ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1157/2017

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/30.07.2011, reclamanta S.C. A. S.R.L, a chemat în judecată pârâtul B., pentru a se dispune rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 și a actului adițional, nr. 1, autentificat sub nr. x/22.10.2007, repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtului la plata sumei de 367.868 Euro, cu titlu de restituire avans, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale pentru această sumă începând cu data de 22.10.2008 și până la data plății efective, obligarea pârâtului la plata sumei de 18.052 RON reprezentând taxe și impozite achitate de reclamanta în numele și pe seama pârâtului pentru terenurile ce au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtului la plata sumei de 11.496 reprezentând taxe și onorarii notariale pentru autentificarea antecontractului de vânzare-cumpărare și a actului adițional și cheltuieli de judecată.

Reclamantul, prin completarea la acțiune, a solicitat, în subsidiar primului capăt de cerere, constatarea încetării antecontractului arătând că, potrivit art. II din Actul adițional la antecontractul încheiat între părți, contractul de vânzare-cumpărare se va încheia în formă autentică nu mai târziu de 22.10.2008, sub condiția ca toate cele trei suprafețe de teren menționate la art. I din actul adițional să fie libere de orice sarcini. În principal, a considerat că neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare la data menționată se datorează neîndeplinirii de către pârât a obligațiilor asumate conform antecontractului și actului adițional, ceea ce atrage soluția rezoluțiunii antecontractului, însă în măsura în care instanța ar considera că neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică nu s-ar datora totuși culpei pârâtului, solicită instanței să constate că art. II alin. (1) din actul adițional, sus citat, reprezintă o condiție care afectează existenta raportului juridic dintre părți, respectiv condiția ca până la data prevăzută pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, bunul să fie liber de sarcini, respectiv apt a fi vândut. Neîndeplinirea acestor condiții în termenul stipulat de părți (având în vedere că acest termen nu a mai fost prelungit prin act adițional autentic) atrage încetarea contractului, cu efect retroactiv și repunerea părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 478/30 aprilie 2013 Tribunalul Bacău a admis acțiunea formulată de reclamant S.C. A. S.R.L Iași în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 la BNPA și a actului adițional nr. x, autentificat sub nr. x/22.10.2007 la BNP C. și repunerea părților în situația anterioară. A obligat pârâtul să restituie reclamantei c/val. în RON la cursul de schimb al BNR a sumei de 367.868 Euro, să achite reclamantei dobânda legală aferentă de restituit, începând cu data de 22.10.2008 și până la restituirea efectivă, precum și să achite reclamantei suma de 18052 RON reprezentând taxe și impozite, 8.650 RON taxe și onorarii notariale și 39831 RON cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței s-a reținut că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007, pârâtul B. împreună cu fratele său D. în calitate de coproprietari s-au obligat să vândă reclamantei suprafața de teren de 58.935,27 mp. situată în mun. Iași, zona Galate, tarlaua x până la data de 15.08.2007, dată până la care promitenții - vânzători s-au obligat să scoată terenul din circuitul agricol și să schimbe categoria de folosință în "curți construcții". Prin actul adițional nr. x/2007 autentificat la BNP C., s-a modificat suprafața de teren la 59009,506 m.p. și s-a prelungit termenul de încheiere a contractului până la data de 22.10.2008, sub condiția ca întreaga suprafață de teren convenită de părți să fie liberă de sarcini deoarece pe rolul Judecătoriei Iași se afla dosarul nr. x/2007. Prin același act adițional s-a convenit la art. II alin. (2) că termenul din 22.10.2008 putea fi prelungit prin acordul părților până la data de 22.10.2009, iar reclamanta a achitat pârâților avansul de preț, a suportat cheltuielile materiale, taxele și impozitele asupra terenului. Dosarul nr. x/2007, care reprezenta condiția de îndeplinit din actul adițional nr. x la antecontractul de vânzare-cumpărare a fost soluționat la data de 03.07.2008, prin sentința civilă nr. 8418/03.07.2008, care nu a fost recurată, rămânând irevocabilă anterior datei de 22.10.2008, dată la care trebuia autentificat contractul de vânzare-cumpărare.

Deși condiția fusese realizată în termenul stipulat de părți pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare pârâtul nu a invitat reclamanta să încheie contractul așa cum s-a obligat la punctul III din actul adițional. Promitenții vânzători s-au obligat să notifice promitenții cumpărători cu 30 zile înainte la termenul din 22.10.2008, astfel că termenul a ajuns la scadență fără notificări și fără ca părțile să mai prelungească termenul contractului.

Față de acest termen și data investirii instanței 30.07.2011, acțiunea este formulată în termenul de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 ca termen general de prescripție.

Față de clauza convenită la punctul III, din actul adițional, nu a fost reținută apărarea pârâtului că reclamanta nu l-a notificat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la art. IV din același act adițional au fost stipulate pentru promitenta cumpărătoare în cazul neautentificării contractului din culpa acesteia, două probabilități: să se considere contractul desființat de plin drept, fără nici o altă formalitate, urmând ca fiecare dintre promitenții vânzători să restituie sumele primite cu titlu de avans și fiecare dintre ei să achite cu titlu de penalități suma de 485.736 Euro în termen de 2 zile de la solicitarea promitentei vânzătoare sau să solicite instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să tină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

Pârâtul B. nu a optat pentru cea de a doua opțiune, ci pentru prima, respectiv aceea de a cere rezoluțiunea contractului și a învestit instanța cu această cerere care a fost respinsă irevocabil în toate cele trei grade de jurisdicție în dosarul nr. x/2008 cu motivarea că nu se poate cere rezilierea pentru propria culpă, fiind confundate instituțiile juridice ale condiției rezolutorii cu cea a pactului comisoriu.

