ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4691/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. x/2009, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D. și E. solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se stabilească linia de hotar care desparte proprietățile reclamanților de cea a pârâților, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 12 noiembrie 2007, obligarea pârâților la restituirea prețului vânzării în cuantum de 320.969 euro, respectiv D. la restituirea sumei de 240.727 euro parte din preț corespunzătoare cotei de 3/4 din bunul înstrăinat, E. la restituirea sumei de 80.242 euro, parte din preț corespunzătoare cotei de 1/4 din bunul înstrăinat, și la dobânda legală aferentă acestor sume de la data evicțiunii, obligarea pârâților la restituirea sumei de 20.000 RON reprezentând cheltuielile de vânzare, impozite plătite pentru terenul cumpărat, și a cheltuielilor de judecată în conformitate cu cotele deținute din bun, respectiv D. 3/4 iar E. 1/4 din bunul înstrăinat.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 septembrie 2007, au cumpărat de la pârâții D. și E. imobilul teren în suprafață de 58.358 mp teren rezultat din măsurătorile cadastrale (60.200 mp teren din actul de proprietate (suprafața formată din două loturi de teren alipite; suprafața de 25.516 mp teren situat în extravilanul comunei Ciocănești, județul Dâmbovița, tarla x, parcela x, cu număr cadastral x, între vecini, la N F. (moștenitorii G.), la sud teren administrat de Primărie, la est de x, la vest Canal; suprafața de 32842 mp teren, situat în extravilanul comunei Ciocănești, județul Dâmbovița, tarla x, parcela x, cu număr cadastral x, între vecinii la nord F. (moștenitori G.), la sud teren administrat de Primărie, la est Canal, la vest de x; că vânzătorii stăpâneau terenul în indiviziune în cote de 3/4 - D. și 1/4 - E.; că, la momentul dobândirii imobilului, acesta era cultivat, în urma discuțiilor purtate s-au înțeles asupra prețului și condițiilor vânzării, nefiind interesați de potențialul agricol al terenului deoarece l-au cumpărat pentru a dezvolta pe acesta un proiect imobiliar; că în toamna anului 2008 s-au deplasat la terenul cumpărat și au observat din nou că acesta este cultivat, au hotărât să-i caute pe foștii proprietari și să le ceară să nu folosească terenul fără acordul lor; că s-au deplasat și la Primăria Ciocănești unde au plătit impozitul pe teren și au discutat cu mai multe persoane, funcționari și cetățeni din localitate, care le-au spus că terenul cumpărat se suprapune peste cel al unui vecin, că acesta îl cultiva de mai mulți ani; că situația juridică a terenului și faptul că era cultivat de altă persoană era cunoscut de vânzător; că au vorbit cu vânzătorii care cunoșteau problemele pe care le avea terenul, faptul că vecinul îl cultiva dar au ascuns aceste aspecte întrucât doreau să-l înstrăineze; că s-au adresat Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița și după amânări și tergiversări prin adresa din 18 februarie 2009 li s-a comunicat că "documentația cadastrală efectuată pentru suprafața cumpărată se suprapune cu documentațiile cadastrale nr. x și z întocmite în anul 2004 pentru proprietatea H.; că prin adresa din 14 august 2009 Primăria Ciocănești i-a informat că punerile în posesie pe tarlaua unde se află terenul cumpărat depășesc suprafața fizică a acesteia și că ar trebui să solicite acordul autentic al fiecărui proprietar din tarla pentru modificarea amplasamentului așa încât să se poată întocmi un plan parcelar nou.

Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, arătând că toate capetele de cerere trebuie timbrate fiecare în parte la valoare; că au vândut suprafața pe care erau proprietari, înțelegându-se asupra prețului și asupra vânzării și imediat, așa cum rezultă din contract, reclamanții au intrat în posesia bunului la data autentificării contractului, fără nicio formalitate de punere în posesie; că după ce au cumpărat și au intrat în posesie, reclamanții s-au comportat în fapt ca adevărați proprietari, au achitat taxele și impozitele pentru acest teren, așa cum o atestă adeverințele pentru anii 2008-2009, iar din adresa OCPI Dâmbovița înaintată cabinetului de avocat I., rezultă cu totul și cu totul altceva, anume faptul că în zonă se actualizează planul parcelar și că este necesar concursul tuturor proprietarilor; că ceea ce este însă important este faptul că nu se poate promova o acțiune în evicțiune câtă vreme nu a fost evins, ea fiind prematur introdusă invocând pe cale de excepție această prematuritate; că s-a vândut un drept intabulat; că reclamanții au cunoscut situația de fapt; că nimeni nu i-a evins și că este vorba în speță numai de o recorelare a unor planuri cadastrale, care se întâmplă independent de condițiile cerute de C. civ. prin art. 1337/1340; că art. 1340 îi scutește de răspundere câtă vreme situația de fapt și de drept a fost cunoscută de cumpărători; că această acțiune este de fapt una cu caracter profund imoral, întrucât piața imobiliară a scăzut, iar dobânditorii, cu rea-credință, încearcă, fără succes, să-și încaseze prețul dat, nemaiconvenindu-le faptul că sunt proprietarii unui teren de mult mai mică valoare de circulație decât în momentul cumpărării.

La data de 8 februarie 2010, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare prin care au chemat în judecată în calitate de pârâtă și pe S.C. J. S.R.L. București pentru a se stabili linia de hotar care desparte proprietatea lor de cea a pârâtei pe latura de nord.

Prin întâmpinare la cererea completatoare, pârâții D. și E., arată că în niciun caz nu poate fi catalogată această cerere ca o cerere completatoare, ci, așa cum expune art. 132 C. proc. civ., este vorba despre o cerere modificatoare sau de întregire a cererii principale, că asupra modalității prin care se solicită acest lucru, pe de o parte, reclamantul poate să facă acest lucru, însă nu pe calea unei cereri completatoare, ci folosindu-se de una din instituțiile procedurale reglementate de capitolul III al C. proc. civ.

La termenul din data de 10 martie 2010, a fost disjuns capătul de cerere având ca obiect grănițuirea.

Prin sentința civilă nr. 796 din 4 aprilie 2011, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâți; a respins acțiunea formulată de reclamanți și a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemenicie, descriind situația de fapt dedusă judecății, arătând apoi care sunt nemulțumirile legate de hotărârea instanței de fond.

După examinarea apelului prin prisma criticilor invocate, actelor și lucrărilor dosarului, dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea cauzei Curtea prin decizia civilă nr. 151 din 15 septembrie 2011, a respins apelul, declarat de reclamanți, ca nefondat și a luat act că intimații-pârâți vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată iar cheltuielile de judecată avansate de stat în cuantum de 8.040 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, rămân în sarcina acestuia.

După analizarea recursului prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație, prin decizia civilă nr. 1459 din 4 aprilie 2013, a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 151 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 1459 din 4 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, casând decizia nr. 151 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, a stabilit cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ. faptul că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea vânzătorilor, că s-a produs o evicțiune cu privire la suprafața de 32.842 mp din terenul cumpărat de reclamanți de la pârâți, respectiv o evicțiune parțială, ceea ce justifică administrarea de probe cu privire la cota de preț ce ar urma să fie restituită de fiecare dintre vânzători, în conformitate cu cota indiviză pe care o deține fiecare dintre aceștia.

