențelor dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, recurenta susține că, în speță, fapta cauzatoare de prejudicii s-a născut în faza precontractuală, iar faptul că prin sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău s-a admis acțiunea și s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S., nr. 78, obligând pârâta la plata prețului cuvenit de 4.375.000 euro + tva (la cursul de 3,7483 RON/euro), nu poate fi apreciată ca fiind un criteriu valabil de delimitare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Recurenta consideră că instanța de apel trebuia să aibă în vedere împrejurările de fapt existente la momentul analizei temeiniciei cererii de acordare a sumelor cu titlu de dobânzi bancare medii aferente creditelor angajate.

Prezentând împrejurările de fapt și indicatorii ce reflectă creșterea datoriilor societății în anul 2010 comparativ cu anul 2008, recurenta susține că neîncasarea prețului imobilului vândut intimatei-pârâte are o legătură directă cu creșterea gradului de îndatorare a societății atât față de furnizorii de materiale cât și față de bănci.

Ultima critică a recurentei vizează încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel în mod greșit a respins total cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare a apelului și în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și cu privire la acordarea cu titlu de despăgubire a dobânzii bancare medii, respectiv suma de 358.504,71 euro și obligarea intimatei și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. pe care recurenta deși le-a citat nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Argumentările recurentei privind înlăturarea cererilor reclamantei din considerentele deciziei recurate, presupusa nerespectare a recomandărilor instanței de casare din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., precum și ignorarea împrejurărilor de fapt învederate cu ocazia apelului, vor fi înlăturate.

Se constată astfel, contrar susținerilor recurentei, că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile.

Instanța s-a pronunțat în limitele învestirii în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., iar criticile vizând presupusa motivare sumară a deciziei recurate nu au corespondent în realitate, instanța de apel a reevaluat situația de fapt, prin administrarea probelor apreciate ca fiind concludente, tocmai plecând de la recomandările făcute prin decizia de casare, iar noile probe administrate nu au dus la suprimarea probelor administrate la Tribunal, ci au fost evaluate împreună cu acestea.

Împrejurarea că, interpretând probele, instanța de apel a stabilit o situație de fapt care, în cele din urmă, a impus o soluție neconvenabilă recurentei, nu se circumscrie acestui motiv de recurs, mai exact motivului referitor la lipsa motivării, iar sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât s-a răspuns în fapt și în drept la criticile aduse sentinței, iar concluziile instanței conduc logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în recurs pentru a solicita modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, se constată că nu poate fi primită critica recurentei referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. instanța de apel reținând în mod corect că răspunderea civilă delictuală incidență în faza precontractuală este înlocuită cu răspunderea civilă contractuală de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești care ține loc de contract de vânzare-cumpărare.

Un examen obiectiv al considerentelor deciziei instanței de apel atestă incontestabil faptul că instanța și-a argumentat soluția pe răspunderea contractuală reținând, în mod corect că prin negocierea modalității de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului, părțile s-au angajat în raporturi juridice precontractuale și că în urma pronunțării sentinței civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 de către Tribunalul Bacău, raporturile dintre părți sunt raporturi contractuale care exclud angajarea răspunderii delictuale.

Cu alte cuvinte, izvorul obligației care a antrenat răspunderea pârâtei a fost sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Bacău, hotărâre ce ține loc de contract de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Bacău, str. I.S. nr. 78, jud. Bacău.

Și astfel, cum corect a reținut instanța de apel, nu există nici un motiv pentru care hotărârea care ține loc de contract de vânzare-cumpărare sa beneficieze de o forță juridică superioară contractului autentic de vânzare-cumpărare și să determine agravarea răspunderii cocontractantului.

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut în mod judicios că, nu se constituie într-un prejudiciu previzibil contractual, împrejurarea că acest cocontractant ar deschide linii de credit ori ar avea în derulare contracte de creditare și că, obținând plata prețului, fie nu ar fi acceptat creditul, fie ar fi direcționat suma plătită în vederea stingerii parțiale a creditului contractat.

Întreaga alegație a recurentei potrivit căreia răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală este o răspundere delictuală și nu contractuală și că fapta cauzatoare de prejudicii s-a născut în faza precontractuală, va fi înlăturată.

Pentru a fi reținută răspunderea civilă delictuală este necesar să fie îndeplinite patru condiții: existența unei fapte ilicite, vinovăția, prejudiciu și o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Reclamanta a invocat fapta ilicită a pârâtei de a refuza încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a imobilului și de a achita prețul, paguba constând în opinia sa, în imposibilitatea de a beneficia de suma rezultată în creșterea cursului de schimb valutar.

Așa cum corect s-a reținut nerespectarea obligației de a încheia contractul în forma prevăzută de lege a fost sancționată prin constatarea judecătorească a vânzării-cumpărării, sentința civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 ținând loc de contract autentic, iar în ce privește prețul reclamanta a obținut prețul imobilului așa cum a fost convenit de părți, reclamanta asumându-și riscul devalorizării leului, respectiv creșterii monedei euro, la momentul negocierii din decembrie 2008, apreciindu-se astfel în mod corect că nu sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale a pârâtei, cerute de art. 998-999 C. civ.

Distinct de acestea, Înalta Curte subliniază că atât răspunderea delictuală, cât și cea contractuală sunt forme ale răspunderii civile, răspunderea contractuală este specială, depinzând de existența și conținutul contractului, în timp ce răspunderea delictuală se naște din încălcarea unei îndatoriri generale între terțe persoane una față de cealaltă, ambele feluri de răspundere presupunând existența unei culpe și a unei daune.

Or, și din perspectiva acestei distincții între cele două forme de răspundere civilă, întreaga argumentare și raționamentul instanței de apel se întemeiază în mod corect pe elementele răspunderii contractuale.

Astfel, în mod corect instanța de apel nu a reținut legătura de cauzalitate între despăgubirea cuantificată de reclamantă în raport de dobânzile bancare aferente contractelor de credit din 09 ianuarie 2006 și din 10 august 2010 și fapta pârâtei.

Întreaga argumentare a recurentei privind reținerea instanței de apel a împrejurărilor de fapt prin raportare la cercetarea minuțioasă a înscrisurilor depuse la dosar, va fi înlăturată știut fiind faptul că acestea sunt aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

Ultima critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel în mod greșit a respins total cererea de acordare a cheltuielilor de judecată,

În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 274 C. proc. civ. conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, de partea care a câștigat procesul și câtă vreme reclamanta a pierdut apelul și este în culpă procesuală sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Argumentarea recurentei referitoare la faptul că prin decizia de casare nu s-au putut acorda cheltuieli, însă în rejudecare instanța de apel era obligată să acorde cheltuieli de judecată în procent de 90% din suma achitată cu titlu de onorariu de avocat, va fi înlăturată, întrucât, instanța de apel în rejudecare nu putea să acorde cheltuielile de judecată efectuate în recurs, cu atât mai mult cu cât, apelul - în al doilea ciclu procesual - a fost respins. Așadar, în mod corect instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 346/A din 6 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2016.