La data de 22.10.2008 condiția rezolutorie fusese îndeplinită, bunul fiind liber de sarcini iar prima instanță a reținut că pârâtul B. nu și-a executat obligațiile contractuale.

Prin sentința civilă nr. 551/01 octombrie 2013 a Tribunalului Bacău s-a respins cererea de completare hotărâre, privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B..

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat în subsidiar rezoluțiunii, constatarea încetării antecontractului și a actului adițional la acesta, că această cerere nu este motivată în drept, nici din punct de vedere al dreptului material dar nici procesual. Din motivarea în fapt, s-a constatat că s-au adus argumente în plus acțiunii inițiale, că subsidiaritatea este o invenție a practicii judiciare, care nu învestește instanța decât în măsura în care acțiunea principală este soluționată în mod nefavorabil, cererea nu este o cerere adițională, deoarece rezoluțiunea are ca efect juridic încetarea contractului "ex tunc" și astfel cererea de la fila x nu trebuia soluționată de instanță, fiind lipsit de relevanță că s-a achitat sau nu taxa de timbru.

Prin încheierea din 01.10.2013 s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale și de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 478/2013, instanța reținând că nu s-a produs o eroare în calculul cheltuielilor de judecată, iar modalitatea de stabilire a acestora precum și a dobânzii exced lămuririi dispozitivului.

Împotriva hotărârilor de mai sus pronunțate de Tribunalul Bacău a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 54/27.06.2014 a Curții de apel Bacău au fost admise apelurile pârâtului B. împotriva sentințelor civile nr. 478/30.04.2013 și 551/01.10.2013 ale Tribunalului Bacău; a fost anulată sentința civilă nr. 551/2013 și reținută cauza pentru evocarea fondului; a fost schimbată în tot sentința nr. 478/2013, în sensul că: 1) s-a constatat încetat, la data de 22.10.2008 antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 și a actul adițional nr. x, autentificat sub nr. x/22.10.2007; 2) a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 84.179,07 euro, în RON, la cursul din data plății, reprezentând avans preț nerestituit; 3) a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 367.868 euro, pentru perioada de 22.10.2008 - 11.06.2013 și dobânda legală aferentă sumei de 84.179,07 euro, începând cu 11.06.2013 și până la data plății restului de avans din preț; 4) au fost respinse capetele de cerere privind rezoluțiunea antecontractului nr. x/2007 și a actului adițional autentificat sub nr. x/2007 și obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând onorarii notar, taxe și impozite, ca nefondate; 5) au fost compensate onorariile apărătorilor aferente judecății în fond a cauzei, până la concurența sumei de 7.000 RON și obligată apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 28.408,35 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat rămas necompensat și taxă judiciară de timbru aferent capetelor de cerere admise; 7) a fost respins apelul formulat împotriva încheierii din 01.10.2013 ca nefondat; 8) a fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 15.837,17 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele deciziei civile nr. 54/27.06.2014 s-au reținut următoarele:

Referitor la apelul formulat împotriva sentinței nr. 551/2013 a Tribunalului Bacău Curtea a arătat că reclamanta a solicitat, în situația în care acțiunea în rezoluțiunea antecontractului și a actului adițional ar fi respinsă, să se constate că aceste acte juridice au încetat ca urmare a neîndeplinirii condiției suspensive în termenul cert convenit de părți și, urmare a acestei încetări, să se dispună repunerea părților în situația anterioară. Acest capăt de cerere, așa cum de altfel și părțile afirmă în apel, este un capăt de cerere principal, instanța de fond fiind obligată să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită. Neprocedându-se în acest fel, instanța de apel a apreciat că acest capăt de cerere nu a fost analizat de prima instanță, fiind astfel incidente dispozițiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. și art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit art. 296 din C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. În consecința a fost admis apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 551/2013, a fost anulată sentința apelată și a fost reținută cauza pentru evocarea fondului, considerentele instanței de apel cu privire la fondul cererii completatoare urmând a fi analizate odată cu apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 478/2013.

Referitor la apelul formulat împotriva sentinței 478/2013 a Tribunalului Bacău Curtea a arătat că, în fapt, în data de 13.03.2007 între apelantul B., D. promitenți-vânzători și intimata S.C. A. S.R.L. promitentă cumpărătoare, aceasta din urmă prin mandatarul său domnul E., s-a încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/2007 de către Biroul Notarilor Publici F..

Potrivit art. 11 din contract, apelantul și fratele său se obliga să vândă intimatei suprafața de 58.935,27 m.p. teren situat în intravilanul municipiului Iași, zona Galata, tarlaua x, pentru un preț de 2.357.360 € (art. 1.2 și 1.5 din contract). La data încheierii convenției părților intimata a achitat un avans în valoare de 235.736 euro prin virarea echivalentului sumei în RON în conturile celor doi promitenți vânzători, respectiv câte 398.983,18 RON pentru fiecare, părțile reținând cursul oficial al BNR de 3,3850 RON/1 euro pentru conversia sumei de 235.736 € în moneda națională în care s-a efectuat plata.

Potrivit art. 1.2 din contract, vânzătorii s-au obligat să încheie actul de vânzare-cumpărare după ieșirea din indiviziune a promitenților vânzători cu numitul G., dar nu mai târziu de data de 15.08.2007 (art. 3.1.1 din contract). De asemenea, prin art. 3.1.3 din contract promitenții vânzători s-au obligat ca până la încheierea contractului de vânzare cumpărare să efectueze operațiunile necesare obținerii adeverinței de rol și certificatul fiscal ce atestă plata taxelor și a impozitelor aferente terenului ce face obiectul convenției.

