ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1610/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 9709/120/2012, reclamanții A., și B., au chemat în judecată pârâta SC C. SRL, pentru ca în baza probelor ce se vor administra să se constate rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1585 din 17 decembrie 2008, de BNP Acord, ca efect al punerii în aplicare a pactului comisoriu expres de gradul IV, menționat în articolul terț al actului adițional 1 și în consecință să se constate redobândirea de către reclamanți a proprietății depline asupra terenurilor ce au constituit obiectul contractelor de vânzare-cumpărare ce au intervenit între părți, situate în județul Dâmbovița, comuna Tărtășești și a comunelor Cosoba și Joița, județul Giurgiu precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând în fapt cererea, reclamanții au arătat că au deținut mai multe terenuri pe raza comunei Tărtășești, județul Dâmbovița și a comunelor Cosoba și Joița, județul Giurgiu, iar în 2007 au înstrăinat către pârâtă o parte din aceste terenuri, respectiv aflate pe raza județului Dâmbovița, comuna Tărtășești. După semnarea contractului din 2007, au fost încheiate două acte adiționale la acest contract: actul adițional nr. 1, prin care, prin articolul prim, s-a hotărât de comun acord modificarea alin. (3) al pct. 3.3 al art. 3 din contract și s-au modificat condițiile de plată a restului de preț, prevăzut în contractul inițial în sumă de 31.295.735,60 euro, stabilindu-se plata acestuia în rate, în funcție de îndeplinirea unor condiții expres prevăzute în actul adițional. în baza articolului terț, a fost agreat de către părți un pact comisoriu expres de gradul IV, pentru situația în care reclamanții își îndeplineau obligațiile asumate în contractul din 2007, iar pârâta achita restul de preț. Prin actul adițional 2, părțile au convenit să modifice termenul pentru îndeplinirea Condiției suspensive din 26 decembrie 2009 în 5 aprilie 2010.

De asemenea, prin contractul din 2008, au vândut pârâtei mai multe suprafețe de teren pe raza comunei Tărtășești, județul Dâmbovița, dintre care unele au fost ulterior alipite cu terenul în suprafață de 27 100 mp, T36, P 412, dobândit prin contractul din 2007 și de asemenea au vândut și suprafețe de teren pe raza comunelor Cosoba și Joița, județul Giurgiu.

S-a mai arătat că reclamanții au îndeplinit condiția suspensivă pentru plata restului de preț, prevăzută de articolul unic al Actului adițional 1, pentru suma de 26.506.590 euro, iar ca urmare a îndeplinirii condiției suspensive, a devenit scadentă de la data de 8 ianuarie 2010, obligația de plată de către pârâtă a ratelor 4 și 6 ale Restului de preț, precum și a plății sumei ce reprezintă majorarea prețului vânzării (calculată conform art. 3, pct. 3.3, alin. (4), lit. f) din contractul din 2007. Prin urmare, pârâta nu a achitat în termenele și condițiile specificate în contractul din 2007, sumele de plată scadente.

S-a apreciat că operează rezoluțiunea convențională în temeiul unui pact comisoriu expres, iar dreptul de a exercita opțiunea de rezoluțiune convențională a contractelor, a fost exercitat cu formalitățile și în condițiile stabilite contractual, conținutul condiției suspensive fiind clar, neechivoc și nu poate constitui motiv de refuz al executării impreciziunea, neclaritatea, caracterul aparent îndoielnic al cauzei ce consacră condiția suspensivă, conduita pârâtei fiind neconformă cu obligațiile contractuale.

Ca urmare a îndeplinirii condiției suspensive și neexecutării obligației de plată ce revenea pârâtei, reclamanții au solicitat rezoluțiunea contractului din 2007 și din 2008, ca efect al punerii în aplicare a pactului comisoriu expres de gradul IV, menționat în articolul terț, al Actului adițional 1, iar urmare a rezoluțiunii, au apreciat că este necesar a se constata reținerea de către reclamanți a sumelor deja încasate din prețul vânzării, cât și redobândirea proprietății depline asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractului din 2007 și 2008.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 969, 970, 977 - 985, art. 1017 raportat la art. 1011 C. civ., O.G. nr. 40/2006, H.G. nr. 1.517/2009.

În dovedirea cererii s-au depus contractele de vânzare-cumpărare a căror rezoluțiune o solicită, extrase de carte funciară pentru informare, procură, extras MO nr. 663/10 decembrie 2009, HCJ Dâmbovița nr. 19 din 2 februarie 2010, răspunsul pârâtei la notificarea reclamantului din 15 decembrie 2009, în traducere legalizată, răspuns nr. 898 din 13 ianuarie 2010 de la "la Caixa".

La data de 17 ianuarie 2013, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată, pe cale de excepție: ca netimbrată; ca fiind introdusă la o instanță necompetentă teritorial, solicitând declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; ca prematur introdusă; iar în subsidiar ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, se arată că sediul acesteia este în București, iar potrivit art. 5 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se face la instanța domiciliului pârâtului, prin urmare competent să soluționeze cauza este Tribunalul București, având în vedere și faptul că în speță nu este incident niciunul dintre cazurile care ar atrage competența teritorială facultativă.

Cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată, arată că părțile au condiționat achitarea restului de preț al vânzării de la primirea de către Cumpărător, a notificării de la autoritatea publică competentă din care să rezulte aprobarea definitivă, obligatorie, aplicabilă, irevocabilă și de nemodificat în favoarea cumpărătorului, a finanțării de fonduri structurale europene nerambursabile pentru o sumă care nu este mai mică de 14.000.000 euro.

În speță condiția suspensivă stabilită prin actul adițional nu a fost îndeplinită prin adoptarea H.G. nr. 1.517/2009, față de rațiunea avută în vedere de părți la momentul introducerii condiției și de procedurile specifice acordării fondurilor structurale și etapele necesare a mai fi parcurse pentru împlinirea condiției "astfel cum au înțeles părțile să fie făcută".

