ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2528/2024

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 22.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. și F., în principal: 1) nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.10.2006 de Societatea civilă "De Iure" BNP G. încheiat între A., vânzător, și pârâții H., în cotă de 1/2, și D., căsătorit, în cotă de 1/2, cumpărători, referitor la terenul în suprafață de 7.125.987 mp cu destinația forestier înscris în amenajamentul silvic Răcar, situat în extravilanul comunei Ciocănești, jud. Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localității Ciocănești, conform încheierii de intabulare nr. x/20.09.2006 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, și terenul în suprafață de 1.421.846 mp cu destinația forestier înscris în amenajamentul silvic Răcari, situat în extravilanul comunei Ciocănești, județul Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localității Ciocănești, conform încheierii de intabulare nr. x/20.09.2006 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, suprafețe dezmembrate din suprafața totală de 866 ha teren forestier înscris în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul comunei Ciocănești, județul Dâmbovița tarlaua x, parcelele 142, 207 conform titlului de proprietate nr. x/21.07.2006 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmbovița; 2) nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent autentificat sub nr. x/16.12.2009 emis de BNPA I. și J., prin care s-a transmis dreptul de proprietate și folosință asupra imobilelor descrise la pct. 1 de către pârâții B., C., D. și E. către pârâta F.; 3) în temeiul art. 907 și al art. 908 C. civ., radierea din CF nr. x a localității Ciocănești, provenită din conversia CF nr. x a localității Ciocănești, a dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafață de 7.125.987 mp înscris în favoarea pârâtei F. S.R.L., precum și radierea din CF nr. x a localității Ciocănești, provenită din conversia CF nr. x a localității Ciocănești, a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 1.421.846 mp înscris în favoarea pârâtei F. S.R.L. și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, în subsidiar: 1) obligarea pârâtei A. la plata sumei de 250.000 euro prin echivalent în RON la cursul de schimb valutar din data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la data plății efective; 2) obligarea pârâților B., C., D., E. și A. la plata sumei de 300.000 euro prin echivalent în RON la cursul de schimb valutar din data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă.

La data de 24.10.2017, s-a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului de către Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 27 din 16 ianuarie 2018, îndreptată prin încheierea din 23 februarie 2018, Judecătoria Răcari a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018.

La data de 15.01.2019, a fost introdusă în cauză Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița, în calitate de intervenientă accesorie.

Prin încheierea de ședință din 04.03.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta A..

Prin sentința civilă nr. 1889 din 30 august 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâții A., B., nume schimbat administrativ conform Dispoziției nr. 203/14.02.2014 emisă de Primarul General al Municipiului București), C., D., E., F. S.R.L. și cu intervenienta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița; a obligat pârâții la plata contravalorii sumei de 300.000 euro, în RON, la cursul Băncii Naționale Române de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, în solidar, dobândă legală urmând a se calcula pentru suma de 250.000 euro, în RON, începând cu data de 04.10.2006 pentru pârâta A., iar pentru ceilalți pârâții a se calcula pentru suma de 300.000 euro, începând cu data de 16.12.2009, în RON; a respins capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

Prin încheierea de ședință din 06.12.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1889 din 30 august 2019, formulată de pârâta F. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 709A din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta A. împotriva încheierii de ședință din 04.03.2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat; a respins apelul declarat de pârâta F. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 06.12.2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca rămas fără obiect; a admis apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 1889 din 30 august 2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, formulate de apelantul reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, apelanții pârâți B., D., E., C., A. și F. S.R.L. și de apelanta intervenientă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a admis cererea principală; a declarat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/4.10.2006 de Societatea civilă "De Iure" - Notar Public G. cu privire la terenul în suprafață de 7.125.987 mp, cu destinația forestier, situat în extravilanul comunei Ciocănești, jud. Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localității Ciocănești și cu privire la terenul în suprafață de 1.421.846 mp cu destinația forestier, situat în extravilanul comunei Ciocănești, jud. Dâmbovița, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localității Ciocănești; a declarat nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.12.2009 de BNPA I. și J.; a dispus radierea din CF nr. x și nr. 797 ale localității Ciocănești a dreptului de proprietate intabulat în favoarea cumpărătorilor succesivi, B., C., D., E. și F. S.R.L., cu privire la cele două terenuri, anterior menționate; a respins cererea de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, ca inadmisibilă; a constatat rămasă fără obiect cererea subsidiară; a menținut dispozițiile sentinței vizând respingerea excepției autorității de lucru judecat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâții D. și B., F. S.R.L., respectiv A. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

4.1. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâții D. și B. au formulat următoarele critici:

Cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susțin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii, sens în care arată că instanța de apel a reținut că terenul a revenit în domeniul public al statului ca urmare a anulării titlului de proprietate emis de aceleași autorități ale statului pe numele pârâtei A., în timp ce reclamantul afirmă prin acțiune că terenul nu a fost scos legal din domeniul public.