Prin capitolul 5 din antecontract părțile au convenit reguli pentru răspunderea contractuală. Astfel, promitenții vânzători, în caz de neexecutare culpabilă s-au obligat să restituie avansul primit, spezele contractului și o penalitate egală cu avansul determinat la 235.736 € (5.1.1), iar promitenta cumpărătoare, pentru neîncheierea contractului din motive imputabile să piardă avansul (5.2). Prin alin. (3) al art. 5.2 din contract, intimata s-a obligat să suporte formalitățile de intabulare a antecontractului de vânzare-cumpărare și potrivit alin. (4), a suportat taxele necesare perfectării antecontractului.

După împlinirea termenului convenit prin antecontract, în data de 22.10.2007 părțile contractante au încheiat actul adițional nr. x autentificat la același birou notarial sub nr. x/2007. Potrivit mențiunilor din preambulul actului adițional, părțile au avut în vedere la încheierea acestuia împrejurarea că titlul de proprietate care a stat la baza pronunțării sentinței civile de partaj a fost contestat, cererea de nulitate a acestuia făcând obiectul dosarului nr. x/10.10.2007.

Prin art. II din actul adițional părțile au convenit un termen până la care poate fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, într-o formulare asemănătoare ca aceea din antecontract, respectiv "cel mai târziu la 22.10.2008" și cu condiția ca cele trei suprafețe de teren ce compun suprafața vândută să fie libere de orice sarcini. De asemenea, prin același act adițional, promitenții vânzători s-au obligat să notifice intimatei data încheierii contractului cu 30 de zile înainte și a achitat apelantului, în RON, suma de 250.000 € cu titlu de avans, stabilind răspunderea contractuală a promitenților vânzători prin art. VI din actul adițional.

După încheierea actului adițional promitenții vânzători au promovat o acțiune împotriva lui H. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, litigiu care nu a fost notat în cartea funciară și nu a fost adus la cunoștința intimatei.

După împlinirea termenului convenit prin actul adițional, la 23.10.2008 intimata a notificat apelantul cu privire la faptul că nu înțelege să prelungească termenul convenit și consideră antecontractul desființat de plin drept, somând apelantul că în 2 zile să restituie avansul încasat în cuantum de 367.867 € și să plătească penalitățile convenite prin actul adițional în cuantum de 485.736 €, notificarea fiind comunicată apelantului la data de 27.10.2008, iar la 14.11.2008 intimata, prevalându-se de clauza cuprinsă în art. VI din actul adițional, a solicitat executarea silită a actelor autentice.

Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ele putându-se revoca prin consimțământul mutual sau alte cauze prevăzute de lege. De asemenea, convențiile trebuie executate cu bună credință (art. 970 C. civ.), interpretarea convențiilor urmând regulile prevăzute de art. 977 - 985 C. civ.

Potrivit art. 977 C. civ. interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar când este îndoială, dispune art. 983, aceasta se interpretează în favoarea celui ce se obligă. Așa cum s-a reținut, părțile au încheiat actul adițional după împlinirea termenului de încheiere a contractului convenit de părți prin antecontract, părțile având în vedere situația creată prin contestarea titlul de proprietate al promitenților vânzători, acest litigiu făcând obiectul dosarului x/2007, expres menționat de părți prin actul adițional. Stabilind termenul maxim până la care să se încheie contractul (art. II) părțile au convenit ca acesta să se încheie cu condiția ca terenul să fie liber de orice sarcini. Părțile nu definesc prin actul adițional ce ar reprezenta în accepțiunea lor sintagma "libere de orice sarcini". Constatând însă că în preambulul actului adițional s-a reținut ca singur impediment al încheierii contractului existența unui litigiu pe rolul instanței judecătorești, că potrivit art. 982 C. civ. clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul care rezultă din întreg, instanța de apel a reținut că prin sintagma "libere de orice sarcini" părțile din convenția menționată au înțeles că poate fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare doar dacă, în termenul convenit, cu privire la terenul în discuție, nu mai există nici un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești.

Cum după încheierea actului adițional promitenții vânzători au promovat o acțiune împotriva lui H., prin care a solicitat anularea titlului de proprietate a acestuia pentru o suprafață de 322 m.p. ce făcea parte din tarlaua x parcela x și cum aceasta suprafață de teren făcea parte din parcelele promise a fi vândute prin antecontract și actul adițional la acesta, instanța de apel a reținut că acest litigiu reprezintă o sarcină în sensul celor convenite de părți prin art. II din actul adițional. Litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 a fost soluționat de prima instanță la 16.12.2008 - după împlinirea termenului convenit prin actul adițional - iar hotărârea a rămas irevocabilă la 24.06.2009 prin decizia nr. 1562/2009, titlul terțului care cuprinde suprafața de teren ce se suprapunea cu terenul apelantului, fiind anulat de instanță.

Așadar, ca o primă concluzie, la data de 22.10.2008 terenurile cu privire la care apelantul s-a obligat să încheie contractul de vânzare - cumpărare nu erau "libere de orice sarcini", condiția suspensivă convenită de părți nefiind îndeplinită în termenul cert stabilit prin actul adițional. Este adevărat că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 nu a fost notat în cartea funciară, apelantul nefăcând dovada acestei notări. De asemenea, acesta nici nu a făcut dovada că ar fi înștiințat promitenta - cumpărătoarea cu privire la existența acestui litigiu. Cu toate acestea, lipsa notării și a înștiințării nu sunt suficiente pentru dovedirea neexecutării culpabile a contractului de către apelant. De asemenea trebuie avută în vedere și practica părților așa cum rezultă din chiar actele juridice asumate de acestea. Astfel, în antecontract se prevede ca termen maxim de transmitere a proprietății la 15.08.2007 (în formularea "nu mai târziu de …" art. 1.2, 3.1.1) or, părțile, deși a expirat terenul convenit încheie actul adițional în 22.10.2007, chiar în lipsa unei prevederi referitoare la posibilitatea prelungirii termenului cu acordul părților. Mai mult, potrivit art. 5.1.3. din antecontractul de vânzare - cumpărare, părțile au convenit ca în cazul în care promitenții vânzători întârzie executarea obligațiilor, din "întârzierea autorităților publice în emiterea documentelor necesare", nici una din părți nu este îndreptățită să solicite rezilierea sau să revină asupra obligațiilor asumate … termenul de încheiere a contractului prelungindu-se cu termenul de întârziere datorat autorităților publice.