Apreciază că Actul adițional nr. 2 nu poate fi interpretat decât ca având natura juridică a unei recunoașteri extrajudiciare cu depline efecte în prezenta cauză, în sensul că înșiși reclamanții au recunoscut că nu s-a îndeplinit condiția suspensivă prin adoptarea și publicarea H.G. nr. 1.517/2009, acest document nu a reprezentat documentul prin care ar fi fost aprobată finanțarea din fonduri europene nerambursabile, H.G. nici nu a fost apt să stea la baza semnării convențiilor de finanțare.

Față de cele ce preced, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 și următoarele C. proc. civ.

În dovedirea celor susținute în întâmpinare s-au depus: soluții pronunțate în Dosarul nr. x/2010 al Tribunalului București, extras din raport cu privire la stadiul proiectelor POS Mediu, Axa Prioritară 1, extrase de pe sit-ul www. Posmediu.ro.

La data de 21 iunie 2013, reclamanții au formulat cerere de modificare a acțiunii, în temeiul art. 132 și art. 137 C. proc. civ., în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON, reprezentând rest preț, din ratele 4, 5 și 6 stabilite prin actul adițional la Contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. 1870 din 19 decembrie 2007, motivat de îndeplinirea condiției suspensive enunțate la clauza (ii) din Actul adițional autentificat la 17 decembrie 2008, act prin care s-a modificat art. prim alin. (3) al pct. 3.3 și art. 3 din Contractul nr. x/19 decembrie 2007, învederând că înțeleg să susțină motivarea în fapt din cererea de chemare în judecată, însă ca temei de drept invocând disp. art. 1361 C. civ. vechi.

Prin Sentința civilă nr. 2553 din 27 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza s-a înregistrat la secția a VI-a civilă a Tribunalului București la data de 31 august 2013, care prin încheierea din 15 noiembrie 2013 a admis excepția necompetenței materiale și a dispus înaintarea cauzei spre competență soluționare secției a VI-a civilă.

În cadrul secției a VI-a civilă a Tribunalului București Dosarul s-a înregistrat sub nr. y/3/2013* la data de 19 decembrie 2013.

Prin încheierea din 7 martie 2014 s-a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea Dosarului nr. x/2010, aflat pe rolul aceleași instanțe.

În acest dosar reclamanta C. SRL a înregistrat la 19 ianuarie 2010, acțiunea împotriva pârâților A. și B., având ca obiect:

- constatarea neîndeplinirii condiției suspensive înscrisă în art. 1 din Actul adițional nr. 1586 din 17 decembrie 2008 și

- constatarea inexistenței dreptului părților de a radia drepturile de proprietate ale reclamantei din cartea funciară, dobândite în baza art. 3 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/2007.

Pârâții A. și B. au formulat cerere reconvențională solicitând să se constate că și-au îndeplinit toarte obligațiile asumate prin cele două contracte respectiv Contractul nr. xx/2007 și yy/2008.

Prin Sentința civilă nr. 1359 din 8 februarie 2011 a fost respinsă acțiunea principală și cererea reconvențională ca fiind inadmisibile pe temeiul art. 111 C. proc. civ., soluție confirmată în apel prin Decizia nr. 444 din 13 noiembrie 2011.

Prin Decizia nr. 2588 din 17 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins ca tardiv recursul pârâților și s-a admis în parte recursul reclamantei C., fiind casate cele două hotărâri cu trimitere pentru rejudecare.

În fond după casare, în al doilea ciclu judiciar, prin sentința civilă nr. 5948 s-a admis acțiunea principală și s-a constatat neîndeplinirea condiției suspensive prevăzută în art. 1 din Actul adițional nr. 1586/2008, precum și inexistența dreptului pârâților de a radia dreptul de proprietate al reclamanților.

Prin Decizia nr. 1275 din 17 decembrie 2014, s-a respins apelul pârâților ca nefondat, iar prin decizia nr. 2093 din 15 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins recursul acestora (pag. 116 - 123).

Prin cererea din 12 noiembrie 2015 reclamanții în cauza de față au solicitat reluarea judecății întrucât motivul de suspendare a încetat prin Decizia civilă nr. 2093 din 15 octombrie 2015 a instanței supreme.

Prin cererea din 13 ianuarie 2016 intitulată cerere precizatoare a obiectului acțiunii, reclamanții au solicitat modificarea obiectului inițial în sensul ca pârâta:

- în principal să fie obligată la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând prețul pe care trebuia să-l plătească reclamanților pentru atragerea de către aceștia în favoarea pârâtei a fondurilor nerambursabile conform obligațiilor asumate prin Actul adițional nr. 1586/2008 iar,

- în subsidiar obligarea la plata sumei de 13.562.700 RON echivalentul a 3.000.000 Euro reprezentând partea din preț pe care pârâta trebuia să-l plătească în situația în care atragerea de fonduri nerambursabile nu s-a realizat din motive independente de conduita contractuală a părților.

În cererea modificatoare și precizatoare reclamanții au dezvoltat istoricul raporturilor contractuale și al demersurilor administrative efectuate la autoritățile competente, precum și rezultatul acestor diligențe.

În Dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dâmbovița reclamanții au depus la data de 21 iunie 2013 cerere de modificare a acțiunii, din acțiunea în constatare în acțiunea în realizare, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând rest de preț din ratele 4, 5 și 6 stabilite prin Actul adițional nr. 1586/2008, la Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/2007 motivat de faptul îndeplinirii condiției suspensive instituită prin clauza 2 din acest act adițional.

În aceeași ședință de judecată, cum rezultă din încheierea din 21 iunie 2013 cererea modificatoare a fost comunicată pârâtei, instanța luând act de noul obiect al acțiunii și punând în vedere reclamanților să achite diferența de taxă de timbru iar prin Sentința civilă nr. 2553 din 27 iunie 2013 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Prin urmare tribunalul a apreciat că de la data de 21 iunie 2013, data modificării obiectului cererii introductive, instanța a fost și a rămas învestită cu un obiect principal concret, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON.

Prin încheierea din 25 martie 2016, instanța a anulat ca netimbrat capătul subsidiar din cererea precizatoare și a respins ca nefondată excepția tardivității modificării și completării cererii introductive, stabilind că prima zi de înfățișare a fost la data de 15 ianuarie 2016 când s-a depus cererea precizatoare cu capătul subsidiar.