Instanța de apel expune pe scurt modul de emitere a titlului de proprietate și reține că, prin anularea acestuia, terenul reconstituit și înstrăinat redobândește regimul juridic anterior, însă nu analizează faptul că recurenții au cumpărat și vândut terenul în perioada de 10 ani în care titlul de proprietate emis pe numele A. a fost valabil, fiind în proprietate privată.

Instanța de apel invocă dispozițiile art. 17 alin. (1) C. civ. atunci când face referire la adagiul quod nullum este, nullum producit effectum, însă nu examinează excepția de la efectele acestui principiu, reglementată de alin. (2) al acestui articol, respectiv aparența în drept (error communis facit ius).

Afirmă că nu au avut nicio îndoială cu privire la corectitudinea modului în care autoritățile statului au eliberat documentele de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A., iar prezentarea unor acte emise de autoritățile Statului Român a generat credința comună și invincibilă cu privire la dreptul de proprietate al vânzătoarei.

Învederează că respectarea principiului siguranței circuitului civil și a principiului bunei credințe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros este esențială prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauzele Gaschi contra Croației și Ioan contra României.

Face trimitere la dispozițiile art. 14 alin. (2) C. civ. și arată că instanța de apel nu a analizat susținerile recurenților vizând buna-credință, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmă că instanța de apel a ignorat norme de drept material incidente cauzei, deși recurenții au invocat buna credință, care se prezumă, în temeiul art. 14 alin. (2) C. civ., iar reclamantul nu a dovedit reaua lor credință, context în care nu se poate da eficientă principiului de drept al anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, prevăzut de art. 1254 alin. (2) C. civ.

Arată că sunt incidente speței și dispozițiile art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, text de lege care stabilește, în mod expres, care este consecința anulării unui titlu de proprietate dacă terenul ce făcea obiectul titlului a fost înstrăinat, respectiv remiterea prețului actualizat proprietarului de drept rămas fără teren, nu anularea actelor subsecvente sau obligarea persoanelor de la care au cumpărat la plata prețului. Afirmă că această reglementare este aplicabilă și prin prisma faptului că titlul de proprietate a fost anulat printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) pct. i din Legea nr. 169/1997, iar reclamantul Statul Român, când a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 300.000 euro plus dobânzi, și-a întemeiat petitul pe dispozițiile art. III, alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997 și ale art. 1701 alin. (1) și (2) C. civ.

Indică decizii de speță și decizia nr. 375/2005 a Curții Constituționale și învederează că, în situația în care titlurile de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare cumpărare succesive sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiției pentru constatarea nulității absolute a titlului inițial, potrivit art. III din Legea nr. 169/1997, însă, în aceste cazuri, dispozițiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice și să aducă atingere drepturilor câștigate în temeiul legilor menționate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară. Astfel, legiuitorul a instituit o excepție de la regula reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe vechile amplasamente, stabilind obligația persoanei care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul de a remite prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Opțiunea legiuitorului de a-i prefera pe subdobânditorii înstrăinărilor succesive nu vine în contradicție cu spiritul Legii nr. 18/1991 întrucât, în situația în care restituirea nu mai poate opera, devin aplicabile dispozițiile referitoare la remiterea prețului actualizat. Arată că instanța de apel nu a analizat susținerile referitoare la norma de drept aplicabilă.

Afirmă că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 17 alin. (1) și (2) C. civ., a folosit exclusiv norma favorabilă Statului Român, fără să analizeze și faptul că tot autoritățile statului au emis titlul de proprietate. De asemenea, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1648 și art. 909 alin. (3) C. civ.. În cauză, cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare prin care recurenții au înstrăinat terenul este întemeiată pe dispozițiile art. 1648 C. civ.. Recurenții au efectuat demersurile de înscriere în cartea funciară a acestui transfer cu mai mult de 7 ani în urmă, raportat la cererea introductivă, fiind, astfel, depășit termenul de 3 ani socotit de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, prevăzut expres de art. 909 alin. (3) C. civ.

4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta F. S.R.L. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

Afirmă că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 17 alin. (2) C. civ. vizând excepția de la efectele nulității, aplicând doar norme de drept favorabile reclamantului. Nu a avut nicio îndoială asupra corectitudinii procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate pe numele A., urmată de eliberarea titlului de proprietate și apoi de vânzarea terenurilor către persoanele fizice care, ulterior, le-au înstrăinat către societatea recurentă, la momentul achiziției aceste terenuri având regim juridic de proprietate privată.