În acest context depășirea termenului convenit de părți prin actul adițional de către apelant nu poate dovedi culpa sau lipsa unei diligențe obișnuite într-o astfel de situație, aceasta cu atât mai mult cu cât în actul adițional părțile au prevăzut posibilitatea prelungirii lui, este adevărat, cu acordul expres al părților. În ceea ce privește notificarea intimatei, aceasta a fost convenită de părți prin art. III din actul adițional, pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare. Sub acest aspect, față de clauzele convenite, pentru a fi notificată cumpărătoarea trebuia ca, cu cel puțin 30 de zile anterior împlinirii termenului, terenul să fie liber de orice sarcini, condiție neîndeplinită la 22.10.2008, iar apelantul a avut o conduită corectă față de cocontractantul său sub aspectul notificării invocate de acesta din urmă. În consecință, sub aspectul culpei, instanța de apel a reținut că neîncheierea contractului de vânzare - cumpărare până la data de 22.10.2008 nu s-a datorat conduitei culpabile a apelantului - promitent, ci a neîndeplinirii condițiilor convenite de părți pentru încheierea contractului.

Potrivit art. 1020 din C. civ., condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părți nu îndeplinește angajamentul său, iar potrivit art. 1021 din C. civ., în acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate. Chiar dacă condiția rezolutorie este prezumată din faptul neexecutării, în prezenta cauză apelantul a făcut pe deplin dovada că neexecutarea contractului nu s-a datorat culpei sale ci doar neîndeplinirii condiției suspensive în termenul cert convenit de părți. Așa fiind, sub acest aspect apelul pârâtului a fost găsit întemeiat, acțiunea în rezoluțiune a antecontractului și actului adițional fiind nefondată, instanța admițând apelul sub acest aspect.

Instanța de apel a înlăturat susținerile apelantului referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în rezoluțiune întemeiată pe excluderea acesteia de către pactul comisoriu convenit de părți. Astfel, pactul comisoriu nu se substituie dispozițiilor art. 1020 și 1021 din C. civ., ci dimpotrivă se întemeiază pe acestea, părțile convenind doar cu privire la condițiile în care aceste dispoziții sunt incidente și cu privire la posibilitatea ca părțile să elimine aspectele formale referitoare la punere în întârziere ori intervenția instanței. Referitor la faptul că reclamanta avea dreptul de a solicita obligarea în instanță a promitenților vânzători să încheie contractul, instanța a reținut că acest drept putea fi exercitat, pe de o parte, doar dacă înaintea împlinirii termenului cert intimata și-ar fi asumat neîmplinirea condiției suspensive invocate chiar de apelant. Pe de altă parte, un astfel de comportament al intimatei putea fi analizat de instanța învestită cu o cerere prin care apelantul ar fi solicitat instanței obligarea promitentului-cumpărător să-și execute obligațiile izvorâte din actele juridice asumate de acesta în condițiile art. 1073 din C. civ., cerere ce nu face obiectul prezentei cauze.

Așa cum rezultă din actele juridice încheiate de părți, acestea au convenit expres un termen de executare a obligațiilor prin art. II alin. (1) din actul adițional, transmiterea proprietății putând fi realizată până la data de 22.10.2008. Acest termen cert a fost stipulat în favoarea ambelor părți, având în vedere că pentru prorogarea lui se impune acordul părților. De asemenea, obligația intimatei de a cumpăra terenul era afectată de condiția ca acesta, la data cumpărării să fie liber de orice sarcini.

Prin sentința civilă nr. 857/COM/26.04.2011, analizând conduita intimatei în acțiunea formulată de apelant pentru rezoluțiunea antecontractului și actului adițional la acesta, instanța a reținut că termenul stabilit de părți este un termen cert, iar condiția este una suspensivă, hotărârea intrând sub autoritatea lucrului judecat prin decizia nr. 3/2012.

Prin această hotărâre nu s-a stabilit natura juridică a termenului convenit de părți, ci doar certitudinea lui. Față de dispozițiile art. 2 alin. (1) din actul adițional termenul stabilit de părți este un termen limită, iar până la împlinirea acestuia trebuie să se realizeze condiția suspensivă. Așadar, părțile erau ținute de obligațiile asumate doar dacă, până la împlinirea termenului convenit, condiția suspensivă s-ar fi realizat.

Potrivit art. 1012 alin. (1) din C. civ. când obligația este contractată sub condiția că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, condiția este considerată neîndeplinită dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se întâmple. În consecință, începând cu data de 22.10.2008, în lipsa unui acord expres al părților contractante, acestea erau exonerate de obligațiile asumate prin antecontract și actul adițional, actele juridice încheiate de părți încetând a mai produce efecte. Prin neîndeplinirea condiției suspensive în termenul cert convenit de părți drepturile și obligațiile corelative asumate de părți prin contract încetează, plățile efectuate anterior îndeplinirii condiției sunt plăți nedatorate, părțile fiind ținute să le restituie în condițiile art. 1092 din C. civ., potrivit cărora orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii.