În fapt și în drept, reclamanții au susținut că între cele două părți s-au încheiat Contractele nr. xx/2007 și nr. yy/2008, precum și Actele adiționale nr. 1 din 17 decembrie 2008 și nr. 2 din 14 decembrie 2009 având ca obiect vânzarea-cumpărarea dreptului de proprietate asupra mai multor terenuri pe care pârâta urma să edifice un ansamblu rezidențial denumit "D.".

Prin aceste acte reclamanții și-au asumat obligații complexe, unele specifice transferului dreptului de proprietate imobiliară, iar altele de diligență constând în obținerea aprobării în favoarea pârâtei de finanțare din fonduri structurale europene nerambursabile pentru cel puțin 14.000.000 Euro destinate acestui proiect.

Reclamanții susțin că scadența convenită pentru îndeplinirea acestei obligații de diligență a fost inițial fixată pentru data de 26 decembrie 2009 fiind ulterior prelungită până la 5 aprilie 2010.

Odată cu îndeplinirea acestei obligații de către reclamanți pârâta s-a obligat să le achite acestora suma de 17.000.000 Euro în două tranșe egale definite în actul adițional nr. 1 drept ratele 4 și 5.

În cererea introductivă sunt consemnate toate diligențele efectuate de către reclamanți și Consiliul Județean Dâmbovița pentru adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 1517 la data de 2 decembrie 2009 și mai apoi pentru aprobarea finanțării prin decizia din 4 iunie 2010 a Comisiei Europene pentru suma de 26.506.590 Euro, urmată de încheierea contractului de finanțare cu Consiliul Județean Dâmbovița la 29 iulie 2010.

Reclamanții susțin în esență că termenul de 5 aprilie 2010 pentru îndeplinirea acestei obligații asumate nu are un caracter esențial cât timp voința comună a părților avea ca obiect obținerea finanțării nerambursabile din bani europeni și din bani publici (cofinanțare).

În același timp din analiza contractului și a actelor adiționale rezultă că părțile nu au stabilit niciun pact comisoriu în legătură cu neîndeplinirea obligației la termenul convenit iar pârâta nu a analizat implementarea deși a avut la dispoziție timp de patru ani și jumătate fondurile ce au făcut obiectul contractului de finanțare de 140.000.000 Euro încheiat la 27 iulie 2010 și disponibile până la 31 decembrie 2015.

În drept reclamanții au invocat dispozițiile art. 969 - 970 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare pârâta a invocat în principal excepția prescripției dreptului material la acțiune și în subsidiar netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Relativ la excepția prescripției, pârâta susține că data de la care începe să curgă termenul de 3 ani prevăzut de art. 2 din Decretul nr. 167/1958, este data scadenței obligației asumate de reclamanți și stabilită prin actul adițional nr. 1 pentru termenul din 05 aprilie 2010 ce este considerat drept termen scadent contractual de îndeplinire a condiției suspensive confirmat ca atare și prin Decizia nr. 2093/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Drept urmare, acțiunea fiind modificată la 15 ianuarie 2016, peste termenul de 3 ani de prescripție, urmează a fi respinsă pe acest temei.

Pârâta a mai susținut că și în varianta în care acțiunea s-a modificat la 21 iunie 2013 la Tribunalul Dâmbovița față de termenul contractual din 5 aprilie 2010 este de asemenea prescrisă.

Pe fond, pârâta susține că nu a zădărnicit în niciun fel obținerea finanțării, condiția suspensivă nefiind îndeplinită datorită culpei reclamanților care au generat tergiversarea soluționării Dosarului nr. x/2010, menținând blocată Cartea Funciară cu notările pactului comisoriu în favoarea vânzătorilor.

Prin Sentința civilă nr. 1036 din data de 27 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2013, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a admis acțiunea astfel cum a fost modificată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 61.889.000 RON, reprezentând ratele nr. 4, 5 și 6 ale restului de preț datorat în baza Actului adițional nr. 1 din 17 decembrie 2008, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, sub aspectul excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamanților, prezintă importanță faptul că prin Actul adițional nr. 1586 din 17 februarie 2008 s-a instituit condiția suspensivă de executare a obligației asumate de reclamanți până la 26 decembrie 2009 prelungită ulterior până la 5 aprilie 2010.

La data prelungirii termenului până la data de 5 aprilie 2010 fusese adoptată Hotărârea de Guvern nr. 1517 din 2 decembrie 2009 prin care s-a aprobat cofinanțarea din Programul de mediu și gospodărirea apelor vizând obiectivul "Sistem Centralizat de Canalizare, Stație de Epurare și Extindere, Sistem de Alimentare cu apă în Tărtășești, județul Dâmbovița" pentru suma de 25.600.000 Euro.

Pe această bază s-au putut accelera demersurile la Comisia Europeană care a emis decizia de finanțare la data de 04 iunie 2016 pentru suma de 107.647.179 Euro, fonduri structurale nerambursabile destinate realizării proiectului "Extindere și reabilitarea infrastructurii de apă și apă uzată în județul Dâmbovița".

Numai pe această bază, adică H.G. nr. 1517/2009, care a aprobat finanțarea din fonduri naționale și decizia Comisiei Europene din 4 iunie 2010 privind alocarea fondurilor europene nerambursabile s-a încheiat contractul de finanțare totală din 27 iulie 2010 pentru suma de 140.187.927 Euro între Ministerul Mediului și Pădurilor, titularul implementării investiției și E., beneficiarul final al acestei investiții.

Drept urmare, data de la care se poate reține că începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani este 27 iulie 2010 când s-au finalizat toate procedurile iar executarea contractului și finanțarea propriu-zisă au devenit o certitudine ca și obligațiile scadente asumate de pârâtă față de reclamanți.

În aceste condiții, modificarea obiectului acțiunii la data de 21 iunie 2013 în Dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dâmbovița, a avut loc în interiorul termenului de prescripție, fiind irelevant faptul că această modificare s-a depus în fața unei instanțe care s-a declarat ulterior necompetentă teritorial.