Prin decizia nr. 273 din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă s-a admis apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 796 din 4 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții D. și E., cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei nr. 1459 din 4 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; s-a schimbat în tot sentința nr. 796 din 4 aprilie 2011; s-a admis acțiunea; s-a dispus rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 12 septembrie 2007 autentificat de BNP Asociați K., L. și M. pentru suprafață de 32842 mp; au fost obligați pârâții să restituie partea corespunzătoare cotei din dreptul de proprietate asupra terenului susmenționat din prețul vânzării, cheltuielile vânzării și impozitele plătite de reclamanți, astfel: a fost obligat pârâtul D. să restituie reclamanților suma de 101.605 Euro reprezentând parte corespunzătoare cotei sale din prețul vânzării, precum și 9.476 RON reprezentând parte corespunzătoare cotei sale din cheltuielile vânzării și impozitele plătite pentru teren de reclamanți; a fost obligată pârâta E. să restituie reclamanților suma de 79.026 Euro reprezentând partea corespunzătoare cotei sale din prețul vânzării, precum și 7.370 RON reprezentând parte corespunzătoare cotei sale din cheltuielile vânzării și impozitele plătite pentru teren de reclamanți; au fost obligați pârâții la 35.573 RON cheltuieli de judecată către reclamanți, în toate fazele procesuale.

Împotriva deciziei nr. 273 din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recurs E. și D. solicitând admiterea recursului în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 796 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

În motivarea cererii recurenții au arătat că instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, respectiv dispozițiile art. 1337 și următoarele din C. civ. deoarece nu există tulburare de drept între proprietăți care au amplasamente diferite. Terenul intimaților reclamanți este situat în tarlaua x/2, parcela x, număr cadastral x, iar terenul terțului H. este situat în tarlaua x/2, parcela x având număr cadastral x.

Recurenții arată că tulburarea de drept a proprietății presupune existența a două titluri de proprietate pentru suprafețele de teren identificate prin aceeași tarla și parcelă, însă potrivit titlului de proprietate deținut de terțul H., terenul proprietatea acestuia este situat în parcela x, iar terenul proprietatea intimaților este situat în parcela x potrivit contractului de vânzare - cumpărare nr. x, identificarea celor două terenuri fiind raportată la un singur plan parcelar existent în anii 2001 - 2004 și în prezent.

Prin urmare, arată recurenții, nu există o tulburare de drept a celor două proprietăți, comparând cele două titluri, terenurile sunt situate în parcele diferite.

Intimații A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință pronunțată la 10 decembrie 2014 s-a dispus suspendarea judecății recursului declarat de D. și E. împotriva deciziei nr. 273 din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a cauzei înregistrată sub nr. x al Judecătoriei Răcari.

La data de 7 noiembrie 2018 cauza a fost repusă pe rol față de faptul că motivul care a determinat suspendarea nu mai subzistă, respectiv faptul că sentința civilă nr. 1237 din 9 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x a rămas definitivă și irevocabilă.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată; hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor recurenților, decizia instanței de apel a fost dată cu respectarea dispozițiilor art. 1337 C. civ. și a deciziei nr. 1459 din 4 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a stabilit cu caracter obligatoriu că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea vânzătorilor întrucât s-a produs o evicțiune cu privire la suprafața de 32.842 mp din terenul cumpărat, deci o evicțiune parțială.

Chestiunile legate de îndeplinirera condițiilor evicțiunii nu mai pot fi repuse în discuție în recursul de față ele intrând în puterea lucrului judecat prin decizia nr. 1459/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind definitiv tranșate, în prezentul recurs părțile putând să invoce doar chestiuni de nelegalitate legate de stabilirea prețului supus restituirii.

În considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de rejudecare ca urmare a recomandărilor deciziei de casare în sensul de a administra probe cu privire la sumele ce trebuie restituite de fiecare dintre vânzători cu titlu de cotă din prețul imobilului, cheltuielile vânzării și impozite achitate pentru suprafața de 32.842 mp teren a dispus efectuarea unei expertize contabile și a obligat intimații pârâți la plata sumelor cotelor corespunzătoare.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 1237 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Răcari, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că aceasta nu influențează soluția din cauza de față, deoarece prin pronunțarea acesteia nu se schimbă situația juridică a evicțiunii atât timp cât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2004 nu a fost anulat.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., față de culpa procesuală, recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON către intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți E. și D. împotriva deciziei nr. 273 din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți E. și D. la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți A. și B..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2018.