Arată că, prin hotărârea prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate emis pe numele A. nu s-a statuat cu privire la repunerea în situația anterioară prin revenirea terenului la stat și nici nu au fost anulate actele anterioare emiterii titlului de proprietate, respectiv procesul-verbal de punere în posesie, fișa de punere în posesie și protocolul încheiat între Direcția silvică Târgoviște - Ocolul silvic Răcari și Primăria Ciocănești.

Mai arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ., în lipsa coroborării acestora cu cele ale art. 14 alin. (2) din același act normativ, referitoare la prezumția de bună credință. Astfel, Curtea de Apel București nu a ținut cont de normele ce reglementează buna credință și efectele acesteia, nu a analizat buna credință a societății recurente și nici faptul că statul nu a invocat lipsa bunei credințe a recurentei, ci doar că aceasta ar fi trebuit să realizeze minime diligențe care ar fi relevat că prevederile legale de reconstituire a dreptului de proprietate nu au fost respectate.

Susține că Statul Român își invocă propria culpă la emiterea titlului de proprietate, respectiv faptul că, deși terenurile ar fi fost proprietate publică, titlul de proprietate nu a fost emis în mod legal.

Invocă dispozițiile art. 6 lin. 1 din Legea nr. 1/2000 cu privire la obligația comisiilor de fond funciar de a verifica, în mod riguros, existența actelor doveditoare prevăzute de art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 și arată că titlul de proprietate emis pe numele A. a fost anulat întrucât această pârâtă nu și-a dovedit calitatea de moștenitor a defuncților K. și L., nu pentru că terenul retrocedat ar fi fost proprietate publică.

În cauză, instanța de apel nu a analizat susținerile recurentei referitoare la norma de drept incidentă, respectiv art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, text de lege care stabilește, în mod expres, care este consecința înstrăinării unui teren ce făcea obiectul unui titlu de proprietate anulat, și anume, remiterea prețului actualizat către fostul proprietar rămas fără teren de către beneficiarul titlului. Arată că acest text de lege a fost avut în vedere de instanțele de judecată în spețe similare, iar Curtea Constituțională, examinând excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, a reținut că, în situația în care respectivele titluri au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare cumpărare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiției pentru constatarea nulității absolute a titlului inițial, însă, în aceste cazuri, dispozițiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice și să aducă atingere drepturilor câștigate în temeiul legilor ce au reglementat regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară.

Totodată, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1648 și ale art. 909 alin. (3) C. civ., texte de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare. Afirmă că au fost efectuate demersurile de înscriere în cartea funciară a actului de vânzare cumpărare cu mai bine de 7 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, fiind depășit termenul de 3 ani, socotit de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, termen prevăzut de art. 909 alin. (3) C. civ., susținei ce nu au fost analizate de curte.

4.3. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta A. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.:

Hotărârea recurată este nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanța de apel nu a analizat argumentul invocat de pârâtă vizând faptul că scoaterea terenului în suprafață de 866 ha din administrarea Ocolului Silvic Răcari echivalează cu încetarea regimului de proprietate publică, conform art. 5 coroborat cu art. 35 din Legea nr. 18/1991 care reglementează regimul de proprietate publică a statului. Susține că acest argument este determinant pentru stabilirea regimului juridic aplicabil terenului forestier ce face obiectul contractelor a căror anulare a fost solicitată întrucât, la momentul atribuirii terenului către recurentă, era pus la dispoziția Consiliului Local Ciocănești prin protocolul nr. 2 din 29 mai 2005, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 și art. 26 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005.

Învederează că instanța de apel nu a indicat motivele pentru care a înlăturat susținerile recurentei vizând incidența dispozițiilor speciale ale art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, care cuprinde prevederi derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește efectele nulității în cazul unor înstrăinări succesive a terenului dobândit în baza unui titlu declarat nul, înlăturând astfel de la aplicare dispozițiile art. 1254 alin. (2) și ale art. 1648 C. civ.

Afirmă că instanța de apel a dispus anularea actelor subsecvente fără a examina dispozițiile art. 1648 C. civ. care prevăd posibilitatea restituirii bunului înstrăinat în baza actului nul de la terțul dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectelor dobândirii cu bună credință ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

Recurenta arată că instanța de apel a admis toate apelurile, însă nu a analizat motivul de nulitate invocat de reclamant privind faptul că, prin sentința civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015, Judecătoria Răcari a constatat nulitatea absolută a TP nr. x din 21 iulie 2006, reținând că se impune anularea tuturor actelor subsecvente titlului de proprietate nul, având în vedere că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, fără excepții.

Susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., întrucât, anterior, prin sentința civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015, lămurită prin încheierea nr. 593 din 22 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, instanța a admis cererea privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. x din 21 iulie 2005, fiind respins petitul referitor la nulitatea actelor subsecvente.

Mai susține că atât în prezenta cauză, cât și în dosarul menționat s-a solicitat anularea actelor subsecvente actului principal exclusiv prin prisma legăturii de interdependență dintre acestea și identității de regim juridic aplicabil efectelor acestor acte juridice, iar neindividualizarea actelor subsecvente în dosarul nr. x/2015 nu prezintă relevanță sub aspectul incidenței art. 430 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce instanța s-a pronunțat asupra acestei cereri de anulare a actelor, care sunt aceleași cu cele ce fac obiectul anulării în prezenta cauză.

Precizează că este îndeplinită condiția triplei identități (părți, obiect și cauză). În privința părților, arată că actele îndeplinite de prefect în instanță nu au fost efectuate în interes propriu, ci în interesul Statului Român care, prin Legea nr. 169/1997, a conferit calitate procesuală activă prefectului să solicite constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate acordate cu încălcarea legii.

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4), art. 245 și art. 248 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active întrucât aceasta ar reprezenta o chestiune de fond.

Susține că Statul Român nu este proprietarul terenului în suprafață de 866 ha teren cu vegetație forestieră pentru a justifica vreo calitate în promovarea prezentului demers judiciar, întrucât nu deține calitatea de fost proprietar, în sensul art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, iar constatarea nulității titlului recurentei nu conduce automat la nașterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia pentru a se aprecia că terenul face parte din proprietatea publică, conform art. 5 din Legea nr. 18/1991.

Arată că dezlegarea chestiunii litigioase privind regimul juridic al terenului ce a făcut obiectul titlului de proprietate anulat, de care depinde soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, se impunea soluționată cu prioritate și, chiar dacă ar fi presupus administrarea acelorași probe ca și cele necesare fondului cauzei, nu putea conduce la respingerea excepției invocate ca urmare a calificării acesteia ca fiind o problemă de fond, ci putea, eventual, să fie unită cu fondul, conform art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

Concluzia instanței de apel, potrivit căreia terenul în suprafață de 866 ha ar fi redobândit regimul juridic al proprietății publice a statului, ca efect al anulării titlului de proprietate nr. x din 21 iulie 2006, este rezultatul încălcării art. 5 din Legea nr. 18/1991 întrucât scoaterea terenului forestier din administrarea Ocolului Silvic Răcari și punerea acestuia la dispoziția Consiliului Local Ștefănești conduc la încetarea regimului juridic prevăzut de acest articol. Arată că s-a omis faptul că la momentul atribuirii terenului către recurentă acesta nu se mai afla în proprietatea publică a statului, ca urmare a încheierii protocolului nr. 2 din 29 mai 2005 între reprezentanții Ocolului Silvic Răcari și reprezentanții Consiliului Local Ciocănești, instanța de apel ignorând efectele produse de acest act, care nu a fost anulat și pe care nu l-a analizat.

Hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991. Astfel, condiția esențială pentru ca terenurile să facă parte din domeniul public este ca acestea să fi intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990, necesitatea îndeplinirii acestei condiții rezultând și din dispozițiile art. 554 alin. (1) C. civ.. Afirmă că, în speță, nu se regăsește situația unui bun dobândit în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 având în vedere modalitatea abuzivă de preluare a terenului forestier prin Decretul nr. 83/1949, aspect reținut chiar de curtea de apel.

Considerentele instanței potrivit cărora, prin anularea titlului de proprietate emis în favoarea recurentei, terenul forestier ar redobândi automat regimul juridic anterior este nelegală, fiind rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1254 alin. (2) C. civ., încălcării art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997 și a regulilor de drept generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant.

Învederează că dispozițiile art. 1254 alin. (2) și ale art. 1648 C. civ. sunt dispoziții generale care se aplică atunci când legea nu prevede altfel, însă art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, incident în speță, cuprinde prevederi derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește efectele nulității în cazul unor înstrăinări succesive a terenului dobândit în baza unui titlu emis în temeiul Legii nr. 18/1991, declarat nul. Astfel, în materia actelor de constituire a dreptului de proprietate, singura modalitate de restabilire a situației anterioare în cazul înstrăinărilor succesive a terenului vândut în baza titlului nul este remiterea prețului actualizat către fostul proprietar, rațiunea acestor dispoziții legale fiind evitarea instabilității raporturilor juridice și conservarea drepturilor câștigate de subdobânditori.