De altfel însăși pârâta în întâmpinare și în concluziile scrise precizează că "data de 27 iulie 2010 este teoretic cel mai devreme moment când se putea considera că s-a îndeplinit condiția suspensivă", având așadar o evaluare realistă asupra stadiului și finanțării și rezultatului diligențelor efectuate de reclamanți și de autoritățile naționale competente.

Este irelevantă susținerea pârâtei în sensul că fondurile aprobate prin H.G. 1517 din 2 decembrie 2009, cât și cele puse la dispoziție de Comisia Europeană prin decizia din 4 iunie 2010, nu acoperă necesitățile de finanțare și costurile pentru unele din utilitățile aferente proiectului (gaze, energie electrică și termică, telefonie, căi de acces).

Pe fondul cauzei au fost analizate obligațiile esențiale asumate de părți și răspunderea contractuală a pârâtei, astfel:

Contractele dintre părți:

La data de 19 decembrie 2007 s-a încheiat contractul nr. x prin care reclamanții au vândut pârâtei dreptul de proprietate asupra a șapte terenuri situate în perimetrul comunei Tărtășești, județul Dâmbovița, la prețul convenit de 32.014.385 Euro.

Prin actul adițional nr. 1 încheiat la 17 decembrie 2008 pârâta s-a obligat să achite ratele 1, 2 și 3 în valoare totală de 11.645.735,65 Euro, iar reclamanții și-au asumat obligația de a face având ca obiect anumite demersuri la autoritățile naționale.

Prin cel de-al doilea Act adițional nr. 1130 din 14 decembrie 2009 încheiat după adoptarea H.G. nr. 1517/2009 pârâta s-a obligat să achite ratele 4, 5 și 6 în valoare totală de 15.599.999,95 Euro, numai dacă reclamanții vor deține în favoarea sa până la 5 aprilie 2010 fondurile structurale europene nerambursabile în valoare de cel puțin 14.000.000 Euro.

Din examinarea clauzelor și interpretarea sistematică a acestora în raport cu obiectul și finalitatea convenită de părți, tribunalul reține că această obligație de a face asumată de reclamanți are valoarea unei obligații de diligență și nu de rezultat iar îndeplinirea obiectului ei depindea în mod exclusiv de decizia autorităților naționale competente și de decizia Comisiei Europene.

În acest sens reclamanții au încheiat Contractul de prestări servicii nr. 85 din 4 martie 2009 cu societatea F. SRL, specializată în promovarea de documente și în urmărirea concretă a obținerii fondurilor nerambursabile în favoarea pârâtei.

Pe de altă parte reclamanții au inițiat direct sau împreună cu societatea consultări cu specialiști în legătură cu care pârâta a fost informată sistematic luând cunoștință astfel de stadiul demersurilor efectuate.

Ca urmare a acestora Consiliul Județean Dâmbovița prin Hotărârea nr. 122 din 31 iulie 2009 și Consiliul Local Târgoviște prin Hotărârea nr. 48 din 31 iulie 2009 au aprobat Studiul de fezabilitate cu toate documentele întocmite de specialiștii F. SRL împreună cu cei ai pârâtei, precum și cofinanțarea cheltuielilor eligibile și neeligibile aferente obiectului de investiție.

Pe această bază și a documentației elaborată de F. în favoarea pârâtei, a fost adoptată H.G. nr. 1517 din 2 decembrie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 863 din 10 decembrie 2009 prin care s-a aprobat finanțarea necesară din fondurile naționale pentru obiectivul "Sistem Centralizat de Canalizare, Stație de Epurare și Extindere, Sistem de Alimentare cu apă Tărtășești - județul Dâmbovița", urmând ca în proporție de 85% să se asigure de la bugetul de stat și de 15% din bugetul local conform celor două hotărâri ale autorităților publice județene și locale.

Așadar, în acest mod și în acord cu dispozițiile legale incidente a fost realizată faza I a procedurii de cofinanțare din fondurile naționale, reclamanții îndeplinindu-și toate obligațiile asumate chiar în interiorul primului termen scadent din 26 decembrie 2009, continuând demersurile pentru obținerea fondurilor europene nerambursabile, aprobate prin Decizia din 4 iunie 2010 a Comisiei Europene pentru suma de 107.647.179 Euro.

Asigurându-se finanțarea totală în modalitățile menționate a fost posibilă încheierea contractului de finanțare dintre Ministerul Mediului și Pădurilor și E. pentru suma totală de 140.187.928 Euro, care include fondurile structurale europene de 107.647.179 Euro și fonduri naționale de 32.540.748 Euro, toate nerambursabile.

Așadar, deși îndeplinirea obligațiilor menționate nu depindea în mod exclusiv de voința unică a reclamanților și de calitatea lor de vânzători ai terenurilor în vederea realizării investiției ci, în mod substanțial, de voința și conduita autorităților locale, centrale și europene, demersurile efectuate s-au finalizat progresiv și favorabil prin actele juridice menționate și prin contractul de finanțare încheiat la 27 iulie 2010.

În ce privește obligațiile asumate de pârâtă se reține că aceasta nu a transferat drepturile sale asupra terenurilor către Consiliul Județean Dâmbovița pentru a se putea realiza atragerea efectivă a fondurilor deja aprobate, titularul legal al investiției fiind Consiliul Județean.

La adresa nr. 5163/2010 trimisă de acest Consiliu pârâtei prin care solicita transferul terenurilor în administrarea Consiliului pentru implementarea efectivă a fondurilor aprobate prin H.G. nr. 1517/2009, pârâta nu a dat curs și nu a întreprins nicio altă acțiune în calitatea sa de beneficiar al fondurilor nerambursabile împiedicând astfel încheierea contractului de finanțare între Ministerul Mediului și Consiliul Județean Dâmbovița.

Drept urmare, prin H.G. 908 din 25 august 2010 a fost aprobată H.G. nr. 1517/2009, motivul fiind neîncheierea contractelor de finanțare și neefectuarea plăților pentru fondurile aprobate.

Această retragere a aprobării fondurilor naționale nu a avut însă același efect în ce privește fondurile structurale europene nerambursabile care s-au aflat la dispoziția beneficiarilor din contractul de finanțare încheiat la 27 iulie 2010, până la data de 31 decembrie 2015.