Așadar, începând cu data de 22.10.2008 fiecare din părți care a efectuat plăți în executarea convenției anterior realizării condiției suspensive trebuie să restituie exact plata pe care a primit-o, de la această dată se naște obligația de restituire a apelantului, obligație ce nu a fost executată până la data învestirii instanței cu cererea de chemare în judecată. Apelantul a invocat teoria impreviziunii însă aceasta nu era recunoscută de dreptul aplicabil la data încheierii actelor juridice de către părți, cu excepția situației minorului și în anumite condiții prevăzute de lege. Pe de altă parte, chiar și dacă s-ar reține incidența impreviziunii, aceasta se referă la contractele încheiate de părți, or răspunderea apelantului rezultă dintr-un fapt juridic, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, în forma particulară a plății nedatorate.

Potrivit art. 111 din C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Prin capătul de cerere formulat de reclamantă la 17.10.2011 reclamanta a solicitat să se constate că a încetat antecontractul și actul adițional la acesta și repunerea părților în situația anterioară. Chiar și într-o astfel de formulare a capătului de cerere, instanța a reținut că reclamanta a solicitat, în fapt, să se constate inexistența drepturilor părților contractante ce își au izvorul în actele juridice încheiate, începând cu data de 22.10.2008, ca urmare a nerealizării condiției suspensive în termenul cert stabilit de părți. Este corectă susținerea apelantei referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, așa cum dispune art. 111 teza a II - a din C. proc. civ. însă nu poate fi primită susținerea potrivit căreia acțiunea în realizarea dreptului ar fi acțiunea în rezoluțiune, aceasta din urmă fiind o acțiune întemeiată pe neexecutarea culpabilă a contractului și nu prin încetarea acestuia fără culpa co-contractanților.

Așadar, prin neîndeplinirea condiției suspensive, părțile contractate se află în situația anterioară încheierii obligației afectată de modalități, prestațiile executate anterior îndeplinirii termenului urmând a fi restituite, potrivit dispozițiilor art. 1092 din C. civ.. Or, restituirea poate fi cerută după ce se constată stingerea obligațiilor în condițiile art. 1012 C. civ. și în consecință nu se poate reține existența acțiunii în realizare a dreptului fără constatarea încetării contractului dintre parți, excepția inadmisibilității fiind astfel nefondată.

Așa cum rezultă din antecontract și actul adițional intimata a achitat, cu titlu de avans, suma de 485.736 RON, din care apelantului revenindu-i suma de 367.868 Euro, achitați în RON la cursul din data plății, respectiv 75,7341% din valoarea totală a avansului. În cursul soluționării cauzei, la 11.06.2013, apelantul a restituit intimatei suma de 1.282.983,18 RON care, potrivit cursului BNR din data restituirii (4,5225 RON/1 euro - dosar apel) era echivalentă sumei de 283.688,93 euro. Având în vedere restituirea parțială a avansului, la data de 11.06.2013 apelantul mai datorează intimatei-reclamante suma de 84.179,07 euro, sumă ce trebuie plătită în RON la cursul BNR din ziua plății. Așa cum s-a reținut, contractul a încetat prin neîndeplinirea condiției suspensive în terenul cert stabilit de părți, plățile efectuate anticipat de reclamantă nefiind datorate și acestea trebuiau restituite de apelant la data de 23.10.2008, dată de la care apelantul era debitorul sumei în RON echivalentă a sumei de 367.868 euro. Deși apelantul era ținut, în lipsa culpei intimatei reținută cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 857/2011, să restituie echivalentul sumei de 367.868 euro la cursul în RON din data de 23.06.2008, acesta realizează o restituire parțială la 11.06.2013, respectiv echivalentul sumei de 283.688,93 euro. Potrivit art. 1088 C. civ. la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală. Dobânda legală a fost stabilită prin O.G. nr. 9/2000 și O.G.13/2011, aceasta din urmă aplicându-se începând cu 01.09.2011, stabilirea dobânzii legale fiind o măsură a legiuitorului prin care se asigură echitatea circuitului civil. Instanța nu a reținut susținerea apelantului cu privire la aplicarea retroactivă a dispozițiilor referitoare la dobânda legală raportat de data încheierii contractului părților, dispozițiile legale referitoare la dobânda legală și cuantumul acesteia, în lipsa acordului părților, sunt incidente în forma reglementată în vigoare din data fiecărei scadențe, iar în condițiile întârzierii la plată, dobânda datorată se calculează la soldul restant din ziua în care a intervenit modificarea dobânzii legale. În consecință, a reținut Curtea, apelantul datorează dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru perioada 23.10.2008 - 31.08.2011 calculată la suma de 367.868 euro, iar începând cu data de 01.09.2011, dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și până la 10.06.2013 calculată la suma de 367.868 euro, iar de la 11.06.2013 calculată la restul de plată din avans de 84.179,07 euro și până în momentul restituirii integrale a avansului primit,sume ce se vor plăti în moneda națională.

Reclamanta a pretins suma de 18.052 RON reprezentând taxe și impozite aferente imobilelor ce au făcut obiectul convenției. Din această sumă, 20.836 RON reprezintă taxe și impozite achitate municipiului Iași, iar 3.000 RON reprezenta cheltuieli pentru evidențele funciare. Așa cum rezultă din conținutul înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă, taxele și impozitele au fost achitate de coindivizari iar celelalte sume (3.000 RON) exclusiv de B.. Cum reclamanta nu a făcut dovada achitării sumelor pretinse, greșit prima instanță a reținut că acestea ar fi datorate de apelantul-pârât.

Cu privire la cheltuielile de autentificare a antecontractului și a actului adițional, acestea au fost efectuate de reclamantă. Prin antecontract, părțile au convenit ca spezele contractului să fie suportate de reclamantă. Cum contractul a încetat fără ca apelantului să-i fie reținută vreo culpă în executarea contractului, cheltuielile efectuate de părțile contractante rămân în sarcina fiecăreia dintre ele, acestea suportând riscurile înaintea realizării condiției suspensive.