Arată că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1648 C. civ.. Astfel, anularea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal este întotdeauna condiționată de dovedirea relei credințe a subdobânditorilor, aspect ignorat de instanța de apel, care s-a rezumat doar la dispune anularea contractelor de vânzare cumpărare subsecvente, în raport de adagiul quod nullum est, nullum producit effectum.

Afirmă că buna-credință a terților dobânditori este evidentă, în privința pârâților M. fiind conturată de faptul că titlul de proprietate nr. x din 21 iulie 2006 a fost emis de Comisia Județeană Dâmbovița ca urmare a validării propunerii Comisiei Locale Ciocănești, instituții publice cu competențe în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora, în baza Legii nr. 18/1991. Arată că titlul de proprietate beneficia de o prezumție de legalitate, prezentând o garanție rezonabilă a valabilității, în condițiile în care comisia județeană avea obligația legală de a verifica existența actelor doveditoare, pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludența acestora, conform art. 6 lit. e) din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 890/2005.

Recurenta învederează că buna-credință și aparența de legalitate de care a beneficiat titlul de proprietate subzistă și prin raportare la durata îndelungată existentă între momentul emiterii titlului și momentul anulării acestuia, aproximativ 10 ani.

Susține că ocrotirea bunei-credințe în convenții este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilității acestuia și a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripțiilor legale, iar sacrificarea intereselor juridice a dobânditorilor de bună credință pe temeiul principiului nulității actului subsecvent actului nul ar paraliza circuitul civil, ceea ce este inadmisibil în condițiile în care dreptul de proprietate este garantat atât prin Constituție, cât și prin art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

Nu prezintă relevanță sub aspectul bunei-credințe încheierea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare a terenului forestier între recurentă și pârâții M., întrucât la data încheierii acestui act era deja emisă Hotărârea Comisiei Județene Dâmbovița, prin care s-a validat propunerea Comisiei Locale Ciocănești în privința reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului forestier în suprafață de 866 ha. Afirmă că hotărârile acestor comisii nu sunt anulate și produc în continuare efecte.

Învederează că nu poate fi imputat pârâților faptul că ar fi trebuit să facă demersuri suplimentare cu privire la verificarea situației juridice a imobilului teren forestier, în condițiile în care organele statului emiseseră titlul de proprietate.

Prin întâmpinare, pârâta A. a solicitat admiterea recursurilor formulate de pârâții D. și B., precum și de pârâta F. S.R.L..

Susține că instanța de apel nu a analizat argumentele invocate de recurenții pârâți cu privire la faptul că terenul forestier a fost scos din proprietatea publică cu ocazia punerii sale în posesie, dovadă în acest sens fiind protocolul nr. 2 din 29 mai 2005 între reprezentanții Ocolului silvic Răcari și Consiliul local Ciocănești. Afirmă că analizarea acestei chestiuni se impunea, în contextul în care pârâta A. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului prin raportare la lipsa calității acestuia de fost proprietar, în sensul art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997.

Relativ la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că susține criticile privind încălcarea dispozițiilor art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997 și ale art. 1648 C. civ.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate.

Afirmă că dreptul de proprietate al statului a fost dobândit prin efectul legii și consolidat prin înscrierea imobilului în amenajamentele silvice, iar, ulterior, prin constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A..

În aplicarea principiului general quod nullum est, nullum producit effectum, sancțiunea nulității are ca efect desființarea retroactivă a actului primar, respectiv a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A. și desființarea actelor juridice de înstrăinare subsecvente.

Intimata Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Dâmbovița a depus întâmpinări, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Învederează că hotărârea recurată nu este nemotivată sau contradictorie. Afirmă că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate, iar raționamentul prin care a stabilit regimul juridic al terenului este corect.

Relativ la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciază că acesta trebuie respins, ca inadmisibil, întrucât nu pot fi identificate neregularități procedurale care să justifice invocarea lui.

Afirmă că motivul de casare prin care se invocă încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 35 din Legea nr. 18/1991 este nefondat, iar recurenta A. nu poate face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al preluării terenului, fiind stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă că nu are calitate de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate.

Apreciază că prin hotărârea recurată s-a reținut corect că terenul figura în amenajamentul silvic și se afla în administrarea Romsilva anterior emiterii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, acesta redobândind regimul juridic de proprietate publică în urma anulării titlului de proprietate.