Răspunderea contractuală a pârâtei:

Izvorul obligației de plată a ratelor 4, 5 și 6 îl constituie actul adițional nr. 2 prin care s-a stabilit că pârâta urma să achite aceste rate în valoare totală de 19.599.999,95 Euro în condițiile în care reclamanții își vor îndeplini obligația de a obține în favoarea sa fonduri structurale europene nerambursabile în valoare de cel puțin 14.000.000 Euro.

Tribunalul constată că în condițiile în care atât contratul cât și cele două acte adiționale nu conțin niciun pact comisoriu de gradul IV care să îi atribuie pârâtei posibilitatea de a le rezoluționa unilateral și de plin drept, aceste acte juridice nu au încetat la termenul convențional al condiției din 5 aprilie 2010, pârâta nemanifestându-se în mod expres cu privire la o eventuală renunțare la acest proiect și la fondurile nerambursabile.

Relevantă este în acest sens și adresa din 20 octombrie 2010, după 5 luni de la termenul convențional din 05 aprilie 2010 prin care pârâta solicita Consiliului Județean Dâmbovița date și elemente referitoare la fondurile europene, aprobate prin Decizia Comisiei Europene din 4 iunie 2010, comunicând disponibilitatea și interesul ca beneficiar indirect a acestor fonduri.

Prin urmare, în conformitate cu clauza esențială din actul adițional nr. 2 constatând că reclamanții și-au îndeplinit obligațiile asumate față de pârâtă iar nefinalizarea proiectului și neimplementarea efectivă a finanțărilor se datorează pasivității pârâtei, aceasta datorează ratele 4, 5 și 6 din prețul contractului în calitatea sa de proprietar cumpărător al terenurilor către vânzătorii acestora adică reclamanții din cauza de față.

În situația concretă pârâta însă nu a solicitat și nici nu a urmărit rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare conservându-și calitatea de proprietar cumpărător fără a achita prețul integral convenit la încheierea contractului, ci numai ratele 1, 2, 3, care reprezintă 1/3 din prețul total al vânzării.

Potrivit art. 969 - 970 C. civ. de la 1864 "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și trebuie executate cu bună-credință", forța obligatorie a contractului de vânzare-cumpărare și a actelor adiționale impunându-se în sarcina pârâtei obligația esențială de plată integrală a prețului în condițiile în care s-a stabilit că reclamanții și-au îndeplinit toate obligațiile esențiale corelative.

A admite teza pârâtei, vizând respingerea acțiunii reclamanților înseamnă a ratifica o eventuală îmbogățire fără justă cauză în favoarea pârâtei cumpărătoare pentru diferența de 2/3 din prețul total al terenurilor ce fac obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1870/2007 încheiat de părți.

Pe cale de consecință în raport de considerentele expuse, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis acțiunea astfel cum a fost modificată și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 61.889.000 RON reprezentând ratele 4, 5 și 6 ale restului de preț datorat în baza actului adițional nr. 1 din 17 decembrie 2008.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 25 martie 2016, în termen legal, a formulat apel principal pârâta SC C. SRL, solicitând admiterea apelului și modificarea încheierii din data de 25 martie 2016 și admiterea excepției tardivității, cu consecința respingerii ca tardivă a modificării de acțiune cuprinsă în Notele scrise depuse de reclamanți pentru termenul din data de 15 ianuarie 2016; respectiv modificarea sentinței apelate și: în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii în pretenții formulată de către reclamanții A. și B. (în oricare dintre formele în care aceasta a fost modificată, respectiv la 21 iunie 2013 sau 15 ianuarie 2016), având ca obiect obligarea pârâtei la plata unui rest de preț, ca fiind prescrisă; în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată (în oricare dintre formele în care aceasta a fost modificată, respectiv la 21 iunie 2013 sau 15 ianuarie 2016).

O primă critică adusă de apelantă vizează încălcarea de către prima instanță a puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate între părți în Dosarul nr. x/2010. Astfel, instanța de fond a omis a analiza efectele produse de hotărârea irevocabilă pronunțată în Dosarul nr. x/2010 în prezenta cauză, fiind încălcată și dezlegarea dată prin încheierea interlocutorie din data de 7 martie 2014 în sensul că judecata prezentei cauze atârnă de soluția ce urma a fi pronunțată în Dosarul nr. x/2010.

Apelanta a arătat că efectul negativ al puterii de lucru judecat derivat din hotărârea pronunțată în Dosarul nr. x/2010 împiedică reclamanții să mai repună în discuție pretențiile legate de îndeplinirea condiției suspensive, consecința neîndeplinirii condiției suspensive în termenul extinctiv fiind stingerea dreptului de a solicita restul de preț. Chiar reclamanții au recunoscut că soluția pronunțată de către Tribunal București în Dosarul nr. x/2010 a lămurit disputa dintre părți cu privire la pretinsa îndeplinire a Condiției suspensive în termenul extinctiv agreat de părți.

Prin urmare, există deja o hotărâre irevocabilă pronunțată între aceleași părți prin care s-a tranșat că: adoptarea H.G. nr. 1517/2009 nu reprezintă dovada îndeplinirii condiției suspensive; - îndeplinirea condiției suspensive presupunea obținerea de fonduri structurate europene, care să fi fost aprobate "în favoarea cumpărătorului" și alocate pentru toate domeniile precizate de părți - drumuri, poduri, alimentare cu apă, stație epurare ape menajere și pluviale, SRMP, gaze, energie electrică, energie termică, telefonie, comunicații, canalizare; - condiția suspensivă nu s-a îndeplinit în termenul extinctiv prevăzut de către părți;

Așadar, orice acte intervenite ulterior datei de 5 aprilie 2010 nu au nicio valoare, atâta timp cât condiția suspensivă era prevăzută sub un termen extinctiv.

O altă critică adusă de apelanți are ca obiect greșita soluționare a excepției tardivității modificării acțiunii prin încheierea din data de 25 martie 2016.