Au fost găsite fondate criticile referitoare la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății cauzei în primă instanță. Raportat la capetele de cerere admise, instanța a reținut ca fiind cheltuieli de judecată la prima instanță taxa judiciară de timbru și timbru judiciar aferentă capetelor de cerere admise, respectiv suma de 23.907,35 RON taxe judiciare de timbru și timbru judiciar. Cum pretențiile reclamantei au fost admise în parte de instanță, onorariile avocaților au fost compensate până la concurența sumei de 7.000 RON.

Referitor la apelul declarat împotriva încheierii din 01.10.2008, Curtea a reținut că prima instanța corect a apreciat că cererea formulată de pârât pentru îndreptarea erorii din calculul cheltuielilor de judecată și de lămurirea dispozitivului sunt aspecte care țin de judecata cauzei.

Împotriva deciziei civile nr. 54/27.06.2014 a Curții de Apel Bacău au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 1372/19.05.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 54/2014 din 27 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casat-o în parte și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 478 din 30 aprilie 2013 a Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă; a fost respins apelul declarat împotriva sentinței nr. 551 din 1 octombrie 2013 a Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă; a fost menținută soluția de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 1 octombrie 2013 a aceleiași instanțe; a fost respins recursul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii.

În considerentele deciziei civile nr. 1372/19.05.2015 a Î.C.C.J. s-a reținut, cu privire la recursul reclamantei, că un prim motiv al recursului vizează greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor referitoare la interpretarea contractelor, art. 977-985 C. civ., care a determinat, pe cale de consecință, greșita aplicare a legii în materia rezoluțiunii, în măsura în care instanța de apel a reținut că nu se poate reține o neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate de către B. prin antecontract și actul adițional la acesta.

Într-adevăr, pentru a schimba dispoziția principală a sentinței civile nr. 478/2013, Curtea de Apel Bacău a realizat, în principal, interpretarea convenției, ajungând la o concluzie care a imprimat rezultatul deciziei, aceea că "libere de orice sarcini", semnifică, în privința terenurilor promise la vânzare, lipsa oricărui litigiu, inclusiv a litigiului de făcea obiectul dosarului nr. x/2007 S-a mai reținut că lipsa notării acestui litigiu în cartea funciară este nerelevantă și în prezența clauzei contractuale stipulate la art. 5.1.3 din convenția inițială, în interpretarea căreia s-a concluzionat că reclamanta nu are dreptul notificării rezoluțiunii contractului. Astfel, fiind îndeplinită condiția suspensivă în termenul prevăzut de părți, s-a apreciat că încheierea contractului la 22.08.2008 nu a fost posibilă, independent de culpa părții chemate în judecată.

Înalta Curte a reținut că această interpretare a clauzelor convenției a presupus greșita aplicate a dispozițiilor art. 977 - 985 C. civ.. Din lectura antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 rezultă că B. și D., promitenți-vânzători, au asumat obligația de vânzare a terenului determinat prin convenție către S.C. A. S.R.L., promitentă-cumpărătoare, cel târziu până la 15.08.2007. În capitolul intitulat declarații și garanții, promitenții-vânzători au stipulat în art. 4.1.4 și 4.1.5 că la data promisiunii nu există nici un litigiu din partea vreunei persoane și nicio procedură de altă natură care ar afecta posibilitatea încheierii, în viitor, a contractului în termenii asumați. Totodată, în capitolul referitor la răspunderea contractuală, fiecare dintre părți și-a garantat obligația printr-o clauză penală, dar au exceptat la răspundere situația în care, conform art. 5.1.3, promitenții-vânzători ar putea întârzia executarea obligațiilor asumate atunci când aceasta se datorează neemiterii de către autorități a documentelor necesare, această situație fiind exoneratoare de culpă și neputând fi opusă pentru o solicitare de rezoluțiune.

În acest sens, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 977, 982 și 985 C. civ. de la 1864 justifică interpretarea că articolul 5.1.3 nu are, în prezența art. 4.1.4 și 4.1.5, decât semnificația că reprezintă caz exonerator de culpă situația în care autoritățile întârzie eliberarea documentelor necesare vânzării în procedura de autentificare a contractului viitor, nu și întârzierea rezolvării unor litigii, de vreme ce părțile angajate au declarat că la data antecontractului nu existau litigii care afectează posibilitatea înstrăinării terenului promis. Necesitatea clauzei din art. 5.1.3 s-a impus în contextul obligațiilor asumate la art. 3.1.2 și art. 3.1.3 din antecontract, referitoare la scoaterea terenului din circuitul agricol, obținerea adeverinței de rol și a certificatului fiscal. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât circumstanțele încheierii actului adițional nr. x autentificat sub nr. x/22.10.2007 au fost determinate, conform preambulului actului, și de existența litigiului nr. 20724/245/2007. În acest sens, părțile au stipulat în art. II al actului adițional că viitorul contract de vânzare se va încheia cel mai târziu la 22.10.2008 sub condiția ca terenul să fie liber de orice sarcini. Or, nu semnifică sarcină asupra terenului o întârziere a autorității publice de a elibera acte necesare autentificării actului. De altfel, prin decizia civilă nr. 3/2012 a Curții de Apel Iași, irevocabilă, s-a stabilit că părțile au avut în vedere litigiul nr. 20724/245/2007 ca sarcină a terenului, notată ca atare în cartea funciară. Mai mult, dacă existența litigiilor ar fi fost asimilată întârzierii determinate de autoritățile publice, necesitatea actului adițional nu se mai justifica.

Prin urmare, a asimila litigiile ca intrând în spectrul faptelor determinate de autoritățile publice, exoneratoare de răspundere, a fost rezultatul unei greșite aplicări a legii, respectiv, a dispozițiilor referitoare la regulile de interpretare a convențiilor.