Având în vedere natura bunului ce face obiectul actelor juridice a căror nulitate se solicită, buna-credință nu este relevantă, iar desființarea retroactivă a titlului de proprietate conduce la desființarea actelor juridice subsecvente potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 mai 2024 au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâții D., B., F. S.R.L. și A. împotriva deciziei civile nr. 709 din 26 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, Comisia Locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ciocănești a emis, la cererea pârâtei A., titlul de proprietate nr. x/21.07.2006 prin reconstituirea dreptului de proprietate pe numele acesteia, pentru suprafața de 866 ha teren cu vegetație forestieră înscris în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul com. Ciocănești, jud. Dâmbovița, tarlaua x, parcelele 142/207.

Prin contactul de vânzare-cumpărare nr. x/04.10.2006 autentificat de Societate civilă "De Iure" BNP G., pârâta A., în calitate de vânzător, a înstrăinat pârâților M. suprafețele ce fac obiectul prezentei cereri pentru suma de 250.000 euro.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.12.2009 de BNPA I. și J., pârâții B., C., D., E. au vândut către pârâta F. terenul cu nr. cadastral x, pentru suma de 250.000 euro și terenul cu nr. cadastral x pentru suma de 50.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Răcari, definitivă prin decizia civilă nr. 626 din 09 iunie 2016 a Tribunalului Dâmbovița, s-a constatat definitiv nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/21.07.2006 emis pe numele pârâtei A., întrucât această pârâtă nu a dovedit calitatea de moștenitor al defuncților K. și L..

Criticile formulate de recurenți vizează, prioritar, incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării ori motivării necorespunzătoare a deciziei recurate prin raportare la apărările formulate de pârâți pe parcursul soluționării pricinii în fazele procesuale anterioare.

Criticile sunt fondate pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte reține că demersul judiciar cu care reclamantul a învestit prima instanță are ca obiect, în principal, nulitatea absolută a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în mod succesiv, cu privire la terenul forestier în suprafață de 866 ha teren cu vegetație forestieră înscris în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul comunei Ciocănești, jud. Dâmbovița, tarlaua x, parcelele 142/207, între vânzătoarea inițială, pârâta A., și subdobânditorii pârâți B., C., D., E. și F., precum și rectificarea cărților funciare, în sensul radierii mențiunilor aferente și intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului.

În subsidiar, obiectul litigiului dedus judecății primei instanțe a vizat obligarea pârâtei A. la restituirea prețului de vânzare, cu dobânda legală, în ipoteza nulității contractului inițial și a menținerii contractelor subsecvente, ori în ipoteza respingerii nulității contractului inițial în baza art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, respectiv obligarea pârâților B., C., D., E. la plata diferenței dintre prețul din contractul inițial și cel din primul contract subsecvent, cu dobânda legală, în ipoteza nulității primului act de înstrăinare și menținerii celui din urmă astfel de act.

Regimul juridic afirmat în mod consecvent de către reclamant, atât prin cererea introductivă, cât și prin motivele de apel, în privința terenului de 866 ha care a format obiectul material al înstrăinărilor succesive din perioada 2006-2009, este cel de bun aparținând fondului forestier național, aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, înregistrat în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul comunei Ciocănești, jud. Dâmbovița.

Cauza juridică a cererii de chemare în judecată a fost fundamentată pe motive de nulitate distincte. Pe de o parte, reclamantul a invocat nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat, cu referire la regula constituțională a inalienabilității bunurilor din domeniul public. Pe de altă parte, reclamantul a solicitat aplicarea principiilor efectelor nulității actului juridic civil (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, respectiv quod nullum est, nullum producit efectum), ca urmare a anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei vânzătoare A. în procedura legii fondului funciar.