Astfel, după ce dosarul a fost declinat succesiv de la Tribunalul Dâmbovița la Tribunalul București, secția a V-a civilă, ulterior acesta a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a civile, instanța competentă. Primul termen de judecată în fața acestei instanțe a fost la data de 7 februarie 2014, când pârâții au invocat excepția necompetenței funcționale a acestei secții, cauza fiind reținută în pronunțare pe acest incident - situație în care într-adevăr nu era îndeplinită cerința de la art. 134 C. proc. civ., acest termen neputând fi considerat prima zi de înfățișare. Însă, instanța a respins excepția prin încheierea din 7 februarie 2014 (soluție neatacată) și a acordat termen la data de 7 martie 2014, când părțile legal citate au pus concluzii pe cererea de suspendare a cauzei formulată în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin urmare, termenul din data de 7 martie 2014 a reprezentat prima zi de înfățișare, în accepțiunea art. 134 C. proc. civ., în condițiile în care părțile erau legal citate (și prezente prin reprezentanții aleși) și au pus concluzii pe un incident ce ținea de derularea procesului - cererea de suspendare.

În acest context, este de neînțeles de ce instanța de fond a respins excepția tardivității modificării acțiunii prin încheierea de la termenul din data de 25 martie 2016, reținând că termenul din 7 martie 2014 nu putea constitui prima zi de înfățișare, care ar fi fost abia la primul termen după repunerea cauzei de rol, respectiv 15 ianuarie 2016.

Cât privește tardivitatea formulării modificării de acțiune cuprinse în Notele scrise depuse pentru termenul din data de 15 ianuarie 2016, apelanta a arătat că reclamanții, sub pretextul unei "precizări" a cererii de chemare în judecată au modificat complet atât obiectul cât și mai ales cauza juridică (causa debendi) a cererii de chemare în judecată au completat acțiunea cu un nou capăt de cerere, subsidiar. Astfel, potrivit acestei modificări și completări reclamanții solicită obligarea la două sume alternativ, o sumă solicitată în principal (care doar aparent se suprapune cu solicitarea de plată din cererea inițială) și o sumă în subsidiar (care nu se regăsește deloc în acțiunea inițială), însă ambele pentru cu totul alte motive (în sensul de causa debendi) decât cele dezvoltate în cuprinsul cererii inițiale.

În consecință, reclamanții au schimbat complet maniera de interpretare a contractului încheiat de către părți și a obligațiilor din cuprinsul acestuia - se susține acum că ar fi vorba nu de unul, ci de trei contracte, în sensul de negotium juris, toate încheiate prin același instrumentum; precum și că au introdus elemente complet noi legate de momentul până la care trebuiau obținute fondurile care dădeau naștere la dreptul de a solicita plata unui rest de preț - pretinzând că prin H.G. nr. 1517/2009 au fost aprobate fondurile naționale rambursabile, și că demersurile efectuate de ei au condus și la obținerea fondurilor europene structurale nerambursabile la care s-au obligat, dar și elemente noi legate de o pretinsă culpă contractuală - pretinzând (în mod fals) că apelanta ar fi renunțat la beneficiul termenului din cuprinsul condiției suspensive, că fondurile ar fi fost obținute și că ar fi culpa acesteia neaccesarea lor.

În plus, pretenția subsidiară din Notele scrise tinde la obținerea unei sume noi, nesolicitate prin acțiunea inițială, care nu are nicio legătură cu motivele care au stat la baza acțiunii ci merge (aparent) pe ideea de "motive independente de conduita părților".

Instanța de fond s-a pronunțat deja asupra naturii Notelor scrise depuse de reclamanți pentru termenul din 15 ianuarie 2016, care au fost calificate ca reprezentând o cerere completatoare și subsidiare la cererea de chemare în judecată, așa cum rezultă atât din încheierea din data de 15 ianuarie 2016 - când, urmare a calificării Notelor scrise, a stabilit obligația de plată a unei taxe suplimentare de timbru aferentă capătului de cerere subsidiar nou, cât și din încheierea din data de 25 martie 2015 - când a admis excepția netimbrării capătului de cerere subsidiar și s-a respins ca neîntemeiată excepția tardivității cererii completatoare.

Având în vedere cele de mai sus din care rezultă modificarea și completarea de acțiune, precum și corecta calificare a primei zile de înfățișare ca fiind termenul din data de 7 martie 2014, rezultă fără dubiu că modificarea și completarea de acțiune formulată prin Notele scrise din 15 ianuarie 2016 au fost depuse cu încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care se impunea respingerea ca tardivă a acestei modificări de acțiune.

Drept consecință, instanța rămâne învestită cu acțiunea în forma anterioară modificării de la termenul din 15 ianuarie 2016. Astfel, prin modificarea cererii de chemare în judecată din data de 21 iunie 2013, reclamanții au transformat acțiunea în constatarea rezoluțiunii și restabilirea situației anterioare în "acțiunea în obligarea pârâtului la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând rest preț, din ratele 4, 5 și 6 stabilite prin Actul Adițional la Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 (și care însumează 87.972.602 RON)".

Prin cererea de chemare în judecată inițială depusă la data de 14 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului Dâmbovița reclamanții solicitaseră constatarea rezoluțiunii Contractelor de vânzare-cumpărare din 2007 și 2008 ca efect al punerii în aplicare a pactului comisoriu expres de gradul IV și constatarea redobândirii de către aceștia a proprietății depline asupra terenurilor ce constituiseră obiectul contractelor de vânzare-cumpărare. La termenul din data de 13 septembrie 2013 Tribunalul București, învestit ca urmare a declinării dosarului de la Tribunalul Dâmbovița, a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată în forma sa inițială.

Prin urmare, acțiunea ce rămâne a fi soluționată de către instanțe este cea în forma din 21 iunie 2013, aceasta fiind în principal prescrisă și în subsidiar neîntemeiată.

Criticând și soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, apelanta a arătat în prealabil că reclamanții au pretins că data la care s-ar fi îndeplinit condiția este fie 10 decembrie 2009, data publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 1517 din 2 decembrie 2009; fie data de 27 iulie 2010 când s-a încheiat Contractul de Finanțare între Ministerul Mediului și Pădurilor și E. (dat fiind soluția irevocabilă pronunțată în cauză în Dosarul nr. x/2010 prin care s-a stabilit că publicarea în Monitorul Oficial a H.G. nr. 1517/2009 nu reprezintă îndeplinirea obligațiilor asumate în ceea ce privește condiția suspensivă).