O a doua problemă legată de greșita aplicare a legii a constat în evaluarea limitelor modalităților care afectau obligațiile generate de antecontract și actul adițional la acesta. În acest sens, în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză se opune puterea lucrului judecat a sentinței nr. 857/com/26.04.2011, definitivă prin decizia nr. 3/2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, irevocabilă prin decizia nr. 4339/06.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, prin care s-a statuat că obligația este afectată de o dublă modalitate, termen și condiție. Deși intimatul în acest recurs, B., contestă autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, Înalta Curte arată că aceasta nu a fost opusă în sensul excepției întemeiate pe dispozițiile art. 166 C. proc. civ., ci prin prevalarea efectului pozitiv al autorității, prezumție irefragabilă de adevăr judiciar a celor dezlegate într-un alt litigiu, care are însă legătură cu cel pendinte. Acest anterior litigiu ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, a avut ca obiect cererea d-lui. B. de rezoluțiune judiciară a acelorași convenții și a fost îndreptat împotriva reclamantei de astăzi, S.C. A. S.R.L.. În considerentele care au explicitat dispozitivul s-a reținut că obligația lui B. a fost afectată de o condiție suspensivă, aceea ca terenul să fie liber de sarcini și asumată sub un termen cert. Dacă natura condiției a fost stabilită prin hotărârea irevocabilă pronunțată în dosarul dintre aceleași părți cu nr. x/2010, dincolo de faptul că termenul stipulat în actul adițional la art. II este unul cert, natura extinctivă sau suspensivă a termenului nu a fost tranșată.

Potrivit definiției termenului și a modului său de operare, stabilit în art. 1022-1024 C. civ., dar și a distincțiilor pe care doctrina le-a făcut cu privire la termen ca modalitate a obligațiilor, termenul este suspensiv dacă amână, până la împlinirea lui, dreptul creditorului de a cere executarea și extinctiv dacă amână, până la împlinirea lui, stingerea obligației concomitent cu posibilitatea creditorului de a cere plata/executarea până la data stipulată.

Or, în cauză, termenul din 22.10.2008 era termenul până la care obligația nu trebuia executată de către cei obligați, adică, până la care promitenților nu i se putea cere în mod legal încheierea contractului în forma autentică, fiind în mod evident, un termen suspensiv. Este însă cert că la termen obligația nu a fost executată, iar o prelungire convențională a acestuia nu a avut loc.

Însă, Înalta Curte a apreciat că, distinct de stabilirea naturii termenului, este deopotrivă importantă determinarea limitelor condiției sub care s-a contractat. Această condiție îl privea pe promitentul vânzător, deoarece ținea de obligația sa de a vinde un teren fără sarcini. Dincolo de împrejurarea că în convențiile sinalagmatice condiția rezolutorie este subînțeleasă ex lege, condiția se poate reprezenta și convențional ca un eveniment viitor și posibil pe care părțile îl prefigurează ca influențând existența obligațiilor pe care și le asumă. Însă, pentru ca o condiție să fie valabilă în angajamentul obligațional, aceasta trebuie să îndeplinească, între altele, cerința de a nu fi determinată ori provocată prin voința uneia dintre părți și să aibă puterea de a influența chiar existența obligației, de a fi clară, adică de a caracteriza precis evenimentul prefigurat de părți ca afectând existența contractului lor. Or, este evident că, înțelegând condiția "liber de sarcini", părțile s-au raportat exclusiv la existența litigiului cu nr. x/2007, aflat pe rol la data actului adițional.

Înalta Curte a arătat că nu intră sub condiția părților și litigiul cu nr. x/2007 pe de-o parte, pentru că părțile nu l-au avut în vedere la data actului adițional, dar mai ales pentru că generarea acestui proces a fost făcută la inițiativa părții care s-a obligat sub condiție și care astfel a putut să influențeze existența propriei sale obligații. De vreme ce litigiul cu nr. x/2007 nu intră sub spectrul condiției contractuale, împrejurarea existenței sale nu poate fi avută în vedere în ce privește perfectarea raportului obligațional, cu atât mai mult cu cât el nu a fost adus la cunoștința reclamantei și nici nu a fost notat spre publicitate, în cartea funciară.

Înalta Curte a arătat că nu este fondată apărarea intimatului B. care a susținut că S.C. A. S.R.L. putea să consulte portalul instanței de judecată, deoarece această împrejurare nu intra în sfera obligațiilor acestei părți.

Prin urmare, condiția contractuală "liber de sarcini" a vizat exclusiv primul litigiu, care a fost soluționat prin sentința civila nr. 8418/03.07.2008, irevocabilă prin nerecurare, anterior termenului contractual. Pe cale de consecință, condiția fiind realizată, la scadența din 22.10.2008, promitenții-vânzători aveau o obligație perfectă, de a încheia contractul în forma autentică, pe care nu au executat-o.

În concluzie, raționamentul instanței de apel, bazat pe o interpretare greșită a legii, a permis concluzia că la scadența contractului nu a fost îndeplinită condiția "liber de sarcini", exonerând de culpă pârâtul pentru neexecutarea obligației sale și a justificat concluzia excluderii aplicării art. 1020-1021 C. civ. vizând rezoluțiunea antecontractului și a actului adițional, precum și trecerea la analiza pe fond a capătului subsidiar de cerere, având ca obiect constatarea încetării convenției.

Dispozițiile incidente în materia rezoluțiunii sunt deplin incidente, însă instanța de apel, prin reținerea încetării contractului justificată pe alte temeiuri, nu a făcut analiza temeiniciei rezoluțiunii, motiv pentru care Înalta Curte a reținut acest motiv ca fiind fondat, însă, față de necercetarea temeiniciei rezoluțiunii de către instanța de apel ca instanță de fond, s-a impus, potrivit art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ. casarea parțială a deciziei și trimiterea dosarului la instanța de apel spre rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 478/30.04.2013, pentru analiza acestor aspecte.