În litigiul de față, reclamantul a susținut că terenurile predate și vândute fac parte din domeniul public al statului prin raportare la prevederile art. 136 alin. (4) din Constituției României și ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, iar, în aplicarea principiului general quod nullum est, nullum producit effectum, sancțiunea nulității are ca efect desființarea retroactivă a actului primar, respectiv a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A. și desființarea actelor juridice de înstrăinare subsecvente. La rândul lor, pârâții cumpărători au invocat dobândirea unor bunuri imobile care erau înscrise în cartea funciară, neavând regimul juridic indicat de reclamant, și au arătat că au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare cumpărare ce se cer a fi anulate, context în care nu se poate da eficiență principiului de drept prevăzut de art. 1254 alin. (2) C. civ.. Totodată, au învederat că respectarea principiului siguranței circuitului civil și a principiului bunei credințe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros este esențială prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Considerentele instanței de fond, care au fundamentat soluția de admitere, în parte, a acțiunii reclamantului, numai sub aspectul restituirii prin echivalent a terenului, în sensul obligării pârâților la plata prețului vânzării, cu dobândă legală, sunt axate pe faptul că, dată fiind încheierea protocolului nr. 2/29.05.2009, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, între reprezentanții Ocolului Silvic Răcari și reprezentanții Consiliului Local Ciocănești, prin care s-a procedat la delimitarea și punerea la dispoziție a suprafeței de 866 ha fond forestier constituită din trupuri de pădure din unitățile amenajistice cuprinse în anexa nr. 1 la protocol, iar, la data de 07.06.2006, a procesului-verbal de punere în posesie a pârâtei A. cu privire la acest teren forestier, acest imobil nu mai făcea parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Răcari și nici din proprietatea publică a statului, sens în care nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la momentul perfectării actelor contestate.

În legătură cu solicitarea de anulare a contractelor încheiate ulterior, instanța de fond a făcut aplicarea prevederilor art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, reținând că, în condițiile în care există un text de lege expres, prin care este reglementată restituirea prețului actualizat, se impune obligarea pârâților la plata contravalorii sumei de 300.000 euro, în RON, la cursul BNR de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, considerând, totodată, că nu se impune a se intra în analiza bunei credințe sau a prevederilor de carte funciară invocate.

Așadar, prima instanță a examinat cererea de chemare în judecată doar prin prisma primului palier de analiză invocat de reclamant, făcând referire, în principal, la existența unui temei privind trecerea imobilului din proprietatea publică a statului în proprietatea privată, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 în favoarea pârâtei A..

Soluția adoptată de instanța de fond a fost invalidată de instanța de prim control judiciar, care, prin decizia recurată a reținut că, prin anularea titlului de proprietate al pârâtei A., terenul primit în proprietate și înstrăinat își redobândește regimul juridic anterior, conform adagiului quod nullum est, nullum producit effectum. S-a constatat că terenul atribuit în proprietate acestei părți făcea parte din fondul forestier național și era administrat de Ocolul Silvic Răcari, aflat în subordinea intervenientei Romsilva, în condițiile art. 4 alin. (1), art. 10 și art. 64 alin. (1) din Codul silvic din 1996, respectiv art. 7 și art. 11 din Codul silvic din 2008, astfel că statul nu putea avea decât un drept de proprietate publică asupra fondului forestier, nefiindu-i recunoscută capacitatea de a fi titular al dreptului de proprietate privată asupra pădurilor. Acest regim juridic a fost redobândit retroactiv ca urmare a anulării titlului de proprietate al pârâtei A.. Având în vedere că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, fără excepții, curtea de apel a apreciat că se impune anularea tuturor actelor de înstrăinare subsecvente titlului de proprietate anulat, precum și rectificarea cărților funciare nr. x și 797 ale localității Ciocănești prin radierea dreptului de proprietate intabulat în favoarea cumpărătorilor succesivi.

În apel, pârâții au formulat apărări în sensul că la data încheierii actelor contestate nu au avut nicio îndoială asupra corectitudinii modului în care autoritățile Statului Român au verificat documentele puse la dispoziție și în baza cărora au eliberat actele de punere în posesie și titlul de proprietate pe numele pârâtei A., caz în care nulitatea contractelor de vânzare cumpărare subsecvente emiterii titlului trebuie analizată prin prisma reglementărilor în vigoare și a situației juridice a imobilelor de la data semnării contractelor.

Au arătat, totodată, că prin protocolul nr. 2 din 29.05.2005, terenul a intrat în proprietatea privată, că acest act, precum și cele emise ulterior (procese-verbale și acte de punere în posesie) nu au fost niciodată anulate. De altfel, așa cum a precizat și Instituția Prefectului - Județul Dâmbovița prin adresa nr. x/06.05.2019, anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 395/2017, retrocedarea terenurilor forestiere către persoane cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate s-a realizat potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, dispoziții în vigoare la data cumpărării terenul în 2006 și 2009 (trecerea în proprietatea privată a terenurilor realizându-se cu ocazia punerii în posesie, conform dispozițiilor legii speciale). Decizia menționată produce însă efecte doar pentru viitor, nefiind aplicabilă terenului în litigiu.