Or, față de dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în ipoteza obligațiilor afectate de o condiție suspensivă, cum este și obligația asumată de apelantă prin contract în ceea ce privește achitarea restului de preț la pretins prin prezenta acțiune, dreptul la acțiune se naște de la data când s-a îndeplinit condiția.

În ceea ce privește acțiunea în forma sa modificată și completată la data de 15 ianuarie 2016 prin care reclamanții au pretins că data la care s-ar fi îndeplinit condiția este 27 iulie 2010. raportat la momentul învestirii instanței cu completarea de acțiune (15 ianuarie 2016), este evident că dreptul la acțiune al reclamanților era demult prescris, mai exact începând cu data de 28 iulie 2013.

Împrejurarea că cererea de chemare în judecată, în forma sa actuală, a fost formulată pe calea unei completări a acțiunii inițiale astfel cum fusese ea modificată la 21 iunie 2013 nu are nicio relevanță din punctul de vedere al curgerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile de drept substanțial aplicabile. Astfel, dacă din punct de vedere procedural reclamanții aveau dreptul să-și completeze acțiunea până la prima zi de înfățișare (apreciată de instanța de fond ca fiind în mod greșit data de 15 ianuarie 2016), această completare trebuia să fie formulată și cu respectarea dispozițiilor de drept substanțial în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune.

Aceasta înseamnă că, completarea de acțiune trebuia făcută până cel târziu la data de 27 iulie 2013, peste acea dată dreptul la acțiune fiind prescris. Or, până la data de 27 iulie 2013 nu a fost introdusă nicio cerere de chemare în judecată care să conțină cauza și obiectul introduse abia în anul 2016, prin completarea din 15 ianuarie 2016. Prin urmare, nu s-ar putea susține că acțiunea introdusă la data de 21 iunie 2013 ar fi condus la întreruperea curgerii termenului de prescripție, atâta timp cât în forma de la acea dată nu conținea nici cauza și nici obiectul acțiunii în forma sa de la momentul 15 ianuarie 2016, reclamanții limitându-se la a pretinde la acea dată că publicarea Hotărârii de Guvern în decembrie 2009 împreună cu documentația tehnică aprobată ar valora îndeplinirea condiției suspensive, fără nicio susținere cu privire la fondurile europene aprobate de către Comisia Europeană ulterior și încheierea Contractului de finanțare la 27 iulie 2010.

În ceea ce privește acțiunea în forma sa modificată la data de 21 iunie 2013 (cea cu privire la care apelanta susține că a rămas învestită instanța), dat fiind că prin aceasta reclamanții au pretins că data la care s-ar fi îndeplinit condiția este 10 decembrie 2009, raportat la momentul învestirii instanței cu modificarea de acțiune (21 iunie 2013), este evident că dreptul la acțiune al reclamanților era demult prescris, mai exact începând cu data de 11 decembrie 2012.

Împrejurarea că cererea de chemare în judecată, în forma sa de la momentul 21 iunie 2013, a fost formulată pe calea unei modificări a acțiunii introductive inițiale nu are nicio relevanță din punctul de vedere al curgerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile de drept substanțial aplicabile. Astfel, dacă din punct de vedere procedural reclamanții aveau (cel puțin teoretic) dreptul să-și modifice acțiunea, consecințele pe plan substanțial ale renunțării la acțiunea în forma sa inițială și modificării sale în forma de astăzi sunt total diferite și susțin concluzia că la momentul învestirii instanței cu acțiunea modificată dreptul la acțiune era prescris.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanții au renunțat la a mai susține acțiunea în forma sa inițială, alegând să-și valorifice alte drepturi decât cele invocate pe calea acțiunii inițiale prin cererea modificatoare, și, mai mult, instanța de judecată la termenul din data de 13 septembrie 2013 a anulat ca netimbrată acțiunea în forma sa inițială, este evident că reclamanții au pierdut efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată inițiale, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Deși instanța a reținut în mod corect că - în varianta acțiunii astfel cum fusese aceasta modificată la 15 ianuarie 2016 care era acțiunea pe care instanța a soluționat-o, mai exact modificarea tardivă - momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă este 27 iulie 2010, aceasta nu a dus până la capăt raționamentul necesar pentru soluționarea excepției prescripției, lăsându-l practic neterminat, deși apelanta indicase în notele scrise depuse la dosarul cauzei toate elementele necesare pentru analizarea și soluționarea excepției.

După ce determină acest moment de început instanța, fără nicio logică, face referire la modificarea de acțiune din anul 2013 (21 iunie 2013) ca fiind înlăuntrul termenului de prescripție, ca și cum această împrejurare ar rezolva problema prescripției.

În mod evident nu este așa, atâta vreme cât instanța ignoră cu desăvârșire faptul că tot ea (în altă compunere e adevărat, însă printr-o încheiere interlocutorie) stabilise că acțiunea a fost (din nou) modificată în cursul anului 2016 (15 ianuarie 2016), astfel încât modificarea de acțiune din cursul anului 2013 nu avea niciun efect, de vreme ce la acel moment (2013) se susținea de reclamanți că condiția s-a îndeplinit odată cu publicarea H.G. nr. 1517 din 2 decembrie 2009 și abia în anul 2016 s-a susținut că îndeplinirea condiției ar fi intervenit la data de 27 iulie 2010.

De altfel, acesta este și contextul în care apelanta a susținut, în cuprinsul actelor de procedură la care face referire instanța, că 27 iulie 2010 era teoretic cel mai devreme moment când se putea considera că s-a îndeplinit condiția suspensivă, în încercarea de a dovedi că orice alte susțineri ale reclamanților (cum erau cele anterioare modificării de acțiune din 15 ianuarie 2016) erau neîntemeiate.