Cu acest prilej, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus a se avea în vedere și apărările pârâtului referitoare la lipsa dreptului reclamantei de a solicita rezoluțiunea în funcție de operativitatea pactului comisoriu a cărui existență și natură au fost tranșate în cadrul unor litigii anterioare, ori dacă, așa cum a afirmat pârâtul prin întâmpinare, fundamentul real al rezoluțiunii solicitate de S.C. A. S.R.L. a fost propria sa lipsă de disponibilitate la încheierea contractului de vânzare.

În același context, Înalta Curte a subliniat că fundamentul admiterii apelului declarat de către pârâtul B. împotriva sentinței de completare a dispozitivului nr. 551/01.10.2013 a fost greșit. Mai exact, instanța de apel a arătat că pretenția privind constatarea încetării contractului reprezintă un capăt de cerere deopotrivă principal, însă nu a fost soluționat, astfel, această omisiune a atras anularea sentinței, potrivit art. 129 alin. (6) și art. 105 alin. (5) C. proc. civ.

Fără a nega caracterul de capăt principal de cerere al pretenției vizând constatarea încetării antecontractului și actului adițional la acesta, Înalta Curte a arătat că aceasta pretenție a fost formulată subsidiar celei privind rezoluțiunea. Or, subsidiaritatea unei cereri, chiar dacă este o creație jurisprudențială, se află, sub aspectul învestirii instanței, în relație condițională cu soluția data asupra primului capăt principal. În alte cuvinte, numai în funcție de soluția dată primului capăt principal instanța se va putea considera învestită cu cererea principală subsidiară. În speță, soluționarea de către prima instanță a rezoluțiunii în sensul admiterii, generează efectul condiției, în sensul că acea instanța nu mai este învestită cu cererea subsidiară. Învestirea instanței de apel cu capătul de cerere subsidiar nu impunea admiterea apelului împotriva sentinței civile nr. 551/2013, deoarece învestirea sa cu acest capăt de cerere se produce sub același mecanism ca cel evocat pentru prima instanță deoarece este tot o instanță de fond. Prin urmare, s-a impus respingerea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 551/01.10.2013 pronunțate în cauză, instanța de apel, rejudecând cauza pe fond urmând să aprecieze asupra învestirii cu capătul de cerere subsidiar ținând cont de raportul condițional în care această pretenție se află cu pretenția de rezoluțiune.

Față de suma considerentelor precedente, Înalta Curte a arătat că celelalte motive de recurs nu mai primesc dezlegare, deoarece analiza lor ar fi presupus o nouă premisă.

În ceea ce privește motivul de recurs referitoare la greșita aplicare a regulilor imputației plății, Înalta Curte a arătat că față de dispozițiile de drept tranzitoriu stabilite în art. 113 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. și având în vedere data plății, 11.06.2013, în această materie sunt aplicabile dispozițiile art. 1507-1509 din noul C. civ., dispoziții care nu au fost avute în vedere de instanța de apel.

Deși critica a fost raportată la modalitatea în care instanța de apel a dat efect obligațiilor de plată ca urmare a încetării contratului eveniente conditione, aplicarea dispozițiilor evocate este necesară și în ipoteza rezoluțiunii convenției, dacă prin rejudecarea apelului, actul bilateral va fi astfel sancționat, dat fiind că plata făcută de pârât în contul datoriei a fost realizată la 11.06.2013. Prin urmare, incidența regulilor imputației plății va fi evaluată prin aplicarea acestor dispoziții legale, în funcție de soluția dată în rejudecare.

În ceea ce privește recursul formulat de către pârâtul B. Înalta Curte a reținut că un prim motiv al recursului a vizat încălcarea principiilor procesului civil, al disponibilității și contradictorialității, cu efect direct asupra vătămării dreptului la apărare al părții, de natură să impună consecința nulității actului atacat, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Deși recurentul a vizat, prin formularea acestei critici, soluția dată de către instanța de apel capătului subsidiar al cererii, iar potrivit considerentelor dezvoltate în analiza recursului reclamantei, această hotărâre a fost casată, Înalta Curte a arătat că argumentele dezvoltate de către pârât nu sunt fondate.

Capătul subsidiar de cerere a intrat în obiectul cererii cu care instanța a fost învestită, condiționat de respingerea, în apel, a cererii de rezoluțiune și fusese formulat de reclamantă în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.. Acesta a avut ca obiect constatarea încetării antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.03.2007 și a actului adițional nr. x autentificat sub nr. x/22.10.2007 ca efect al producerii condiției ca terenul promis la vânzare să nu fie liber de sarcini, înțelese ca litigii.

Încadrarea în drept a cererii pe temeiul art. 111 C. proc. civ. nu presupune o evocare din oficiu a unor temeiuri neavute în vedere de părți, deoarece prin invocarea acestui articol de lege, instanța a delimitat sfera acțiunii în constatare și a răspuns apelantului la apărarea vizând inadmisibilitatea acestei acțiuni ca subsidiară celei în realizare. De altfel, examinând încheierea de dezbateri care au precedat deliberării, rezultă că apelantul a susținut concluzii și cu privire la acțiunea în constatare, partea având în mod concret reprezentarea existenței acestui capăt de cerere, astfel încât nu a fost primită critica schimbării obiectului ori cauzei cererii în procesul de deliberare.

De asemenea, evocarea în cuprinsul considerentelor a dispozițiilor art. 1092 C. civ. nu a presupus schimbarea, din oficiu, a cauzei cererii. Câtă vreme cererea subsidiară a vizat constatarea încetării contractului eveniente conditione și repunerea părților în situația anterioară, evocarea acestei dispoziții s-a făcut în scopul enunțării principiului dreptului la restituirea prestațiilor.

A doua c