Au susținut că, deși Statul Român nu a recunoscut această procedură de trecere a terenurilor în proprietatea privată cu ocazia punerii în posesie potrivit Legii nr. 1/2000, invocând necesitatea unei hotărâri de guvern pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat, în prezent este nevoit să o admită, dar încearcă să reclame nelegalitatea punerii în posesie, respectiv a trecerii în proprietate privată. Însă, pârâții nu pot fi răspunzători de chestiuni care excedează puterii lor de verificare și mai mult, oricărui cumpărător, oricât de diligent ar fi. Statul Român nu poate invoca că el însuși, prin autoritățile sale, nu putea face verificările actelor prezentate de foștii proprietar care solicitau reconstituirea dreptului de proprietate, dar, în schimb, le puteau face niște cumpărători de bună credință.

Examinând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată că, deși, aparent, instanța de apel a analizat ambele motive de nulitate invocate de reclamant prin prezenta acțiune, în realitate curtea a limitat verificarea criticilor de nelegalitate și netemeinicie doar la cele invocate de reclamant, fără a stabili pe deplin regimul juridic al imobilului raportat și la cele susținute de pârâți, la cele subsumate modalității de interpretare și aplicare a principilor efectelor nulității și a apărărilor corelative întemeiate pe principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil.

În măsura în care instanța de apel nu era lămurită în legătură cu apărările din întâmpinările depuse de pârâți, trebuie observat că dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. permit explicitarea pretențiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, cunoscut fiind că atare explicații sau precizări pot avea ca obiect pretenții sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat cadrul procesual obiectiv la prima instanță, precum și în întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare.

De altfel, oricare dintre părțile căii de atac, prin intermediul actelor de procedură formulate în apel, poate face uz din proprie inițiativă de dreptul procesual prevăzut de art. 478 alin. (4) menționat, după cum și instanța de apel, din oficiu, poate solicita părților astfel de precizări și explicații oricând în cursul judecării apelului, în considerarea principiului fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În concret, recurenții susțin prin cererile de recurs că instanța de apel: a invocat dispozițiile art. 17 alin. (1) C. civ. atunci când a făcut referire la adagiul quod nullum est, nullum producit effectum, însă nu a examinat excepțiile de la efectele acestui principiu; a făcut trimitere la dispozițiile art. 14 alin. (2) C. civ., însă nu a analizat susținerile acestora vizând buna-credință (nu a coroborat dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 14 alin. (2) din același act normativ, referitoare la prezumția de bună credință.); a ignorat dispozițiile art. 1648 și art. 909 alin. (3) C. civ. nu a analizat susținerile referitoare la norma de drept incidentă în opinia acestora, respectiv art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, text de lege care stabilește, în mod expres, care este consecința înstrăinării unui teren ce făcea obiectul unui titlu de proprietate anulat, și anume, remiterea prețului actualizat către fostul proprietar rămas fără teren de către beneficiarul titlului; nu a analizat faptul că recurenții au cumpărat și vândut terenul în perioada de 10 ani în care titlul de proprietate emis pe numele A. a fost valabil, fiind în proprietate privată, iar respectarea principiului siguranței circuitului civil și a principiului bunei credințe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros este esențială prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu a analizat dacă schimbarea regimului juridic al bunului a operat, în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, prin valorificarea protocolului invocat, cum au afirmat recurenții, ori în condițiile invocate de reclamant, care s-a raportat la prevederile din Legea nr. 213/1998, și care sunt efectele înscrierii terenului în litigiu într-un amenajament silvic, situație contestată, de asemenea, în apel, în sensul că această mențiune nu ar face dovada dreptului de proprietate publică a statului asupra bunului în litigiu.

De asemenea, instanța de apel nu a cenzurat alegațiile recurenților legate de incidența principiilor de drept care concurează la salvgardarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului, odată ce acesta a intrat în circuitul civil, respectiv principiul ocrotirii bunei credințe și cel al publicității imobiliare de vreme ce subdobânditorii au invocat dobândirea cu bună credință a unui drept real înscris în cartea funciară.

Mai mult, instanța de apel nu a răspuns nici argumentelor recurenților referitoare la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, care, în opinia acestora, stabilește, în mod expres, care este consecința anulării unui titlu de proprietate dacă terenul ce făcea obiectul titlului a fost înstrăinat, respectiv remiterea prețului actualizat proprietarului de drept rămas fără teren, nu anularea actelor subsecvente sau obligarea persoanelor de la care au cumpărat la plata prețului, cu atât mai mult cu cât Statul Român, când a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 300.000 euro plus dobânzi, și-a întemeiat petitul pe această normă de drept.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri în baza temeiului legal pe care au fost fundamentate motivele de recurs formulate de recurenți se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat fiind cele din care rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient.

Înalta Curte observă că, potrivit acestei norme juridice, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

De altfel, obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susțineri și apărări esențiale ale recurenț