Însă, în lipsa unei susțineri a reclamanților în sensul că 27 iulie 2010 era momentul îndeplinirii condiției (care nu a existat anterior modificării de acțiune din 15 ianuarie 2016), judecătorul nu putea, de la sine putere, să schimbe din oficiu fundamentul, cauza pretențiilor deduse judecății, așa cum pare să facă instanța de fond. Prin urmare, în condițiile în care prin modificarea de acțiune din 21 iunie 2013 (singura formulată înăuntrul celor 3 ani) reclamanții nu au susținut că data îndeplinirii condiției este 27 iulie 2010, instanța nu putea considera că această modificare de acțiune ar avea vreun efect din punctul de vedere al prescripției asupra acțiunii modificate în anul 2016 (pe care a și soluționat-o), situație în care se impunea admiterea excepției prescripției.

Prin ultimul motiv de apel apelanta a susținut că soluția pronunțată pe fondul cauzei și considerentele care o susțin sunt de o nelegalitate flagrantă, acestea ignorând atât realitatea faptică și juridică cât și puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare pronunțate între părți, însă chiar și teoria reclamanților din cererea modificată tardiv pe care (numai aparent) o confirmă.

Astfel, instanța nu a înțeles nimic din situația de fapt și de drept și a încurcat elemente importante ale acesteia. Apelanta a achitat peste 40 milioane Euro din prețul contractului, drept contravaloare a terenurilor, iar implementarea finanțării și/sau finalizarea proiectului sunt chestiuni care nu au nicio legătură cu contractul încheiat între părți și obligațiile contractuale care stau la baza formulării prezentei acțiuni.

În primul rând, instanța de fond nu a înțeles că Actul adițional nr. 1 se referea la 6 rate de preț dintr-un Rest de preț în cuantum de 31.295.735,60 Euro, apelanta achitând deja suma de 32.014.385 Euro cu titlul de Avans 1 și Avans 2 în baza contractului; prin urmare, este greșit ce reține instanța, în sensul că ratele 1, 2 și 3 [din acest Rest de preț, de asemenea achitat], ar reprezenta doar 1/3 din prețul total al vânzării, respectiv că diferența de 2/3 din prețul total al terenurilor nu ar fi fost achitată (I).

Apelanta a achitat deja peste 40 milioane Euro din prețul contractului, diferența neachitată nefiind corespunzătoare contravalorii terenurilor, ci a sporului de valoare adus de obținerea fondurilor europene în termenul extinctiv (așa cum de altfel admit și reclamanții).

Apoi, atunci când face referire la izvorul obligației de plată a ratelor 4, 5 și 6 instanța reține în mod greșit, sau cel puțin inexact, că acesta ar fi constituit din actul adițional nr. 2, izvorul obligației de plată al acestor rate fiind contractul astfel cum a fost acesta amendat prin Actele adiționale nr. 1 și nr. 2.

Instanța mai reține în mod neîntemeiat că reclamanții și-ar fi îndeplinit toate obligațiile asumate chiar în interiorul primului termen scadent din 26 decembrie 2009, odată cu realizarea fazei I a procedurii de cofinanțare din fondurile naționale. De altfel, aceste aspecte au fost tranșate cu putere de lucru judecat în cadrul Dosarului nr. x/2010 și nu puteau fi ignorate de către instanța de fond.

De asemenea, instanța este în eroare cu privire la efectul abrogării (și nu aprobării) H.G. nr. 1517/2009 urmare a adoptării H.G. nr. 908/2010, care a condus și la pierderea finanțării din fondurile structurale, în condițiile în care cofinanțarea din fondurile naționale era o condiție pentru obținerea finanțării europene potrivit reglementărilor legale relevante în materie.

În fine, în ceea ce privește implementarea finanțării la care face referire instanța, aceasta este o chestiune exterioară obligației asumate de vânzători și care nu afectează cu nimic obligația corelativă de plată a apelantei ce face obiectul disputei. Odată obținută finanțarea în termenul extinctiv - ceea ce dădea dreptul reclamanților la ultimele rate din restul de preț - era problema apelantei cum proceda în continuare pentru absorbția fondurilor și implementarea proiectului D.

Mai mult, contrar celor reținute de instanța de judecată, contractul nu prevede nicio obligație în sarcina apelantei în sensul de a transfera drepturile sale asupra terenurilor către Consiliul Județean Dâmbovița pentru a se putea realiza atragerea efectivă a fondurilor deja aprobate, obligație a cărei neîndeplinire să influențeze în vreun fel obligația de plată a restului de preț care face obiectul judecății.

În mod similar, nici finalizarea proiectului nu are nicio legătură cu obligațiile contractuale asumate de către părți, fiind problema apelantei cum și când urma să dezvolte proiectul pentru care a achiziționat terenurile.

În acest context, orice discuție cu privire la o pretinsă culpă a apelantei este irelevantă prin raportare la mecanismul contractual. Atâta vreme cât condiția Suspensivă se îndeplinea în termenul extinctiv - ceea ce ar fi dat naștere dreptului reclamanților la ratele 4, 5 și 6 din restul de preț - este irelevant pentru temeinicia pretențiilor reclamanților că apelanta ar fi zădărnicit ulterior procesul de absorbție a acestor fonduri și/sau că aceștia ar fi continuat demersurile de obținere a fondurilor însă ar fi fost împiedicați de atitudinea sa.

În realitate, singurul impediment pentru implementarea finanțării a fost situația de fapt și de drept care a existat de la începutul anului 2010, respectiv existența și notarea disputei generate tocmai de către reclamanți cu privire la pretinsa îndeplinire a condiției suspensive urmare a adoptării Hotărârii de Guvern și în niciun caz atitudinea apelantei care avea interesul să obțină finanțarea și să dezvolte proiectul imobiliar în care a investit sume importante de bani.

Apelanta a mai arătat că instanța de fond a interpretat în mod greșit contractul din perspectiva pretinsei neîncetări a efectelor acestuia după trecerea termenului extinctiv în care trebuia îndeplinită condiția suspensivă, în lipsa unei manifestări de voință a apelantei în sensul rezoluțiunii sale.

Astfel, instanța a reținut în mod neîntemeiat și contrar realității faptice și juridice că "acte[le] juridice nu au încetat la termenul conve